agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1627 .



meandre6-creșa cerceluș
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [viorel-dona ]

2015-04-14  | [This text should be read in romana]    | 



MEANDRE 6-creșa Cerceluș

Pe bănci, bolnavii îmbrăcați în halate albastre, unii, iar alții cu halate de culoare roșu închis, stăteau de vorbă sau fumau. Mihai a primit un halat de culoare roșie, de, cadru militar! Cei îmbrăcați cu halatele albastre, aproape gri de atâta vechime, erau soldați, civili, sau membrii de familie. Pe drumul spre secție el a trecut pe o alee îngustă, flancată de trandafiri, în mijlocul cărora trona un bust de general doctor. Murmurul, de stup, a fost sfărâmat de un vaier prelung. Ajunsese în preajma unei secții, în fața căreia, pe bănci, erau bolnavi cu arsuri și cu amputări de membre. Un băiat tânăr, cu un picior tăiat de la genunchi, striga de durere spunând că îl doare laba piciorului pe care nu-l mai avea.
„De ce te plngi? Ce nemulțumiri ai? Astea sunt suferințe, nu elucubrațiile tale! De ce vrei să te reîntorci în armată?”
Gândurile astea îl bâzâiau, sâcâitor, ca un roi de muște. În fond, de ce dorea reactivarea? Probabil că era un simplu orgoliu, generat de starea lui veșnică, de a demonstra ceva. Dorea, probabil ca toți colegii, încă ofițeri activi, să știe că nu a furat, că totul a fost doar o înscenare. Ce dovadă mai bună a nevinovăției lui ar fi fost decât aceia că ar fi îmbrăcat, din nou, haina militară? În fond colegii știau doar că urma să fie condamnat dintr-un ordin circular al ministrului dar acel NUP nu mai fusese dat publicității.
A ajuns la secție. Leașcu stătea în capul scărilor și îl aștepta.
-Hai, mă!
A urcat cele câteva trepte după el și a intrat în cabinet.
-Băi Mihai, îi spuse el, arătându-i un teanc de cartonașe colorate, așează cartonașele în ordinea în care îți displac culorile!
-Adică primul să fie cel a cărui culoare îmi displace cel mai mult?
-Da, mă.
Testatul a împrăștiat cartonașele colorate și le-a privit cu atenție. Ce aiurea suna totul! Să le așeze în ordinea în care îi displac culorile... Le-a așezat și Leașcu le-a luat în mână și, unul după altul, le-a așezat în teanc, marcând ordinea lor pe o foaie-test, așa cum le ordonase Mihai.
-Bătrâne, ia formularul acesta și răspunde la întrebările de pe el.
Erau tot felul de întrebări stupide: dacă, stând pe un pod, a simțit nevoia să se arunce în apă, dacă a confundat vreodată răsăritul cu apusul soarelui....
A răspuns la toate și apoi i-a înapoiat hârtia doctorului... Leașcu a privit-o atent și apoi a așezat-o, peste celelelalte, meticulos, grijuliu, parcă.
-Ia povestește-mi, boierule, ce-ai mai făcut, pe unde ai mai umblat, pe unde ai mai fost la pește?
-Maiorule, la pește nu prea am mai fost că nu prea am avut „ argumente”, benzina este raționalizată și, pe lângă asta, sâmbăta și duminica este porcăria aia cu alternanța numerelor, cu soț și fără soț
-Lasă, bă, că-ți dau eu un concediu medical și mergem cu mașina mea. Am descoperit o „sursă” de benzină.
Pe ușă a băgat capul sora șefă:
-Șefu, la general, la ședință!
-Bine, i-a răspuns Leașcu, apoi vorbindu-i prietenului:
- Hai că mai vorbim.
Mihai s-a ridicat, a ieșit din birou și și-a îndreptat pașii spre salon.
Salonul, îngust și lung, avea patru paturi, așezate câte două, unul în spatele celuilalt, pe dreapta și pe stânga. Patul lui era sub fereastră, pe dreapta. Și-a așezat lucrurile în noptiera de tablă, scorojită de la atâtea straturi de vopsea albă, aplicate succesiv, an de an. S-a așezat în fund, pe pat, cu capul între palme. Erau ocupate numai trei paturi, cu al lui cu tot. Dintre ceilalți doi pacienți, unul era la fumat iar celălalt stătea întins pe pat, cu fața în sus și cu ochii deschiși. Pe nepregătite, l-a auzit spunând:
-Domnule, sunt suspect de saturnism...deh, plumbul! Matale ce ai?
- Eu nu am nimic, sau așa cred eu.
-Când intri aici intri sănătos și ăștia, cu analizele lor, te găsesc „copt”... Io cred că ăștia fac experiențe pe noi.
A tăcut. Ce era să spună? S-a ridicat încet de pe pat, a plecat la bufet, a mâncat doi crenvuști reci, cu muștar, și-a cumpărat țigări și s-a întors la salon. A scos din noptieră un volum de versuri de Adrian Păunescu. Privea volumul gros, cu coperți negre și în minte îi veneau melodiile ce se cântau la Cenaclul Flacăra: „Ridică-te Ștefane și vezi-ți fiii că viața, în lume, e grea...”
„Da, are dreptate Păunescu! Viața în lume e grea!”
S-a întors în pat și a deschis cartea. A citit o poezie despre însoțitoarele de bord de pe avioane: „ Import export de boli și obiecte, ele făcură cerul un bordel...” și urma o rimă cu tembel. „Ei și ce dacă au făcut ele cerul un bordel? Care era problema lui? Moralistul dracului!” Gândurile îl asaltau. A ieșit din nou din salon și s-a dus la un telefon public. Îi era dor de Florentina. Buzunarul halatului atârna de greutatea monedelor de 25 de bani pentru telefoane. A sunat la soacră-sa.
-Sărut mâna!
-Bună, Mihai.
-Mamă, Florentina este acolo?
-Da, a venit de la joacă dar nu mă ascultă. Nu-și face lecțiile, nu vrea să doarmă după amiaza.
-Dă-mi-o, te rog, la telefon.
-Alo, tata, se auzi vocea răsfățată, uite, mamaie vrea să mă culce forțat.
-Pisicuța lui tata, ascult-o pe bunica și dormi, ca să crești mare.
-Tati, tu ești la spital?
-Da, puiule.
-Și o să te facă din nou militar?
„Bună întrebare. Chiar o să mă facă? Întrebarea asta directă era rodul faptului că pe Florentina am tratat-o mereu ca pe egalul meu, de când era foarte mică. Mi-am dorit să fiu un tată bun și atât cât m-am priceput, cred că am reușit....”
Mihaela nu dorise copii dar, după circa doi ani de așteptare Mihai pusese piciorul în prag și i-a propus să facă împreună niște analize să vadă care este cauza pentru care nu rămâne însărcinată.
-Da, ce, tu ești sigur că faci copii?, întreba ea, pe un ton agresiv.
„Știam sigur, de! Avusesem ceva „probleme cu ochi”dar care s-au rezolvat, cu toate interdicțiile de întreruperi de sarcină și cu toate riscurile cu implicații penale.”
-Nu știu dar voi face analize și eu și tu.
Vorbise cu profesorul Cernat, specialist în probleme de genul acesta și stabilise să facă analize amândoi și, pentru a o menaja psihic, chiar dacă dacă analizele lui ieșeau bune, să declare că avea și el o problemă, și să le dea tratament la amândoi. Au fost la doctor, și după analize le-a recomandat tratamentul. Au mers la Sovata și, pe lângă tratamentl medicamentos, ei i-a recomandat băi în lacul Ursu, cu apă de la 33 de metri adâncime și împachetări și badijonări cu nămol din același lac. În folclorul local, mai grosier, circula o expresie: „du-mă, mamă, la Sovata ca să îl cunosc pe tata!” Stațiunea era locuită, în majoritate, de maghiari. Pe alei circulau, între două proceduri medicale, femei ce-și doreau copii dar care nu rămâneau însărcinate. Multe dintre ele, din credința că soțul este vinovatul responsabil cu infertilitatea, „schimbau cocoșul” în stațiune. Asta era una din cauzele care a generat acea glumă cu tata și Sovata. În același an, Mihaela a rămas însărcinată. După nașterea Florentinei, Mihai a avut parte de reproșuri nenumărate. Un copil mic, cu doi părinți cu serviciu, și militari pe deasupra, se crește foarte greu dacă nu este un ajutor din partea bunicilor... Soacra lui nu s-a oferit așa că a trebuit să se descurce singur. Ora patru dimineața era deșteptarea. Copilul dormea dar la ora patru și jumătate trebuia să ajungă cu ea la creșă. Femeile de serviciu, contra unor mici atenții, aveau grijă de ea până soseau cadrele specializate. El alerga ca nebunul, schimbând autobuzele, către o gară CFR, situată la capătul orașului. Trenul pleca la ora șase și șase minute. Următorul tren era la ora șapte dar cu cel de șapte pierdea raportul de dimineață. Era frânt de alergătură. Dormea în tren și la dus și la întors...
-Tati, mă auzi?
- Da, Floricico, sper! Să vedem ce se va întâmpla după vizita medicală.....
Gânduri și imagini se succedau ca niște valuri de ceață. „Veneam acasă frânt, luam fata de la creșă și mergeam acasă."Ai vrut copil, acum să ți-l crești!"
Medicul de la puiericultură nu o văzuse pe Mariana niciodată, personalul de la creșă nici atât! Dar am vrut copil...trebuia să mi-l cresc!”
-Mi-e dor de tine, puiule, îi spuse Florentinei.
-Și mie, tati!
-Te rog ascult-o pe mamaie, da?
-Daaa, biiine, i-a răspuns fetița, tărăgănând vorbele.
Fata se făcuse mărișoară. Florentina era la școală. Când a intrat în clasa întâi știa să scrie, știa să citească și asta, pentru că a vrut ea. Nimeni nu a obligat-o. Adesea punea niște întrebări surprinzătoare. Odată l-a întrebat:
-Tati, cum se fac copiii?
Trebuia să ai tact și răbdare pentru că, dacă raspunsul ar fi fost evaziv sau nesatisfăcător, cu siguranță, Florentina l-ar fi căutat în altă parte.
În curte la Creșa Cerceluș, ca semn de recunoștință, plantase 47 de caiși. În timpul primăverii, trecând cu troleibuzul prin fața creșei pomii își mișcau florile alene încercând să-i șteargă amintirile dureroase din vremurile navetei...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!