agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2085 .



Bună. Ce faci?
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [acionut ]

2015-02-18  | [This text should be read in romana]    | 



Bărbatul încerca să-și desfunde urechea stângă și nu reușea. În același timp, își amintea de o altă zi în care dorise aceeași desfundare concretă, dar cu opreliștile de rigoare: prea multă ceară în ureche. Se afla lângă un semafor dezgustător, împroșcat cu noroi și fecale de câine, privind spre trotuarul celălalt. Adunase destulă salivă pentru o furtună în deșert, dar aștepta momentul, o clipă sinistră care întârzia dincolo de numerele roșii ale semaforului. La dreapta lui, o femeie cochetă îl privea cu un dispreț greu disimulat. Nici nu era dificil: mogâldeața care trecea drept ființă umană nu putea avea un statut atât de înalt. Nespălat, nebărbierit, mirosind de la o poșta a alcool ieftin și grețos, bărbatul reprezenta relicva masculină în cea mai josnică formă posibilă. Femeia nu mai rezistă și, văzând că numerele încă rătăceau în roșul absolut, spuse:
– Domnule, nu puteți să vă manifestați în partea opusă? Sunteți de-a dreptul dezgustător.
Bărbatul întoarse privirea, nițel jenat mai mult din cauza întreruperii șirului gândurilor, și se opri la jumătatea gestului de a-și deversa abundența flegmatică. Se răzgândi și, reflectând la timpul rămas până ajungea în partea opusă, observă, pentru câteva secunde, înfățișarea femeii: aproximativ 30 de ani, frumușică, deci fatală prin esența superficială a aspectului, cu o fustiță scurtă, degajând un miros fin de lavandă și o impresie de căpșuni, aceasta reprezenta relicva feminină de cea mai joasă speță. Bărbatul tuși puțin și-i arătă dinții neîngrijiți, scuipând pe semaforul mizer, dar fără intenția de a-l curăța. În momentul schimbării culorii pentru a permite trecerea, bărbatul rosti sec:
– O zi bună, domnișoară.
Simplitatea, aceasta e expresia luminii, a culorilor, era concluzia la care putea ajunge bărbatul după meditația îndelungată la marginea trotuarului. Ar fi ajuns la o expresie mult mai docilă dacă nu ar fi fost întrerupt atât de brutal. Da, o societate democratică, o rămășiță a istoriei și a mizeriei umane. Dar era mult prea devreme pentru gânduri profunde, doar pentru un păhărel de tărie. Și unde asta? Mult mai aproape decât ar fi vrut să înțeleagă...
– Bună dimineața, Mitică!
– Bună și ție, omule. Nu e cam devreme pentru „gustărică”?
– Niciodată nu este, doar atunci când este cu adevărat. Dă-mi din cea ieftină azi, sunt cam lefter în ultima vreme.
– Omule, ești lefter de când te știu, dar asta nu te-a împiedicat să-ți servești „gustărica” matinală. Dar văd că astăzi este mult mai matinală decât trebuie.
– Taci naibii o dată și dă-mi de băut.
Un bar simplu, comun și vizitat doar de bețivii locului, mereu aceiași, mereu în stare de ebrietate, mereu așteptând trecerea spre trotuarul celălalt. Câteodată, atunci când unul dintre ei reușea să treacă, în liniște sau în chinuri, obișnuiții localului se bucurau de câte o „gustărică” gratis, un cocktail binevenit la vremuri de restriște.
– Ai auzit ce bucurii ne mai așteaptă, omule?, rosti sictirit barmanul. O să ne îngroape în datorii. O să mâncăm frunze din copaci și o sa ne îmbrăcăm cu haine folosite. Guvernul ăsta ne aduce la sapă de lemn...
– Nu am de unde să știu diferența, Mitică, eu sunt la sapă de lemn de când mă cunosc. Tu ai clienții obișnuiți și, oricât de greu îți va merge afacerea, tot ai o pâine de pus pe masă. Da, o pâine pentru tine și pentru femeia aia urâtă căruia îi spui nevastă.
– Lasă că nu e chiar așa, replică Mitică, ignorând aprecierea estetică a bărbatului din fața sa, corectă de altfel. De data asta e pe bune, criza e definitivă, Guvernul e pe sponci, Opoziția cică ne ajută, dar se ajută pe sine...
Bărbatul nu-l mai asculta de secunde bune; își desfunda de zor urechea stângă și-și amintea că nu era pentru prima dată când făcea acest gest. Începuse demult, prin anul al II-lea de facultate, într-un cămin atât de murdar încât până și șobolanii îl ocoleau. Alături de câțiva colegi de cameră, se uita la un film abia apărut și piratat de hackeri, când o durere surdă îl determină din instinct să-și înfigă degetul mic în urechea stângă, înfundând definitiv urechea. Când filmul se încheiase iar colegii începuseră cu laude sau reproșuri, băiatul se afla în balconul de la etajul I, scobind undeva, spre adâncuri doar de el știute, ca un miner disperat care-și pierduse casca preferată în adâncurile pământului. Era o seară normală în căminele studențești, cu mult alcool, femei superficiale și răbufniri sporadice de violență, dar el tot încerca să scape de surplusul de ceară, adunat cine știe de câți ani într-o ureche mult prea mică pentru acest fenomen. Era din ce în ce mai enervat și, după aproape un ceas de încercări inutile, îndesând un deget deja maroniu într-o ureche prea sensibilă, renunță și se întoarse în cameră. Colegii, terminând discuția cinematografică, porniseră o băută spontană, cu o chetă mizeră în care se adunaseră bani de două peturi din cea mai ieftină bere. Nu refuză o cană și se așeză într-un colț, reluând aceeași activitate febrilă: desfundarea unei urechi încăpățânate, o ureche care, după un timp nedefinit, ajuta la un singur lucru: împiedicarea debitațiilor lui Mitică să ajungă până la el.
– Ai terminat „gustărica” aia, Mitea, sau mai ai de boscorodit acolo?
– Lasă-mă, omule, m-am săturat de servit bețivi ordinari și lepre fără viitor. Doar știi că voi refuza să te servesc, tu vei insista, iar același ritual vechi de aproape un deceniu se va desfășura pe covorul roșu al rușinii. De data asta sila e reală, omule.
– S-o crezi tu. Ritualul se va păstra atâta timp cât voi trăi eu, sau poate și tu. Dar poți fi înlocuit, asta nu e o problemă. Dacă știi ce te macină, atunci de ce nu-mi spui?
Barmanul îl privi cu o vagă urmă de compasiune iar bărbatul de la tejghea realiză veridicitatea acesteia. Nu reacționă, dar își aminti de prima privire de compasiune pe care o primise, cu mulți ani în urmă, desigur, din partea unei fete. Trecuse de primul prefix al maturității și descoperise ceea ce nu reușise în timpul liceului: minunea iubirii împărtășite. Cel puțin așa crezuse la început, că denumirea de iubire era o feerie trăită doar de el, numai el deținea secretele unei afecțiuni cuprinzătoare, arzătoare, contopită cu ea: Emma, numele nefericirii absolute. O cunoscuse pe aleile luminate (acum le vedea întunecate) ale complexului studențesc, o briză somniferică a ceea ce nu avea să mai cunoască vreodată. Pășiseră pe străzi lăturalnice, cunoscuseră locuri pustii, oameni fără nume, relicve ale trecutului altora, dar nu și al lor: aveau doar prezentul, un timp imaterial, concret doar prin sărutări târzii și îmbrățișări rare, tot mai rare. Acum era doar o umbră a trecutului, atunci era prima și marea iubire. Acum o ignora total, atunci o iubea și o detesta deopotrivă: aflase de ce plimbările lor găseau doar pustietatea, de ce sărutul incipient și terminal era scurt și cu o aromă de Kent, de ce oamenii nu aveau nume. El însuși era un nimeni, iar ea îi acordase șansa ieșirii din anonimat, chiar dacă pentru o secundă și față de câțiva ratați pasageri. Atunci se simțise viu, acum inspira doar mirosul nostalgiei și, printre molecule vagi, cel al unui Kent 8.
– Neața, omule!, susură, deja pilit, un bărbat scund, cu o țigară abia atârnată în colțul gurii. Ce se mai învârte p-aci?
Bărbatul îi aruncă o privire scurtă barmanului care-i întinse „gustărica” victorioasă. Omul o agită puțin, o privi ca pe o dulce dragoste, uitată în negurile vremii, linse marginea paharului, inspiră o aromă ambiguă de rom, vermut, lămâie și un ingredient necunoscut, apoi sorbi, în două-trei reprize, întreg conținutul paharului. O secundă, pupilele se dilatară, dar reveniră la poziția inițială. Acea nano-secundă de efect cocainic era de ajuns pentru o zi, însă bărbatul se găsea într-o altfel de transă.
– Mai pregătește una, Mitică, ca să rezist până acasă.
O muzică difuză se opri ca la un semn, barmanul îngheță într-o poziție nefirească, aranjând niște pahare, iar noul-sosit se trezi din beție ca prin minune. „Gustărica” era o porție unică, la o săptămână, iar o doză dublă la un interval atât de scurt putea anihila sistemul nervos a zece bărbați sănătoși-tun, nu numai al unui om aflat la jumătatea drumului spre trotuarul final. Dar Mitică nu refuză, o pregăti imediat și o așeză în fața bărbatului.
– Uite, satură-te, poate în felul ăsta vei scăpa de coșmaruri. Definitiv.
Privea lichidul auriu ca pe o ultimă salvare din ghearele tuturor: a vechiului, a noului, a eșecurilor, a lașității dovedită pe deplin de-a lungul timpului, iar în final, o salvare din gheara atotstăpânitoare a existenței. Agită puțin paharul și așteptă un semn, o culoare, un sunet, orice. Nimeni nu se mișca, iar timpul părea doar o părere, un zgomot pe firmanul unei lumi neștiute. Tăcerea se disipă imediat după ce bărbatul se ridică brusc, aruncă câteva bancnote pe tejghea și părăsi barul fără o replică în plus. Barmanul oftă – puținii bețivi matinali se întoarseră la bolboroselile obișnuite – iar noul venit privea în gol, fixând un punct absolut nesemnificativ. Paharul cu „gustărica” rămase neatins.
– Mitică, spuse bărbatul scund, eu am plecat acasă. Mâine mă duc să-mi caut un loc de muncă.
Rătăcise prea mult timp prin labirintul sufletului, iar acum era prea târziu pentru a mai ieși din el. Bărbatul, amețit serios după o singură „gustărică”, se opri la același semafor și rămase mirat: era curățat, iar un afiș al Primăriei amenința cu amenda un viitor atentat la entitatea corporală a orașului. Bărbatul schiță un gest, dar se răzgândi la timp: semaforul era verde. Dincolo nu-l aștepta decât alt trotuar, urmat de o altă stradă, un alt trotuar până la aceleași construcții rigide de beton, numite locuințe, care îl amețeau mai mult decât zece pahare de „gustărică”. Era infernul în care se obișnuise să trăiască, dar care îl transformaseră într-un sclav al rutinei, de unde și evadarea spre alcoolism, singura salvare a unui bărbat ratat. Trecând strada a doua oară și încercând să scape de o durere surdă în urechea stângă, presând lobul cu palma, bărbatul își aminti că nu fusese întotdeauna o epavă. Desigur, din punct de vedere social fusese o insulă pustie, o insulă de singurătate, dar realizările veniseră pe palierul profesional. Dar asta până... nu dorea să-și amintească, nu ceea ce încerca să înece în zecile de litri de alcool. Nu... În ultima clipă se răzgândi și porni spre parcul central, fiind prea devreme pentru somnul post-beție și pre-mahmureală.
