agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-03-26 | [This text should be read in romana] |
Mutase statuia în cimitir, la mormântul mamei copilului. Se găsea acum, printre ruine, o femeie sculptată cu grație într-un fundal marin, ușor pământiu, încleștat de o ceață râncedă. Statueta înfățișa o doamnă în floarea vârstei, zâmbitoare, acoperită de un material ce poseda lina croială a unei servitoare stinghere, și totuși abordată de demult de atenția bărbătească. Piatra masivă sculptată îi descoperea un fel de plic în mâna stângă, dar ca parte deteriorată de timp; se observa cu ochiul liber cum toate nopțile și zilele la rând mușcară din ea cu niște dinți greoi și murdari.
Mai orice trecător, îndurerat sau căutător de liniște, călca în neștiință pe mormântul acestei femei, ca și când ea nu ar mai fi fost acolo de multă vreme, rămânând să admire, lunatici, mândra făptură tăcută, ce se jenase mult prea devreme de viața pe care o trăia, omagiată fiind însă, prin plecăciunea artistului în fața dânsei - ca muză, spre a o recrea. Sculptorul fusese un moșneag modest la minte, sperios, căruia i se palpitau pipotele și măruntaiele în momentul în care basme cu strigoi i se povesteau, descriind peisajele lugubre ale acestora. Cum spuneam, nu era un om cu prea multă învățătură, căci el cugeta experiențele mărunte, pure ale vieții, așternându-le pe acestea într-o agendă - una a gândurilor, pe care o citea și recitea atunci când spiritul nu îi mai era îndeajuns de zburdalnic. Se mai limpezea când era vizitat de o cucoană bătrână, pesemne îndrăgostită, pentru că mereu părea aranjată în preajma lui, dar și fericită, și mai ales căutătoare de prezența artistului din el. Era o femeie rotunjoară, fostă deținătoare a unei parfumerii renumite despre care și în zilele cele mai negre se vorbea. Purta zbârcire sub ochi și nasul de-o cârnețe tinerească. Stătea mereu acoperită de basmaua neagră, cu franjuri dantelate. Aceasta zâmbea cu toată căldura și ochii parcă înmuiau toate animalele de pe pământ, cât timp i se arăta bătrânului, în ușa cămăruței sale, purtând după ea sticle pline de lapte proaspăt muls și turte în crustă de mac. Îi aducea și flori, rânjind ironic, motivând că nu mai simte aerul în camera bărbatului, temându-se de sănătatea lui. Îl provoca să i le caute sub fusta largă ce mătura străzile de urme. Întotdeauna le găsea tulpinile prinse în ciorapi. Din cauza teancurilor irosite, artistul era nevoit să arunce adesea mănunchiuri de flori ofilite. Se mulțumea cu bucuria oferită de zâmbetul feminin și mâinile ei de hârtie, cu degete ca niște chei ruginite, dibace în deschizături ale sufletului. Domnița mereu aprecia însă că atmosfera camerei lui nu era altfel decât veche și irespirabilă, plină de tristețe; din fericire, ea era aducătoare de culoare, inspirație și joc. Dânsa însăși i-ar fi fost muză doar dacă și-ar mai fi păstrat trupul în chip de viețuire proaspătă. Avea grijă de omul la care visa cu ochii deschiși; mai mereu îi gonea flăcăii rău-voitori ce locuiau de fel mai departe de bătrân, provenind de pe la casele înghesuite de umbre, ca arătări desprinse din povești rătăcite de liniște - cea mai frumoasă bucurie a unui om - și lumină. Se perindau prin preajma lui, să mai capete câte o caramelă, oferind schimbul unei vorbe bune. Dar copiii aceia nu știau ce înseamnă frumusețea, puritatea, spunând parcă dinadins lucruri deochiate, spurcate cu îngeri răi și mituri sângeroase. Era curios felul lor de a fi, privirile încruntate, zâmbetele largi și mișcările bezmetice. Cartierul lor se numea ,,Lumânăroasele”. Se făcea prea târziu când povestea îl acapara pe bătrân și parcă își dorea să se dezlipească de ea, și totodată să intre în ea, să rămână. Își dădea seama că deja copiii nu se mai puteau opri și plângea când se gândea la coșmarurile din viitor. Se ruga cu mâna strângând puternic carnea pieptului și cămașa transpirată, să îl mai rabde Dumnezeu, pe el și toți voinicii din întreg satul, prinși în mrejele răului, ale minciunii și curiozității diabolice. Artistul cunoștea un copil a cărui mamă îi murise de inimă încleștată ce avea; sculptura lui cea mai reușită spunea o poveste amărâtă chiar despre femeie. Privirea mulatră parcă îi era înecată de meditație, una tristă de pe care se puteau simți cuvintele nespuse încă. Femeia care acum se arăta din pământ, cam la doi metri în văzduh, fusese prizoniera unei stări de spirit poetice foarte apăsătoare, care se zbătea între realitate și vis. Visa fără ca odraslele ei să știe, împreună cu alesul inimii; visau la cosmicul ce se poate înzeci cu ajutorul imaginației, jocurilor, născând astfel felurite lumi, pe care aveau să i le arate mai departe unicului copil - pictura, poezia, teatrul. Dar eroina se descătușase din basmul ei pângăritor, pe veci, într-o zi din Brumar, lăsându-și sufletul sorbit de ceruri iar carnea, părăsită în voia crudităților pământului. Povestea familiei era cunoscută în tot ținutul, erau oameni demni de singurătate pentru că practicile neamului te stinghereau de normalitate. Mulți oameni îi considerau vrăjitori, tămăduitori malefici, căci menirea lor era să studieze îndeaproape plantațiile și să descopere locuri luminate de miracolul sănătății - în munți, în mare, în adâncurile colinelor - ca mai apoi să le amestece și să testeze tot ce gândiseră pe copii ori bătrâni cărora cefe le înghețau și frunți le transpirau grabnic, în suflul nehotărât al Morții. De această dată, parcurile se goleau, iar pe timpul verii, străzile nu se mai găseau ca și udate noaptea, de jocul cu apă al obrăzniciilor de copii. Acei oameni scriau povești, pictau și trăiau în pași spirituali. Familia se întemeiase odată cu voința Divinității care legase prin dragoste două ființe, bucurate cu daruri deosbite, femeia - mama preaiubită și soție plină de virtuți, bărbatul - tată mult prea înțelept, încovoiat de simțuri grave și obsesie. Cel din urmă își prețuia femeia cu buclele roșiatice, nemuritoare, într-un soi de dârzenie nativă, o săruta cu patimă și îi era pură inspirație în tot ceea ce realiza. Femeia savura această patimă, dăruind aceleași lucruri, rămânând în urmă cu rațiunea, gustând teama de a mai fi ea însăși. Se priveau des în ochi și adorau liniștea pe care amândoi o împrăștiau. Nu se considerau dăruiți unul altuia printr-un legământ moral, de viață și de moarte, ci doar făuriți, împreunați de vuietul vegetației și falnicelor orizonturi. El nu-i spunea niciodată că o simte ca pe propria sa femeie, și nici ea nu se simțea stăpână pe ceea ce iubește; credeau în puterea cerească și se dăruiau ca un tot unitar doar energiei pure. Legătura lor era foarte puternică, nu exista sațietate în cuvântul iubirii, iar de aceea, când unul pleca mai departe de celălalt pentru un anumit timp, mai îndelungat, cel rămas singur medita în lacrimi, se ruga, prețuia și își amintea trupul plin de evlavie a frumuseții, nemărginind rostirile culese cu o poezie aparte, sensuri mărețe... Acești oameni citeau teancuri întregi de cărți, că ajunseră să le răsfoiască din instinct și să-și dea seama de mesajul din ele. Se temeau de realitate, dar cel mai de preț lucru pe care îl făceau cu adevărat era să-și învețe copilul să danseze, să cânte, să iubească animalele sălbatice. Uneori dansau tustrei prin ploaie și râdeau cu gurile deschise, primind apa răcorită de ceruri. Copilul îi privea cu un drag neasemuit. Când mai crescuse puțin, se întreba trist ce s-ar face fără părinții lui. Dragostea lor era egoistă și nu o puteau împărți cu nici un om, învățând copilul că singurele taine ce îi vor fi alături în viață au să fie întunericul, lumina, pământul și livezile. Ajunseseră la acest gând justițiar când obosiră să mai dea socoteală oamenilor simpli, goliți de strălucirea sufletului. Au ales să trăiască și mai simplu decât o făceau înainte. Aleseră calea unei uniuni cu natura - să o iubească și să-i iubească. Femeia scria despre toate acestea, își construise o cutie unde își odihnea imaginile, metaforele. Ea nu putea să se despartă cu totul de oameni, ea se inspira din amintirile naturii lor. Carnea îi devenea tot mai coaptă și soțului ei îi crescuse barba până la piept. Trupurile și le spălau rarori și se plimbau mult prin pădure. Simțeau că toată mizeria ce se așeza în porii lor, nu era un lucru scârbos - ci o acceptare a întregii existențe. Într-o zi, bărbatul aproape îi interzisese să părăsească locurile din pădure. Când ea mergea undeva singură și întâlnea oameni, n-o priveau la fel de urât ca pe bărbat. Atunci se arătau în dânsa vulnerabilitatea, teama de a vorbi, de a exista fără el. Își vindea rând pe rând povestirile ticluite, pentru trai și o dorință ascunsă de a-și etala jocurile. Ajungeau la urechile unor oameni ciudați, veniți ca intelectuali în ținuturile lor, unde se petreceau rareori întâlniri de tip cenaclu. Mulți oameni cu minte care pășeau în locurile acelea, simțeau o anumită energie față de pământ; era un loc odihnitor, dar când scrierile femeii erau rostite de propria-i gură, parcă totul se încleșta, topindu-se alene. Și restul oamenilor purtau o agonie străină de armonie. Majoritatea scrierilor erau refăcute în taină de către soțul ei, fără să-și dea seama - și acest lucru, pentru că el făcea parte din ea fără a mai apuca să-și dorească. Se gândea mai apoi ce fel de monstru e, și când ajungea acasă, nici nu apuca să-și verse lacrimile calde peste umerii bărbatului ei, să i le șteargă, că el se și înfrupta din ele, și îi spunea cât e de frumoasă și vie, și cum ridurile sale expresive brăzdau alunițele, se jucau și formau galaxii în care doar el putea să trăiască, sărutându-le, vorbindu-le, împingându-le cu degetele. Femeia simțea durere, dar se gândea că pasiunea nu ar putea să devină blândă vreodată. Îi aducea tăcut, oglinzi, la marginile patului și încerca s-o facă să uite de tot și de toate, să i se ofere mai profund ca niciodată. Femeia admira cum îmbătrânea și cum inima bărbatului ei i se tot umfla, cu penelul în mână, cu penița, cu atingerea fierbândă. Se lăsa dezmierdată de privirile cotropitoare ale pictorului din el. Începuse să capete tot mai multă voioșie, văzându-l cât de împlinit spiritual era, cum număra și nota, resocotind imperfecțiunile chipului și mai apoi ale corpului, găsindu-le rezon de fericire, de inspirație și profeție. Adora să trăiască în acest fel, folosindu-se de muza în splendoare ce reprezenta Universul. Fericirea dânsului trăia veșnic cât timp femeia trăia doar clipa plăcerii lui. Uita linia fină dintre artă și nevoile firești, ale cărnii. Spiritul se transforma într-o obsesie mincinoasă, care putrezea, pentru că absorbea o energie care nu era a lui, și o trăia cu un farmec bolnav. Și firea prea-adoratei femei se moleșea cu timpul, când adormeau. Doar în vis i se arătau năluci care cu guri de foc spuneau să fugă din acel loc. Magia se reaprindea în zori, când el se trezea și-și privea, își admira creațiile ce umpleau cocioaba, mulțumind lui Dumnezeu că i-a deschis ochii despre lumea de afară, deschizându-i o ușă interioară, apoi zâmbea nebunește trupului adormit de lângă el, pe care, în timp, începuse să-l considere propria-i creație. Doamna se mulțumea cu o viață de muză, tăcută, scriind lucruri care i se păreau absurde ori de câte ori ieșea din vrajă, urând și totodată iubind în taină oamenii, disprețuind și totodată murind pentru copilul ei, pentru tot ceea ce săvârșise împreună cu bărbatul. Peste mult timp, întâlnise o zi pe care o simțise cât un veac, fără a se întreba de ce. Maestrul dormise toată ziua și cu greu, anumite forțe, o opreau să nu-l trezească. Făcea ocolul cocioabei plimbându-se, privind norii întunecați. Își stăpânea pofta de a se privi în oglindă, de a se pregăti pentru a fi din nou muza bărbatului tulburat de obsesie. Copilul era deja în pădure, plecat să adune fragi și să caute nuci. Din când în când privirea femeii se năpustea cu bruschețe pe fereastră, să vadă chipul bărbatului încă netrezit. O melodie din copilărie îi revenise-n minte. O asculta cu bucurie, dar și cu supărare, trezită parcă dintr-un vis chinuitor. Se oprise-n loc, închizând ochii, făcând ceea ce știa cel mai bine din momentul în care își părăsise familia... Tatăl ei murise, își avea o mamă și doi frați, care nu se înțelegeau prea bine, dar care duminica se îmbătau de fericire - se simțeau cei mai bogați neghiobi având parte de căldura familiei. Începuse să viseze, acolo, stând pe loc, cu fața în pământ. Atât îi mai rămăsese și parcă nu obosea nicicând. Cântecul continua în mintea ei. Se imagina copil, cum se învârtea în jurul casei, numărând florile crescute în streșini, râzând neîncetat, într-o închipuire inocentă și profundă, când nimeni nu-i putea face vreun rău. Ea obișnuia să scrie întâmplările zilnice și să le pună în plicuri, de mică. Toată viețuirea copilăriei ei era închisă în acele plicuri, cu litere sărace, dar sincere. Când crescuse, dar nu într-atât de mult încât să fie găsită de bărbatul care atunci dormea dus în patul răvășit, plângea citind scrierile, și-și dorea să se reîntoarcă la ce fusese. Știa că o să i se facă dor, dar fără ca soțul ei să aibă habar, își pusese acele scrisori într-un loc ascuns, unde doar ea putea avea înaintare. A împământat în adâncime două sticle în care se aflau scrierile. Atunci se dusese ca prin vis în locul cu pricina, scormonind cu degetele pământul, ca după aur, uitând că putea să fie descoperită de bărbat. Era singura ei alinare și se hotărâse să se lase descoperită de către copilul ei, la momentul potrivit, când ea nu va mai fi, să-l facă să realizeze că doar în copilărie nu a purtat lanțurile vieții. Plănuia cum copilul va afla despre acele scrisori. Dorea ca băiatul ce îi va crește, să aibă știință despre trecutul ei și cum își dorise pentru ultima oară să mai fie. Înrobirea îi ajungea la os cât timp se trezea din boală. Înțelegea cum pe nesimțite vraja o cuprindea, și nici o plantă sau apă vie ori moartă putea s-o protejeze. Singura cale de a scăpa din ghearele unui artist ce și-a ruinat energia pură din spirit, profitând de tainele magicului spre a poseda o bucată din carne ridicată la rang de zeitate, era de a-și pune capăt zilelor. Îi scrisese cu litere mici și apăsate un pergament în care se vărsase cu toată ființa ei, liberă, simplă, odihnită de gândul morții ce va veni. Îi părea rău pentru monstrul care devenise nici ea neștiind când, urându-i tot binele și adevărata inspirație pentru a crea; așternuse rugăciuni de trezire și naștere a unui nou discernământ, scriind simplu că își dorește, în sfârșit, după multă vreme, o lume fără de nopți obscure, în care lumina să dăinuiască pentru totdeauna. Îi spusese că regretă cât de mare a fost dragostea lui pentru pântecul femeiesc, pentru alunele de pe chip, pentru riduri și pentru ,,buclele nemuritoare”, dar nu și pentru sufletul pe care îl judeca deseori, cu orice prilej, folosindu-se de aceste materii dispuse distrugerii, în scopuri creatoare, divine, care de fapt erau aberante și pline de păcat. Îi pomenise și despre Dumnezeu, pe care nu îl va găsi în descântece și ritualuri nepământești, iar mai apoi, în sfârșit - despre oameni... Ființele pe care nu le putea ierta... Îl rugase să nu își piardă sămânța cerească din dânsul, căci doar aceasta îl poate ajuta în a se ierta pe sine însuși, împăcându-se cu lumea și iubind acest concept de viețuire - fără a pune stăpânire. Înțelesese că este considerată drept creația lui, mărturisind că simplul gând e un păcat capital, în sine, deoarece el avea aceeași țărână ca și ea, una muritoare! Recunoscuse, în ultimele cuvinte, că în fața lui s-a simțit precum o foaie de hârtie veche, împăturită și despăturită pe nevăzute, murdărită și omagiată. Azvârli în cocioabă, cu ochii închiși, înlăcrimați, scrisoarea. Era șifonată și udată de lacrimi. Tocmai atunci începuse și ploaia să cadă din cerurile înnegurate... Dar nu era orice fel de ploaie, ci una mistică, născută din mănunchiuri de gheață și bulgări de foc, elemente care în acel moment nu mai puteau să se completeze și se deplasau diferit. Femeia deschise ochii și parcă putea privi îndeaproape cum capetele oamenilor speriați din sat, ce alergau neîncetat, erau străpunse de crestăturile gheții - erau străpunși ca furnicile, lăsând în urmă doar sângele gâlgâind - iar altora, cum cenușa trupului le ardea neîncetat. Femeia nu putea fi atinsă de această năpastă. Nu se mai gândea nici măcar la copilul ei. Își luă scrisorile la piept, iar într-un râs feroce, începuse să se deplaseze gâfâind înspre pădure. Se eliberase. Se îndrepta cu sete spre prăpastie. Își hotărâse ceasul ca un copil, inocent și obosit, gata să se arunce într-un pat pământiu, adânc și protector. Bărbatul nu murise. Când se trezi, citi scrisoarea și o strânse la piept. Și-ar fi plantat-o în carne. Dar o rupsese. Citise ultimele cuvinte pe silabe, și erau singurele cuvinte pe care și le repetase cu voce tare toată viața lui, până la moarte: ,,Glasul iubirii răsună pe pământ, căci tot în pământ va ajunge. Am s-o caut acolo, liber, fără sfială, mai senin, mai plin de speranță. Voi avea răbdare până am să simt norii din adâncul pământului”. În timp, copilul crescuse, dar rămăsese tot un copil. Și încă unul ce cunoscuse înțelepciunea și căința, unul care rămăsese lângă tatăl său, cu mâna de ajutor întinsă spre el. Aflase despre adevărata poveste a familiei sale și o acceptase, o înțelesese cu sufletul. Într-o zi, se plimba prin parcul atunci mort, și văzu un bătrânel care sculpta de zor o femeie în miniatură. Se așeză lângă el, îi admiră făptura și îi spuse toată povestea lui. Bătrânul nu știa ce să spună, abia înțelesese sensul poveștii, dar se gândi să-l întrebe dacă dorește să îl ajute cumva, să îi readucă amintirea mamei. Copilul l-a condus de braț spre cimitir și aprinseră lumânări la mormântul mamei, plânseră în rugăciune ca și când ar fi fost frați. El a stat pe gânduri, privind statuia din mâna moșneagului, și se apucă pe loc să schițeze amintirea mamei lui, trupul întristat, cum nu-l văzuse niciodată în preajma sa, dar pe care îl întâlni când descoperise că ea nu mai era în viață. Era înfățișată purtând scrisoarea copilăriei ei într-o mână, scrisoare pe care băiatul o citise și trăise. Moșul se miră de talentul lui și îi spusese că își mișcă mâna precum marii artiști ai ținutului ce au trăit odată. Copilul îi zâmbi amar și-l purtase înapoi până în sat, lăsându-i schița, și de înțeles că și-ar dori să sculpteze ceea ce a desenat. Bătrânul munci enorm la ea, cu lacrimile în barbă amintindu-și de povestea groaznică spusă de o gură copilăroasă, și se gândi ce norocos este că îl are pe Dumnezeu în suflet și îl va păzi de orice netrebnicie, la fel ca și pe baba lui drăgălașă. Într-un sfârșit, statuia era finisată. Înfățișa perfecțiunea tristeții, într-un ton de albastru. Bătrânul mințise copilul de mai multe ori, zile la rând, că statuia nu era gata, dar el de fapt își împlinise munca, dorind să mai admire cum dăinuie o asemenea făptură în propriul atelier. Dar venise și ziua lepădării. Cu greutate au ajuns să împământeze statuia în locul cu pricina, căci țărâna părea încleștată, de parcă ar fi protejat o comoară pe care nu o merita nimeni. Toate plaiurile se încețoșaseră. Multă liniște se născuse în acel loc, în acel timp. Era timpul lui Brumar. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy