agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-11-08 | [This text should be read in romana] |
Stamate Silviu a rămas la catedră cu tristețea oprită pe scheletul uman, un foarte vechi proiect de diplomă al cărui craniu “detașabil” s-a plimbat din generație în generație prin mâinile liceenilor, infiltrând sub frunțile lor fiorul curiozității. O tânără moartă într-un accident a devenit obiect de studiu, datorită faptului că nu avea “aparținători”. Și iat-o condamnată la o verticalitate veșnică prin bara suport, cu articulațiile reconstituite ireproșabil din sârme și ipsos, lăcuită și aranjată pentru ora de anatomie, gata să-i încurce pe cei scoși la tablă cu toate “componentele” ei.
A fost și el scos la tablă, tot în laboratorul în care acum așteaptă să își țină ultima oră din săptămână. Pe atunci pâlpâia în gândurile lui îndrăzneala altui parcurs. Urma să devină medic, a și dat examen la Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila din București dar, cu toate că s-a aflat pe o confortabilă poziție de mijloc în lista celor admiși, viața avea să îi arate că sunt prea firave dorințele lui ca să devină căpăstru pentru îndărătniciile ei. Știa că Facultatea de Medicină implică foarte multe sacrificii, însă în cazul său cele financiare au fost peste posibilități. A venit acasă după nici doi ani, resemnat că nu era pentru el bucuria pe care abia dacă a atins-o cu tremurul ființei lui timide și nesigure. S-a consolat cumva cu ideea că oricum îi lipsea construcția care să îl modeleze în “mecanic de oameni”, așa cum și-a exprimat dorința să îi vadă clădiți îndrumătorul lor de an. S-a înscris fără pic de entuziasm la Facultatea de Biologie a Universității Ovidius, prin care a trecut parcă legat la ochi. Nu a avut emoții la examene și nici bucurii la notele mari, ca și cum viața lui se derula altundeva, fără el și în tot acest timp, lui îi rămăsese de umplut cu câlți un soi de personaj secundar. Indiferența l-a izolat de colegi, oricum nu a fost niciodată sociabil, îi vedea cum își dau coate când intra în sălile de curs sau în laboratoare. La mulți dintre ei nici măcar nu reușea să le rețină numele și evita împrumuturile, schimbruile sau transferurile de orice fel, cu o răceală transparentă ca un strat subțire de sticlă. Așa se face că a purtat, mult timp fără să știe, porecla Eprubetă. Tocmai în ultima sesiune de examene din anul al treilea a auzit pe un coleg exclamând că s-a dat un singur 8, al lui … După ce a terminat facultatea s-a înscris în lupta pentru un post de biolog, ar fi vrut să lucreze la Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Marină Grigore Antipa, dar după ce a trecut o vreme ca biochimist, de la un laborator de analize la altul, a tras și peste speranța asta o manta groasă de uitare. În învățământ a intrat după ce și-a promis că totul este provizoriu, însă privirile luminate de interes pe care le-a întâlnit în special în primele bănci, l-au atras tot mai aproape de gândul că este o victorie frumoasă fiecare sprijin adus la împlinirea altor destine, acolo unde al lui a făcut bucla îndărăt. Când a primit post la Colegiul Mihai Eminescu o bucurie luminoasă a început să lege așteptări noi, în clădirea de la început de secol XX, cu ziduri de veritabilă fortăreață pentru chiulangiii tuturor anilor care au urmat de la fondarea instituției, s-a format și el, acum un “domn’ profesor” distant dar suficient de binevoitor. Și aici s-a ales cu o poreclă, dar de data asta de la elevi: Bambi. Legătura cu personajul au făcut-o niște domnișoare de la profilul filologic, ochii mari, căprui, cu gene fascinant de lungi pe care îi oprea asupra lor în așteptarea de răspunsuri nu ar fi putut să scape atenției lor de „gaițe” – cum le numea el când restabilea ordinea la clasă. Tot elevele lui știu lucruri pe care el nici măcar nu le intuiește: dominșoara de matematică găsește tot felul de pretexte ca să rămână în pauza de dinaintea orei lui și apoi îi cere scuze catifelând intoniația într-un mod atât de contrastant cu duritatea de ton în care își predă lecțiile, încât nu poate fi vorba decât de ,,un singur lucru” – în opinia „gaițelor”. Mai este apoi și profesoara de geografie, care se străduiește să-și stăpânească ferm cârlionții rebeli când îl întâlnește pe holuri, un gest probabil neconștientizat de cea numită “Scarlet”, pentru celebra replică „Este și mâine o zi” pe care le-o trântește elevilor când le pune notele mici direct în catalog. Pentru el toate astea nu există, nu au existat și este foarte puțin probabil să îi pătrundă vreodată în atenție. Acum îl preocupă o răceală care părea inițial că are de gând să treacă de la sine, dar iată că de două zile câștigă tot mai mult teren. În neperturbata stare de rău a ultimelor luni de când toate au pornit-o la vale, biata răceală nu avea cum să ajungă în prim plan, fiind împinsă și ea laolaltă cu restul nemuilțumirilor pe care le generează o despărțire. Se gândește la ea ca la un vis pe care l-a avut, neclar și lipsit de substanță, dar atât de chinuitor, încât se agață de orice activitate care ar putea să îi aducă o întrerupere. Și mai rău este că în curând începe vacanța, activitățile restrânse îi vor da din ce în ce mai mult timp pentru o altfel de singurătate, mai cuprinzătoare și mai consistentă, până aproape de sufocare. S-a deprins să bată străzile aiurea după ce pleacă din liceu, doar ca să amâne tot mai mult momentul când din oglindă ricoșează prompt impresia de câine rănit. Ce va face cu tot acel timp când nu va mai avea niciun pretext ca să își plimbe lupa peste activitatea elevilor săi? Se aude un ciocănit care îl distrage din îngrijorare și pe ușă se strecoară Zevadin Denisa, încet dar cu o hotărâre ciudată de parcă ar urma să îi ceară ceva nu tocmai cum ar trebui să fie, din moment ce acum nu se află la oră cu restul colegilor ei. - Bună ziua, domn’ profesor ... - Bună ziua Denisa, cum se face că lipsești de la ora de ... engleză parcă aveți? - Engleză ar fi trebuit, numai că s-a chiulit masiv și profa, adică doamna profesoară a spus că nu trece mai departe cu materia doar pentru cinci elevi. Noi suntem de fapt nouă, poate chiar și mai puțini acum că dumneaei ne-a dat drumul și am vrea să vă întrebăm dacă dumneavoastră mai țineți ora. În condițiile astea, vreau să zic ... Sigur, probabil că au fost mai mulți de nouă, dar Mihaela are atâtea altele la care să plece cât mai repede de aici, încât nu se miră că i-a grațiat pe toți cu generozitate, lăsându-l pe el să decidă dacă îi supune la plictisul ultimei ore din ziua de vineri. - Denisa, mi se pare regretabil că nu se ține ora de engleză. Este o materie importantă, poate chiar mai importantă decât vă încurajează doamna Filipescu să credeți. Eu îmi pot ține ora și cu cinci, chiar dacă unii mai îngăduitori ar spune că este meditație. Vă poftesc în laborator, sau putem aștepta până începe de drept ora mea. Eleva pălește și stăruie din priviri să vadă dacă nu cumva este o glumă, cu toate că acest profesor i-a obișnuit doar cu o seriozitate politicoasă. Când o încredințează că așteaptă să îi aducă de pe hol răspunsul, fata îl mai privește o dată cu nedumerire și se întoarce pe călcâie. Tărăgănat și cu indignarea la vedere au intrat șapte elevi, care și-au trântit lucrurile pe primele două mese și ar mai fi continuat să se foiască în pregătirea lor pentru oră dacă profesorul n-ar fi făcut apel la liniște. - Aveam în plan să vă ascult și să vă trec notele, nu stați prea bine la capitolul ăsta. Să vedem: se oferă cineva? Privirile îl ocolesc, dintr-o dată vârful pixului devine extrem de interesant, îndreptatul colțurilor o necesitate, iar furișarea pe pagina manualului se arată ca un risc ademenitor. - Îmi puteți spune