N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meșter într-ale vorbelor plăcute auzului și sufletului, ori despre caii de noapte care vin la râul domol care o străbate, toți pintenați și cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de o lună plină și luminoasă, galbenă și vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele și ele cu raze piezișe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopții îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă și își executa dansul, nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul năprasnic care duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine și mălai , aroma îmbietoare a ierburilor înalte și coapte care foșnesc și umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârșite pe care fântâni cu ciutură însoțite de pâlcuri de salcâmi dau binețe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveșnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste și poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mișcarea corolelor și păsările ei miraculoase cu triluri care înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă și mă uimește. Nu mai vorbesc de roua dimineților ca lacrimile viselor trăite prin care trec șoldanii atenți și sprinteni, cântecul neîntrecutei ciocârlii și pasul înalt al mărețelor dropii cu atât de mulți dușmani. Și apoi grânele, nesfârșite întinderi de galben copt care se văluresc în adierile vântului înserării ca la auzul unei simfonii fantastice, bucurându-se după o zi de arșiță pătrunzătoare și sete. Porumbul de înălțimea unui om cu foile mari și răsfirate căruia abia îi dau mustățile, foșnește ademenitor pe marginea drumului plin de praf și ierburi uscate. Bătăile inimii îmi par niște apăsări pe clapele unui pian vechi ce absoarbe mirificele solfegii și culori miraculoase ale amurgului.
Simt cum se zidesc în mine cuvintele parcă șlefuite de vânturile care spulberă zăpezile și le troienesc peste șoselele iernii. Noaptea care se apropie mă găsește împreună cu Ludmy, sosită ca o fata morgana, pe cărarea dintre lanurile mirosind a pâine, pâine ce o frământa mama cu o ritualică și ancestrală îndemânare. Nu peste multă vreme o s-o simțim aburindă în palmele noastre la masa veșniciei tărănești rotundă și cu ferestrele deschise la oaspeți. O să îndulcim în seara târzie toată dragostea noastră în ierburile înalte de pe marginea râului unde verdele lăcrimează pe marginea unui vis și o să împăturim în poeme gândurile care ne frământă și se vor păstra în jurnalul vieții. Pentru a nu fi cuprinși de vraja nopții care pare a privi spre munți așteptând o ploaie repede de lumină cerută de toată suflarea. Ne îndreptăm spre satul apropiat ca spre un templu al zidirii noastre unde ne așteaptă o lume căzută în poveste, o lume din care se naște izvorul argintiu al unui neam care-l conduce prin trudă în cântec și peste veacuri. Câmpia rămâne în sufletul meu, respir prin ea, clopotele timpului anunță prefacerile, ea hrănește din istorie un popor și mai mult decât atât. Nimbul ei de grânar al unui continent pe care Dunărea o însoțește cu numele ei, îmi dă speranța unei noi iubiri a unei noi înfloriri pe care macii așteaptă să o sărute cu surâsul dulce și aromat al viitorului, pe care oamenii o poartă cu ei ca pe o foame de adevăr și dreptate. Câmpia este o dragoste calmă și roditoare pe care munții aproape de care m-am născut, mă trimit să o sărut și să o consider o mirifică destindere în sentimente pline, dulci ca mierea și întoarcerea cu inima plină de soare și pâine. Ei, munții și dealurile de la poale mă iubesc la fel, mă cheamă să le povestesc minunea fântânilor cu ciutură însoție de pâlcuri de salcâmi și cruci care mai presară încă câmpia.