XXX

Cezara deschise ochii și privi tavanul cenușiu și pătat. Pânzele de păianjen din colțurile camerei formau insule de viață parazitară, însă Cezara părea că ea însăși infestase această lume. Cezara încercă să se miște, însă nici un membru nu-i asculta comenzile. O lacrimă evadă din închisoarea durerii, însă cauza era, încă, necunoscută. Deodată, cauza vorba cu Cezara, însă Cezara abia acum realiză că era doar un monolog, o stare de fapt explicată de o voce feminină.
– ...și noaptea s-a instaurat peste conștiința ta, iar tu ai preluat ideile centrale, le-ai dezvoltat într-o realitate aparentă, clar aparentă.
Cezara se dezmetici treptat, însă tot nu înțelegea ce i se explica. Ce noapte? Ce realitate? Eu nu sunt aici doar pentru că doresc să fiu aici?
– Înțelegi ce-ți explic eu aici, draga mea?
Cezara se ridică în capul oaselor și privi în jur, înainte de se uita la persoana care vorbea cu ea. Realiză crudul adevăr, dar nu vru să-l accepte. Nu, nu pot fi aici doar pentru că am dorit acest lucru. Nuuu!! Cezara închise ochii și așteptă să se se trezească.
– Cezara? Cezara, ești bine?
– Cine ești?, întrebă Cezara, însă cu ochii încă închiși. Era îngrozită de persoana pe care ar fi descoperit-o lângă ea. Oare e mama? Oare e... Hellica? Ce-i veni să se gândească la Hellica?
Cezara deschise ochii și înlemni în mijlocul unei vegetații dispărute. O femeie înaltă, dar nu prea înaltă, cu ochii verzi, cu părul de foc, cu un zâmbet real, sincer, îmbrăcată într-o rochie scurtă, dar nu prea scurtă, o privea de la fereastra solitudinii, o fereastră învelită în gratiile libertății înăbușite.
– Bine, deci mă asculți până la urmă. Nu vorbi și ascultă-mă câteva minute.
Cezara nu dori să asculte, dar nu-și putea sufoca auzul și simțul mult prea puternic al curiozității. Femeia – se prezentase cu numele de Aurora – îi relată o stranie, dar veridică poveste, în care Cezara ar fi avut o viață normală, cu părinți normali și un frate normal (poate Sebastian?), dar în care intervenise un virus anormal, de natură incertă, care-o izolase într-o lume a lecturii, o lume întruchipată, în care realitatea se intercala, succesiv, cu fantezia din zecile și sutele de povestiri, nuvele, romane citite de-a lungul timpului. Într-un final, Cezara nu a mai putut distinge existența de imaginație și, într-o seară întâmplătoare, a adormit cu o carte în brațe și nu s-a mai trezit.
Atât, pe scurt și nimic în plus. Cezara surâse, iar lumina privirii senine și inteligente o nedumeri pe Aurora. Crede că spune adevărul. Crede că mă poate induce în eroare cu inepții de genul ăsta. Hai să-i fac jocul, totuși. Poate e prea naivă și a uitat cum l-a ademenit pe Rafael în același apus indecis, ca o fiară care-și atrage prada în adâncul junglei.
– Vai, dar cum am putut ajunge în starea respectivă?, șopti Cezara, lamentându-se vizibil. O adevărată actriță în rolul vieții sale. De ce sunt o ființă atât de sensibilă, de ce nu pot trăi într-o realitate dură, dar concretă? Of, nu mai suport viața asta, nu mai supooort!!!
Cezara izbucni în plâns, acoperindu-și chipul umed cu palmele, hohotind groaznic, mai mult din amuzament decât de durere. Aurora se apropie de ea și încercă să o îmbărbăteze:
– Nu plânge, draga mea copilă îndurerată. După cercetări îndelungate, am reușit să te vindecăm și te poți întoarce la familia ta, la viața ta normală. De acum înainte, realitatea va fi una singură, cea de aici, de acum, iar imaginația va rămâne la locul ei, în mintea noastră bizară, dar atât de minunată.
Cezara ridică privirea și înțepeni pe chipul mincinos al Aurorei. Încercă să o facă să dispară în largul nepătruns, în acea „minte bizară, dar atât de minunată”. Nu reuși și se îngrijoră, dar pentru câteva secunde.
– Mulțumesc, mulțumesc din suflet, rosti Cezara, printre sughițuri. Aș avea o rugăminte, dacă se poate, desigur. Pot să-mi văd familia?
– Cum să nu, i-am anunțat încă de aseară, când ai început să dai semne de trezire. Ei sunt afară acum, pot să-i trimit înăuntru.
Aurora ieși din salon, iar Cezara sări din pat, se schimbă cu hainele obișnuite și privi în jur la o cale de salvare. Nu găsi și era prea târziu. Ușa scârțâi pentru o secundă, dar nu era familia ei. Era tot Aurora, surâzând cald.
– Vino să ne plimbăm puțin, Cezara. Aaa, te-ai schimbat deja, perfect. Ai tăi au plecat acasă acum jumătate de oră, dar i-am sunat și vor veni cât mai repede.
Parcul din spatele spitalului era un concert creol de salcâmi, triști, abătuți, dar puternici și nepieritori, dar și de alei înguste, flancate de arbuști rozalii, prietenoși. Aurora o conduse pe Cezara printre arbuști, alei calme și povești neștiute. Cezara se liniștise și părea că acceptă această realitate plăsmuită de un constructor sadic. Sebastian? Rafael? Poate chiar Cel Invizibil? Cezara observă că din această realitate lipseau simbolurile, reacțiile metaforice la mediul înconjurător și, mai presus de orice, dispăreau amintirile, parcă extrase chirurgical, frântură cu frântură. Nu, nu se poate. Unde sunt imaginile clare cu viața mea de până acum, unde este biblioteca mea, biroul meu, cafeaua mea aromată, savurată printre zeci de mii de volume extraordinare? Oare Aurora are dreptate, am trăit într-un vis ridicat de propriile gânduri?
– O întrebare: de ce dispar toate amintirile cu... viața mea înainte de această... trezire la realitate?
Aurora îi prinse palma stângă și o strânse cu căldură. Deci acceptă prezentul, negându-și propria imaginație. Da, se apropie tot mai mult de vindecarea dorită.
– Acelea nu sunt amintiri, Cezara, sunt doar impresii onirice. După cum detaliile dintr-un vis se dizolvă când ai revenit în lumea reală, tot astfel imaginația formată de-a lungul timpului pleacă în tărâmul... ei bine, al închipuirii.
– Înțeleg, dar imaginația e diferită de vis. Imaginația o consolidezi treptat, ca o construcție terestră, nu o poți uita în câteva minute.
– Tot nu înțelegi, Cezara. Tu ai fost în starea comatoasă multă vreme, mai mult decât crezi. Amănuntele imaginației sunt disipate într-o perioadă îndelungată... Totul, dar totul, este doar un miraj.
Cezara tresări. Ultima propoziție fusese rostită de o altă voce, o voce pe care o mai auzise cândva, undeva. Însă Cezara înțepenise și nu putea vedea cine vorbea cu ea.
– Ce... ce s-a întâmplat? Cine ești?
– E mai bine pentru tine să nu mă vezi.
Ochii Cezarei erau două globuri zglobii de oroare și descoperire imediată. Era vocea lui... vocea haosului.
– Așa este, Cezara, sunt haosul. Am venit să obțin răspunsul. Aș fi venit mult mai repede, dar sunt mult prea ocupat în ultima vreme. Lumea omului iubește prea mult haosul ca să lipsesc de la acest festin.
– Ce... ce răspuns aștepți de la mine?...
Un hârâit neobișnuit răspunse la întrebarea Cezarei, însă teama începuse să-i dispară. Nu pot păți nimic. Realitățile mele mă vor ajuta să trec peste acest neajuns, iar biblioteca va fi, din nou, adăpostul meu.
– Nu cunoști dimensiunea concretă a realității, dragă Cezara. Iar tu, ca ființă umană, ești mult prea limitată pentru a înțelege acest lucru. Nu încerca să gândești, să simți, să exiști fără permisiunea mea. Eu sunt haosul, creatorul, organizatorul, distrugătorul. Iar acum sunt plictisit de această șaradă inutilă. Aștept răspunsul: merită efortul de a fi om?
Cezara reuși, cu forțe neînchipuite, să închidă ochii. Două boabe de rouă îi străpunseră obrajii și-i oferiră pacea acceptării. Știa răspunsul. Știa că haosul știe răspunsul, dar aștepta doar o confirmare verbală pentru efectul scenic. Cezara inspiră puternic și-i oferi haosului răspunsul:
– Nu, nu merită efortul de a fi om...
Haosul tăcu și se făcu nevăzut, oferindu-i Cezarei ultima clipă de contemplare a unei realități care nu-i aparținea. Cezara expiră zgomotos, zâmbi cu alte lacrimi în ochi și se făcu nevăzută.

La umbra unui alt vis, Rafael îmbina floricele de porumb cu lacrimi de durere. Rafael simțea că piesa se apropie de final, picătură cu picătură, fragment cu fragment de încleștare metaforică. În acest timp, mantia Celui Invizibil se destrăma, progresiv, ca picăturile de ploaie într-o după-amiază toridă de vară.
– Sacrificiul este mai puternic decât alternativa. Urmează cea mai nefericită alegere din viața mea...