tipurile de reproducere la plante? Și treptat, răspunsurile încep să urmeze întrebărilor, la început nesigure, apoi tot mai hotărâte. Cele corecte și precise vin în principal din trei direcții, elevii le formulează liber, ca într-o discuție, unii chiar în același timp. Silviu aduce completări, cere exemple apoi le oferă pe ale lui și strecoară tot felul de curiozități, astfel încât timpul absoarbe ora de biologie în mod lejer, până când soneria îi miră pe toți cu veselia ei insistentă. - Focșăneanu Tiberiu, Anghel Andreea și Dumitrache Maria aveți 10 direct în catalog. Restul primesc tot 10, dar în caiet. Elevii se privesc între ei cu mirare, au și uitat că se grăbesc să plece. Bambi nu face niciodată recompense din note și de regulă pentru un 8 decent în catalog trebuie să acoperi mai multă materie decât o singură lecție. - Nu am catalogul, dar nicio grijă, le voi trece chiar azi. Profesorul îi urmărește amuzat, le-a făcut asigurarea pentru că îl privesc între șovăială și neîncredere. Răspunde apoi erupției de mulțumiri în vreme ce îi caută în caietul cu note, în cele din urmă bucuria adolescenților părăsește încăperea trântind ușa ca pe o delimitare ce avea să îl separe dinou de lume. Se ridică și începe să-și strângă lucrurile ca un om pentru care graba nu există, după care pornește către Cancelarie ca să-și ducă la îndeplinire promisiunea făcută. Ar fi vrut să simtă eliberarea elevilor de la a X-a E, dar pentru el soarele sfârșitului de mai nu furișează chemări către plajă, este doar un joc de lumină în ferestrele mari ale holurilor. Se oprește puțin, o amețeală însoțește accesul de tuse și își impune să sfârșească neapărat cu starea asta, în drum spre casă va trece pe la doctor, poate că îl primește și fără programare. Cu hotărârea luată, ajunge în Cancelarie unde își caută catalogul ca să treacă absențele și notele celor trei. Salută colegii și se așează la masă, preocupat să termine cât mai curând, pentru că ziua a luat în sfârșit o direcție și pentru el, chiar dacă lipsită de veselia sfârșitului de săptămână. Privirea ridicată spre ușă de o prezență nouă dă un șut zdravăn inimii pentru că în cadrul îngust apare rochia cu panseluțe a Irinei, numai că de data aceasta este purtată de o elevă care își caută dirigintele. Îl întristează emoția, parcă trece printr-un păienjeniș de când a decis că este mai bine să găsească un capăt decât să prelungească o amăgire. - Silviu ești bine? Poate că totuși ar trebui să te vadă un medic. - Da, am de gând să merg când plec de aici. Dumitrescu îi privește pe deasupra ochelarilor, este cel mai în vârstă profesor din echipă, a refuzat pensionarea din convingerea că lipsa de activitate prostește și drept este că nimeni dintre cunoscuți nu și l-ar fi putut imagina hrănind porumbeii în parc. Poate doar cu scopul de a-și argumenta una din multele și meticulous elaboratele lui teorii. - Ți-au plecat năzdrăvanii? - Nu, am avut șapte de la a X-a E. - Păi nu avea cu ei madam Filipescu? - Doamna ar fi trebuit să predare și cu șapte nu prea se justifica efortul. - Am impresia că pentru stimabila noastră niciun efort nu își poate găsi o justificare… Silviu s-a scuzat pentru sustragerea de la discuție, motivând că trebuie să ajungă la medic în program, apoi a salutat pe toți cei prezenți și s-a strecurat spre ieșire, grăbind pasul parcă de teamă să nu îl prindă din urmă expunerea de păreri a venerabilului coleg. Nu a mai plecat pe jos, a mers direct la stație de unde l-a luat pe 40 ca să ajungă la timp. Dar în fața cabinetului găsește pe ușă programul schimbat, indicând din cadrul unui roșu lucios o linie boldată în dreptul zilei de vineri. Dezamăgirea îl reține puțin, acum chiar nu își mai dorește nimic altceva decât să se strecoare în pat cât mai repede și să își tragă pătura peste cap. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy