Puterea razei albaste (4c)

De o săptămână citeam și reciteam scrisoarea Adelinei, când, iată, deodată descopăr cuvintele în care ea îmi cerea să-i răspund. Parcă nici nu le văzusem până atunci. Cum de-am putut fi atât de egoist să nu mă gândesc decât la mine, în timp ce ea aștepta răspunsul meu? Am fost de-a dreptul foarte tulburat de această descoperire.

Să scrii, e simplu să-ți propui, dar ce anume să răspund la frumoasele ei cuvinte? Simțeam că răspunsul meu nu va fi într-atât de demn ca să nu distrugă nimic din vraja de care fusese cuprinsă ea atunci când mi-a scris. Încercând să găsesc cuvintele potrivite, mi-am rememorat întreaga-mi viață, pas cu pas, și tot ceea ce mintea mea altădată putea să scoată sublim din mine. Dar nu mergea. Nimic nu mi se părea că se potrivește cu starea mea. Nu reușeam să înșiruiesc decât niște fapte mărunte, deloc importante, departe de frumoasa ei poveste pe care mi-a scris-o. Am avut vreodată vise cu adevărat? Iată o întrebare la care nu mai știam să răspund...

Am încercat să-mi adun toate gândurile, dar și puținul meu talent de a compune o scrisoare și puținele mele concepte pe care mi se părea că le mai dețin și îmi erau clare. Nimic nu mi se părea demn pentru a fi așternut în scrisoarea de răspuns, dar trebuia să o fac, deja întârziasem prea mult.

O noapte și o zi am muncit să compun o scrisoare lungă și sinceră. Dar îmi era frică să o expediez, eram perfect conștient că de această scrisoare depinde toată fericirea mea viitoare, tot sensul vieții mele de aici înainte.

În următoarea noapte am adormit liniștit. Seara, uitasem să transmit datele meteo, însă nimeni nu s-a plâns de acest fapt atât de neînsemnat, probabil cei de la Vatra Dornei și-au închipuit că "a adormit băiatul acela de la Observator".

În dimineața următoare, încercând să recitesc răspunsul meu, m-am speriat de-adevăratelea: cu așa ceva aveam de gând să cresc în ochii unei domnișoare din București? Am rupt scrisoarea aceea degrabă, în mii de bucățele și am aruncat-o pe foc.

Am luat-o de la capăt. Trebuia să fac ceva să ocolesc, pe cât posibil, vechiul meu stil de a-mi povesti gândurile. Au urmat astfel alte nopți chinuitoare, alte neliniști...

În cele din urmă, am decis să fiu mai optimist, de aceea am început să scriu mai direct, mai sincer, înfruntând orice risc. A ieșit o scrisoare mai slabă decât prima, simțeam asta, dar pe aceasta vroiam să o trimit.

Sfârșind-o, m-am simțit și eu extenuat. Totuși, am mai ținut scrisoarea la mine vreo două zile, să mai meditez la cele scrise și, mai ales, să prind complet curajul de-a o trimite. Și astfel s-au scurs două săptămâni încheiate de când primisem scrisoarea de la Adelina, iar răspunsul meu încă nu era expediat. Grea muncă și asta, de a compune o biată scrisoare unei tinere domnișoare care reușise să-mi sucească mintea și să-mi tulbure liniștea!

A doua zi eram hotărât să pun scrisoarea la poștă, dar în noaptea aceea mi s-a întâmplat un lucru ciudat. M-am așezat în fața lunetelor să-mi fac măsurătorile. Toate stelele erau cuminți, la locul lor, așa cum le știam. Însă, când să măsor coordonatele stelei albastre, am rămas blocat...

Nu se poate! mi-am zis. Am greșit ceva? Mai reiau odată măsurătoare… Nu, n-am greșit! Atunci? S-a mișcat pe cer o stea, așa, fără veste? Nu, nu se putea! Mai măsor și a treia oară... Tot așa! Reglez instrumentele, le șterg de praf, le curăț și repet măsurătorile. Aceeași minune!... Cercetez mai cu atenție steaua aceea și constat că lângă ea apăruse încă o stea, puțin mai palidă. O stea nouă? Sunt prea sigur pe mine, steaua aceea mică nu existase până atunci! Niciun catalog din lume nu o conținea...

Eram de-a dreptul uluit! Să fiu tocmai eu martorul unui eveniment atât de rar, când o stea să iasă din eclipsă, din spatele altei stele, chiar în prezența mea? De ce oare steaua albastră se deplasase? Am văzut mai clar, steaua ascunsă părea mult mai mare. Să fie o galaxie? Tot ce era posibil! mi-am zis...

Mai verific totul încă o dată, de la început: tot așa stăteau lucrurile. Dau urgent telefon la Vatra Dornei, cerându-le să se consulte cu alte observatoare privind neobișnuitul fenomen. Cu greu a venit răspunsul lor, iar acesta era împerturbabil: toate celelalte observatoare care au fost întrebate nu remarcaseră fenomenul constatat de mine! Eram sfătuit chiar să mai verific odată! Ce să mai verific?

Solicit sprijinul celor mai mari observatoare astronomice din Germania. Nici de acolo nu se vedea fenomenul așa cum l-am constatat eu! Ba, mai mult, am primit de la București și niște vorbe de-a dreptul cinice: să-și vadă băiatul acela de treabă și să mai șteargă lentilele de praf!

Ce puteam să mai zic? Eram cumva sub influența unor clipe de inconștiență? La mine se vedea clar straniul fenomen de dedublare. Atunci mi-a trecut o idee prin cap: am solicitat să vină specialiști de la alte observatoare, să vadă fenomenul aici, la mine, la fața locului, dacă tot nu mă cred!

Ce nopți frământate au urmat! Cât zbucium, câte telefoane! Eram mereu trimis la plimbare: liniștește-te, vom trimite pe cineva cu o lunetă la tine, mai așteaptă!...

Cum să mai dormi în așa situație? M-am apucat să recitesc încă o dată scrisoarea pe care aveam de gând să i-o trimit Adelinei. Acum mi se părea cu mult mai bună! Suna cam așa:

"Dragă Adelina,

Sunt conștient, oricât m-aș strădui, că este posibil ca această scrisoare să-ți risipească iluziile tale despre mine. Mi-e frică de fiecare cuvânt pe care l-am așternut aici, căci pe cele pe care încerc să le potrivesc, s-ar putea ca tocmai ele să mă piardă iremediabil din ochii tăi.
Îți imaginezi poate cât de fericit aș fi de-aș reuși să nu-ți destram iluzia despre mine, măcar pentru puțin timp după ce vei citi această scrisoare!

Simt și acum fiorii atingerii mâinii tale, atunci când te-am ajutat să escaladăm gardul acele în drumul nostru spre Observator. Sau, mai simt încă mângâierea părului tău, care mi-a atins obrajii când erai preocupată să privești cerul prin lunetă. Sau, încă, acele priviri adânci, fermecătoare, pline de taină și căldură, cu care mi-ai mângâiat inima în mai multe rânduri. Știi că, după plecarea ta, cerul și-a pierdut din strălucirea pură pe care o știam atunci când erai aici, sub el?

Mă întreb deseori de ce s-a întâmplat să apari tu pe aici și să-mi tulburi inima și gândurile? Și asta, după ce-mi învinsesem multe iluzii și mă obișnuisem deja să-mi temperez gândurile și visele aici în singurătatea postului meu!

Toate cuvintele îmi par nevrednice și nepotrivite ca să-ți descriu infinita candoare pe care am întâlnit-o și am simțit-o atunci când te-am descoperit. Toate iluziile mele din trecut s-au spulberat, n-aș mai cuteza nicicând să mai cred în ele.

N-aș putea să-ți scriu mare lucru despre mine, despre viața mea și despre ai mei. Părinții mei sunt oameni simpli, cât se poate de simpli. Iar viața mea, de când mă știu, a fost plină de greutăți, de trudă multă, la școală și acasă. Dar de visat am visat mult, poate mult mai mult decât s-ar fi cuvenit. Nu mi-am realizat însă niciunul din visele la care țineam foarte mult și care m-au însoțit până acum. Când eram la liceu, m-am îndrăgostit de o fată frumoasă din clasele mai mici. Dar s-a purtat cu mine cu atâta mândrie și îngâmfare, încât n-am putut niciodată să uit disprețul cu care îmi arunca uneori cuvinte biciuitoare.

Apoi, la facultate, nu m-am bucurat niciodată de compania vreunei tinere domnișoare, care păreau, toate pe care le știam, departe de o preocupare care să-mi stârnească interesul.

Din aceste motive, dar și din altele care pot fi subînțelese, mi-am căutat până acum alte idealuri în viață. De pildă, să învăț multe, să realizez în domeniul științific unele lucruri care să-mi aducă bucurie și satisfacție. Însă multe din idealurile mele nu le-am putut atinge până acum, iar de unele s-a ales praful și pulberea. Chiar și idealul meu suprem, acela de a cerceta aștrii cerului, ajunsese să-mi pară, la un moment dat, o cruntă dezamăgire.

Am încercat, uneori, să realizez ceva frumos, o poezie, o melodie, sau altceva. Îmi era însă inima pustie, iar conștiința nu mi-a permis niciodată să mă prefac, să-mi creez fericiri imaginare, cărora să le închin gândurile mele.

Aceasta este, pe scurt, istoria vieții mele neînsemnate de până acum, a zbaterilor mele care m-au dus în cele din urmă, așa cum spuneam, la pierderea multor idealuri.

Adelina, tu ai reușit să-mi aprinzi în inimă o lumină nouă, fermecătoare, plină de încredere. Mi-e teamă, însă, că te-ai înșelat în privința mea. Poate că nu sunt mai mult decât o iluzie trecătoare pentru tine. Cum oare aș putea să-ți ofer frumusețea pe care ți-o dorești și visurile sublime pe care vrei să ți le împlinești?

Dar privirile tale minunate și pline de căldură nu le voi putea uita niciodată! Mai cred în adevărata frumusețe, în sinceritate și în devotament! De aceea mai sper că următoarea ta scrisoare pe care poate te vei obosi să mi-o scrii, să nu fie doar o frază cu care mă vei pedepsi sau mă vei ironiza pentru ridicolul în care știu să mă scufund uneori când îmi fac mari iluzii!

Poate ai așteptat mai mult decât trebuie răspunsul meu. Aș vrea însă să știi că mi-a trebuit mai bine de o săptămână să-mi găsesc cuvintele potrivite, care să fie demne de a fi citite de tine, deși mai tremur și acum la gândul că efortul meu nu se ridică la nivelul așteptărilor tale meritate.

Aș vrea să știu că pot însemna mai mult decât o iluzie. Aș vrea să fiu capabil să preîntâmpin orice deziluzie în legătură cu mine. Oricum, voi rămâne recunoscător o viață întreagă pentru strădania ta de a-mi acorda atenție. N-aș putea uita niciodată o asemenea întâmplare din viața mea, în legătură cu o ființă a cărei frumusețe m-a cucerit pentru totdeauna!

Dragă Adelina, rămâi cu bine! Îți mulțumesc încă o dată că mi-ai scris! Totodată, îți doresc multă baftă la examenele care urmează să le susții! În final îmi pun speranța că poate îmi vei mai scrie și, de ce nu, poate într-o zi ne vom putea revedea!

Cu multă bucurie și recunoștință,

Marian"

După această ultimă lectură m-am gândit că ar fi bine să adaug și următoarea veste care mă tulburase atâta în ultima vreme:

"P.S. În ultimul timp am observat unele lucruri foarte ciudate privind "steaua albastră" pe care ți-am arătat-o atunci: un astru necunoscut și straniu a răsărit lângă ea. Un fenomen care, practic, ar trebui să fie imposibil, sau foarte puțin probabil. Dar totul ar trebuie să fie reverificat!"

A doua zi, trezindu-mă dis-de-dimineață, mi-am făcut curaj și am plecat la Vatra Dornei să pun chiar cu mâna mea scrisoarea la poștă. Până seara m-am întors și am alergat de îndată la Observator. Am șters meticulos lentilele, am reglat toate instrumentele. Am pregătit totul și m-am pus pe așteptat, să vină mai repede întunericul și să încerc din nou să dezleg misterul stelei albastre dedublate. Mie mi se părea că sunt perfect lucid, căutam permanent să fiu convins că așa stau lucrurile și că nu trăiesc niște iluzii.

A venit noaptea. Instalat în fața telescopului meu cel mare, verific din nou, cu răbdare, toate pozițiile aștrilor. Totul era perfect. Mă uit apoi - pe furiș, parcă cu teamă în suflet - la steaua mea albastră. Fenomenul de dedublare persistă! Fenomenul acela continua să mi se arate, la fel ca prima oară! Atunci, de ce oare nu-l văd și ceilalții? Eram tare intrigat de situația asta.

Atunci am pus din nou, hotărât, mâna pe telefon, și am cerut legătura direct cu institutul de care depindeam, zicându-le celor de-acolo:

- Rog insistent să-mi trimiteți specialiști cu lunete mai bune, ca să elucidăm odată misterul pe care eu îl observ aici, de câteva nopți la rând!


(va urma)