Pașii erau și nu erau ai lui, iar tânărul care călca violent alături de el se conforma tiparului ordonat de acesta, conturându-se pe marginile evoluției sale anterioare. Colina obositoare nu mai avea aceleași caracteristici, iar mușchii picioarelor rezistau cu stoicism și o nouă putere interioară își făcea apariția, motorul vechii creații. Ochii reprezentau camera 3D cu rezoluții infinit îmbunătățite, iar peisajul era mai diversificat și mai ușor de observat: fustiție scurte, dar discrete, ocheade nerușinate, dar aruncate sub gene timide, mișcări lascive, dar și aluziv-dansante. Urechile corespundeau sunetului interior și reflecțiilor exterioare, iar verticalitatea fetelor din jurul său năștea un freamăt subtil, dulceag. Universitatea păstrase calmul secular, dar nu și linearitatea educațional-non-profitabilă. Þelul lui era altul în acest moment, deoarece simțurile îi șopteau noutatea fenomenului, al faptului de a fi aici, de a repara ce nu putuse fi reparat. Zâmbea. Realizase determinismul faptic și încerca să rememoreze utilitatea acestuia, dar nu reușea. EA putea fi oriunde, oricând, orice. Dar nu putea respinge fatalitatea momentului, dorința îmbrățișării și lacrima perfecțiunii.
Parcul știut păstrase savoarea micro-universului iubirii pierdute, dar și verdeața viselor rătăcite. Simțea apropierea, dar zgomotul surd al unei cantități de ceară străvezie umbrea bucuria momentului. Nu, nu acum, lasă-mă câteva clipe. Anul al patrulea a avut câteva săptămâni de surzenie temporară, iar glasul EI a fost mult estompat. Claritatea fericirii trecea de la 3D la ceața unei dimineți londoneze. Se oprise la umbra unui salcâm cvasi-centenar, lovit, sluțit, doborât de antipatia umană. Aceeași bancă metalică, scorojită de climă și neglijență. În acest moment, centrul sentimentelor reprimate înviase, un vulcan timid primind binecuvântarea imploziei, revelația prezentului distrugând plasa acaparatoare a lumii. Încercase de multe ori să raționeze, dar emisferă stângă se afla în repaus. Celelate simțuri erau vii: percepea uscăciunea salcâmului, vedea nimicnicia clipei, auzea cântecul jalnic al păsărilor și închidea în sine durerea viitorului. Creierul plecase în vacanța binemeritată, iar locul devenise hârtia in blank pe care o putea completa după voie. Numai acum.
– Bună. Ce faci?
Astfel începuse timpul nedefinit, eclipsa vieții sale paralele. Din acea clipă, existența lui se fracturase în două direcții neverosimile, în ciuda incredulității sale. În primul rând, „bună” era un semnal de alarmă, iar răspunsul pozitiv și optimist (un rânjet larg, chiar dacă ascuns în brațele unei ridicări curioase din sprâncene) trimitea la dezastre neînchipuite (a se vedea evoluția ulterioară, extrem de fluctuantă). Al doilea aspect, „ce faci?”, permitea intruziunea finală, iar replica ta, oricare ar fi fost, avea urmări nefericite, care te vor zdruncina din temelii: prietenie, afecțiune sinceră, eschivări, iubire incipientă, nevoie de o nouă afecțiune sinceră, necesitate directă, mulțumirea necesității indirecte, nemulțumirea prezenței fizice, dorință puternică de apartenență la un grup specific („O, Romeo, where art thou Romeo?”), revanșa timpului prin absență îndelungată, revenire temporară, învierea afecțiunii, apoi haosul intern, etern prin esență. După catastrofa finală, acceptarea iubirii...dar numai din partea lui. Apoi respingerea definitivă a unui nucleu altruist, crezut benefic. În fine, el se găsea în cadranul clipei oportune. Încă nu la prezentul acelui „bună, ce mai faci?”, dar pe aproape. Parcul înnoise o legătură firavă, transformând-o în controverse constructive, legându-i de pământ pentru totdeauna. Nu dorea această legătură prea umană; închise ochii și străpunse pânzele trecutului, alungând gânduri, impresii, fapte inconștiente...
Da, blestemul interior al clădirii studiului și a meditației istorice, șopti printre băncile și culoarele care-l aducea spre prezent. Zidurile reci erau mesagerii călătoriei interioare, spaima schimbării și cutremurul apariției EI. Zidurile îi sugerau fuga, fuga spre infinit, fuga spre izbăvire fără izbăvire, fuga spre mortalitate, fuga spre dorința amorului fizic, pur, simplu, sălbatic. Dar pașii, nemernici autonomi și încăpățânați, îl aduceau spre bibliotecă, cu rucsacul murdar și rupt, dar plin de cărți de restituit. Banca fantastică, cu scaunul rezervat pentru mai bine de trei ani de coate roase, probleme gastrice și stres feminin continuu (a se vedea strâmba, blonda naturală și celelalte impresii ipocrite). Dar unele fapte trebuiau împlinite.
– Bună. Ce faci?
Încă nu ajunsese momentul fatidic, abia îmbrățișase primele cursuri cu impresii înfricoșătoare pentru câteva secunde, dar amintiri amuzante pentru eternitate. Înălțimea amețitoare a sălii de lectură îl impresionase mereu, iar așteptarea fusese întotdeauna mai ușoară în acest fel. Clipind de câteva ori, realiză că grăbea apropierea, chiar și fără voia lui, apropierea întâlnirii cutremurătoare... Apoi se opri din evocări și spaime necuvenite. De ce păstrase dureri, de ce nu fusese la înălțimea statutului său masculin? De ce nu refuzase de la început apropierea, de ce plecase de la premisa eronată că eternul feminin determina zâmbet, blândețe și viață? Nu, eternul feminin te aducea pe pământ, o forță negativă, primordială, chiar mai puternică decât gravitația. Iar momentul își împlinea destinul cu fiecare clipire, cu fiecare suflu de vânt aparent.
– Bună. Ce faci?
Nu mai făcea nimic, iar cartea pe care o ținea în brațe devenise scrum albicios, petale cenușii de cultură, la fel de aparentă ca și vântul. Zilele erau secunde, iar secundele erau zile, una mai palidă decât alta. Înainte ca impresia finală să devină secundă, totul se metamorfoză în zi, nefericită, rece, convulsivă. Până când durerea devenise cumplită, iar urechea stângă răspundea vag la stimuli externi. Încă o săptămână alternativă, dar contopită cu sperietorile alternanței de a fi cu ea, de a îmbrățișa noaptea din ea, creneluri și vârfuri extreme. Apoi, inevitabilul...
– Bună. Ce faci?
Părea o pitică amețită, pierdută într-un oraș necunoscut, zâmbind cald doar pentru a primi indicații cu mai puțină răceală și xenofobie, dar și fals, determinând atacul impulsiv al respingerii imediate. Dar respingerea nu urmase, iar el se întorsese pentru a repara acest neajuns. Nu era nevoit decât să refuze acel prezent, să aleagă alt loc de meditație și contemplare voită a istoriei, dar acest lucru însemna să schimbe mult prea mult din viața sa posterioară. Încercând să desfunde urechea stângă, înțelese că viața din alternativa sa nu era nici acum prea grozavă, asocială, înecată încontinuu într-un alcool otrăvitor și în alegeri mereu nefaste, chiar dacă incipientul fusese de bun augur.
Se așeză la penultima masă din capăt, pe scaunul de la perete, în fața luminii binefăcătoare, reflectând, citind, tremurând spre inevitabil. Conștiința sa fantomatică, atotprezentă și cuceritoare a golurilor interioare, îl îndruma spre un destin în care el nu credea încă. Auzea pașii mici, măsurați, reflecția viitoarelor discuții inutile, dar atât de relevante pe moment. Vedea ochii seducători prin culori ireale (erau verzi, erau albaștri?), dar atât de pământene, superficialitate subtilă, dar atât de minunați prin prisma amintirilor, antipatici prin existența apropiată de a ta. Simțea viitoarele atingeri aluzive, dar numai în conștiința ta cretină, fără un fundament real.
– Bună. Ce faci?
Simulă chipul cel mai detestabil pe care îl cunoștea, însă figura nu-i reuși. O ființă minusculă, o creatură înfricoșătoare prin prezență și acțiuni viitoare, virtual pe planul unor divinități răzbunătoare. Zâmbea, iar acest aspect îi înșelase defensiva cândva. Nu și acum. Acest moment de realizare subită îi oferi încrederea căutată de atâta vreme. Era prezent prin referința la un viitor cunoscut, mult prea real prin dureri și activități umilitoare. Era... viu.
– Uite, îți spun ce fac, dar tu renunți la toate credințele tale, la orice divinitate atotcuprinzătoare, la orice aspect benefic și devii sclava mea pentru următorii patru ani de facultate. Apoi îți poți relua activitățile... dacă mai ai curajul.
Așteptarea unei reacții la afirmația șocantă fusese printre puținele bucurii din viața sa, iar momentul actual, din orice perspectivă spațio-temporală era privit, era orgasmul cosmic din toate unghiurile posibile.
– Ce... ce ai spus?
Acum era rândul lui să rânjească, frecându-și mâinile pentru lovitură de grație.
– Fii....
Se lăfăia pe scaunul ros de milenii de studiu filosofic, în vreme ce nucleul cutremurului său interior de mai bine de un deceniu se îndrepta spre ușă, furibund, dar și cu lacrimi în ochi. Da, curajul de a spune propoziția potrivită, la timpul potrivit. Apoi cutremurul reveni. Se înfioră, iar elementele realității dispărură treptat. Încercă să-și desfunde urechea, dar era lobul nepotrivit. De ce este urechea dreaptă, nu înțeleg... Deveni o moleculă aurie, o picătură de cianură evaporată instantaneu, o relicvă oxigenată, învârtindu-se în cercuri obscure, nefaste, întunecate ca gândurile sale; totodată, într-un timp fără timp, într-un prezent real și sinistru, o palmă zdravănă îl trezi din somnul realității.
– Trezește-te, omule, am crezut că ai murit, spuse barmanul, alb ca varul. Nu mai vii în barul ăsta, serios. Nu vreau să te am pe conștiință.
– Mitică, de ce am devenit ceea ce sunt acum? Unde am greșit, de ce am greșit?
Barmanul ridică din umeri și se urcă pe un scaun sprijinit de tejghea. Barul era gol, iar umbrele care jucau la fereastră sugerau că afară se înnoptase. Cât timp am dispărut în visele altor vremuri? Și de ce s-a înfundat urechea dreaptă?
– Uite, omule, șopti, întunecat, barmanul. Eu nu am nimic cu tine, mai plătești din când în când, dar nu faci scandal și nu-mi distrugi barul, cum fac alții. D-aia încerc să-ți dau un sfat...
– Mitică, mai scutește-mă...
Barmanul îl apucă brutal de gulerul hainei și-l trânti pe un scaun, împingându-l spre perete.
– Ascultă-mă o dată și gata, nenorocitule! Una e să pierzi ceva concret, și alta e s-o faci pe martirul. Tu ești doar o pată de ulei pe autostrada imensă a vieții. Trezește-te la realitate, uită clipa aia din trecut care te macină mereu, ia-o de la capăt și vei fi viu. Dacă nu, oricum nu mai vreau să te văd pe aici. M-ai înțeles?
Bărbatul se scutură de visul întruchipării și de brațele puternice ale barmanului și se ridică. Urmări ultimele raze roșietice spre apus, dar privirea sa cuprindea alte orizonturi. Se îndreptă spre ieșire, fără vreo replică, fără reproșuri. Afară, focurile aprinse ale nopții îl înconjurau cu o dragoste neștiută, iar stelele clipeau de o compasiune spontană.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!