Adoris și Kromia (8)


Cu treizeci de ani în urmă, atunci când slujitorii îi aduseseră regelui Glaucon vestea că soția sa Dinona îi născuse un fecior zdravăn și frumos, trâmbițele se grăbiră să răspândească vestea în toată insula, iar solii ce soseau și plecau din cetate duceau peste tot spiritul bucuriei nețărmurite a regelui. Pe noul născut l-au numit Craton și, în cinstea acestui eveniment, la curtea regelui Glaucon petrecerile s-au ținut lanț timp de câteva săptămăni.

Anii care au urmat au fost însă amăgitori pentru bătrânul rege, ca și pentru supușii săi, căci copilul, deși creștea mai repede decât alții de vârsta lui, fusese urgisit de nu se știe ce zei cu o meteahnă cumplită: nu vorbea deloc, nu putea scoate o vorbă din gură. În plus, nu-i plăcea să se joace cu ceilalți copii. Privea atent joaca celorlalți, ochii lui urmăreau tot ce se întâmpla în jocurile copiilor, dar refuza să intre și el în joc și, cel mai dureros, nu scotea niciun cuvânt.

Mâhnit peste măsură, regele Glaucon nu contenea să implore zeii să se înduplece de soarta fiului său, aducându-le nenumărate ofrande și jertfe. Toate aceste străduințe au avut, în cele din urmă, darul să-i îmbuneze pe zei și, într-o zi, în fața altarului zeiței Hera, frumosul copil de șase ani, cu părul buclat, a fost auzit pentru prima oară îngâimând câteva cuvinte. Aceste cuvinte au fost, așa se povestea la curte și peste tot în lume unde a ajuns ciudata poveste, cu totul și cu totul neașteptate:

- Tată, văd cai! rostise Craton atunci, înfăptuindu-se, odată cu aceste prime cuvinte, o adevărată minune.

Și nici nu se putea să fie o minune mai mare pe întreg cuprinsul insulei lui Glaucon! Vestea s-a răspândit cu repeziciunea unui fulger, pretutindeni. Multă lume îl aprecia pe regele Glaucon, îl prețuia ca pe un rege drept și cinstit, bun și îndurător, și toți s-au bucurat de minunea de care au aflat atunci.
În scurtă vreme Craton i-a ajuns din urmă pe ceilalți copii de vârsta lui, ba chiar i-a și întrecut. Vorbirea lui era una limpede, apăsată, doar că vorbele îi erau rare și bine gândite.

Plăcerea de a se juca, însă, așa cum o făceau ceilalți copii de la curte, nu i-a mai revenit niciodată lui Craton. Prefera, adesea, să privească totul în jur cu multă curiozitate și să fie nelipsit printre îngrijitorii de cai. Uneori dormea ziua în câte o căruță cu snopi în mijlocul holdelor galbene. Alteori speria dropiile din cuiburile lor, sau țintea cu arcul vârful copacilor. Tăcut și retras, căuta mai degrabă singurătatea. Odată a fost găsit la miezul nopții adormit lângă un izvor. Altădată s-a încumetat să plece singur cu barca în larg și, spre marele lui noroc, căci tocmai se abătuse ca din senin o furtună, scăpase din pericol, barca fiind aruncată pe țărm.

Abia pe la vreo cinsprezece ani, acest copil ciudat începu să-și facă prieteni. O făcea însă dintr-o ciudată dorință de a se întrece cu armele. Era prezent oriunde erau prilejuri de lupte sau la întreceri sportive. Însuși regele Glaucon era mândru de cât de priceput și destoinic era fiul său în mânuirea armelor.

Craton deveni un flăcău chipeș, plăcut la înfățișare, înalt, zvelt, cu umerii armonios arcuiți, cu brațe puternice, cu păr negru și bogat, cu nasul drept și fața cu accente creole, cu ochi blânzi, migdalați și cu o privire semeață. Toată lumea era de acord că fiul regelui din Rodos este o frumusețe de bărbat. Cu trecerea anilor, a devenit și mai chipeș și impunător, asemenea unui falnic faraon, ca să nu mai punem la socoteală că și mama sa, Dinona, era la origine o prințesă din îndepărtatul Egipt.

Craton deveni un luptător priceput și neîntrecut. În timpul luptelor, ochii săi vărsau flăcări ce hipnotizau parcă adversarii. Câștiga, de regulă, toate luptele, devenind din ce în ce mai sigur pe el și mai mândru. Văzându-l atât de destoinic, regele Glaucon îl chemă într-o zi la el și-i spuse:

- Fiul meu, cred că ar fi de mare cinste insulei tale și ție însuți dacă te-aș trimite la jocurile olimpice care vor începe în curând.

Hotărârea părintelui său îl bucură nespus de mult.

- Dacă voia ta este să merg la întreceri, atunci voi merge cu mare plăcere!

Jocurile olimpice îl umplură de glorie pe Craton, căci se întorsese încununat cu lauri, iar poporul din insulă l-a sărbătorit câteva zile la rând cu mare cinste. Din acel an, chipul lui s-a maturizat complet, a căpătat deplină stăpânire de sine și a început să fie din ce în ce mai preocupat de treburile de la curtea tatălui său. Mândru de încrederea ce i se acorda, a învățat repede treburile instruirii oștirii și a organizat cum nu se putea mai bine flota. De atunci regele i-a acordat deplină încredere și l-a însărcinat cu multe treburi ale cârmuirii.

Într-o zi se petrecu o întâmplare ciudată. Pe când stătea pe țărm și admira visător catargele vaselor din port, Craton se pomeni cu un grup vesel de fete care se întorceau cu pânzele albite de la răul ce se vărsa în mare chiar în apropiere. Văzându-l pe Craton, fetele și-au întețit chicotele și au început să-i atragă atenția prin veselia lor, care lui Craton i se părea exagerată.

- Hei, Craton! Þi-au plecat corăbiile? La ce tot privești înspre larg? îl ispiti la vorbă una din ele.

- Mai bine m-ai lua în brațe și m-ai duce până în cetate, că mă dor picioarele, chicoti alta.

- Vai! Nu vezi cât de serios ne privește? se strâmbă a treia.
- Craton, chiar nu-ți plac fetele? îl întărâtă una direct în față, apropiindu-se la doi pași de el. Și hohotele de râs ale fetelor răsunau ca niște clopoței în liniștea țărmului. Cele mici păreau mai îndrăznețe și se apropiară de flăcău, imitând fel și fel de gesturi cu care să-i atragă atenția. Cele mari erau mai liniștite, dar îl iscodeau cu coada ochiului pe frumosul prinț al insulei.

Craton îndură o vreme toate aceste zvăpăieli ciudate ale tinerelor. În cele din urmă însă, nu mai suportă și, luând o mână de pietricele din prund, începu să arunce după ele. Speriate, fetele o luară la fugă, care încotro. Numai una dintre ele, cea mai veselă și mai zglobie, se poticni și căzu pe nisip, în timp ce celelalte se îndepărtaseră. Din câteva salturi Craton ajunse lângă ea și o prinse de mână, zicându-i:

- Așa, mică obrăznicătură! Acum să te văd că glumești din nou pe seama mea!

Fata începu să tremure, văzând că nu e de glumit. Însă Craton, de cum îi descoperi părul auriu și mai ales ochii, mari și verzi, care parcă implorau îndurare, se domoli pe loc, o ajută să-și adune pânzele căzute pe jos și o sfătui calm să se îndepărteze.

Fata plecă, mergând alene și privind mirată în urmă, apoi se grăbi să le ajungă pe celelalte. Acestea, de cum o văzură aproape, au început să o tachineze cu tot felul de întrebări ciudate:

- Te-a bătut, nebunul?
- Ce nătângă ești! Tocmai acum ți-ai găsit să te împiedici? Dacă nu știi să fugi, nu te apuca a slobozi atâtea vorbe de ocară pe gură!

Fata suportă cu stoicism toate reproșurile. Grupul a redevenit voios, ca un stol de păsări ciripitoare, dispărând în veselie în cetate.

Poate că întâmplarea ar fi trecut fără prea mare importanță, ca o ușoară pală de vânt în imensitatea văzduhului, sau poate precum un val de pe nemărginita mare, dacă într-o zi de sărbătoare Craton n-ar fi văzut-o din nou pe fata aceea pe care o scăpase de pedeapsă. Juca pe o scenă în aer liber rolul unei nimfe mici, vioaie și surâzătoare. Își juca rolul cu multă dezinvoltură și atrăgea atenția tuturor celor care căscau gura pe acolo. Ochii ei mari și verzi străluceau de bucurie. La încheierea piesei primi pe merit ovațiile mulțimii de admiratori.

Lui Craton i se păru la un moment dat că ochii fetei îl căutau pe el. Un zâmbet fermecător pe chipul ei îi atrase în mod deosebit atenția. E posibil oare ca o floare să clatine o stâncă, sau o pasăre să doboare un urs? Acel zâmbet nevinovat îi metamorfoză profund mintea și simțurile lui adormite...

Totul a început prin a nu mai reuși să-și mai găsească starea. Nici măcar ceasurile petrecute printre oșteni sau pe la herghelii, nici luptele de antrenament cu voinicii și nici serbările nu reușeau să-l scoată din noile sale gânduri și frământări.

Într-o zi, în timp ce încerca să strunească un cal nărăvaș în curtea hergheliei, o văzu din nou pe tânăra fată care trecea întâmplător pe acolo. Nu apucă nici măcar să o salute că fata și dispăru repede, îmbujorată toată la față și emoționată la întâlnirea privirii lui insistente. Craton întrebă de îndată pe unul din tovarășii săi:

- Spune-mi, cine era fata care tocmai a trecut?
- Se poate, Craton, să nu o știi? răspunse cel întrebat. E Danae, fata preotului Harus, cel care slujește în templul lui Apollo.
- Ea e Danae? Păi, știu de Danae, am auzit de ea, dar știam că e doar o copilă, se miră Craton.
- Te miri? Păi, nu mai e deloc o copilă! Ce, parcă tu mai ești copil?

Craton simți cum îl mistuie un foc în suflet, din ce în ce mai aprins, așa cum nu simțise niciodată până atunci. Își dădu seama de ignoranța sa în fața unei asemenea frumuseți. De ce oare a fost surd și orb?! Cât de uimitor scânteiau ochii aceia ori de câte ori avea să-l revadă, prefăcându-și trecerea întâmplătoare prin preajmă!

A trecut aproape un an de la aceste întâmplări. Între Craton și Danae, care se vedeau des fără să-și vorbească, s-a înfiripat o idilă. Se priveau de la distanță cu încântare, își zâmbeau, apoi se despărțeau pentru a-și trăi fiecare în parte nostalgia ultimei revederi. Pe zi ce trecea Danae căpăta trăsăturile mândre ale unei fete frumoase. Pentru Craton toate luptele, toate întrecerile atletice și toate treburile statului nu mai însemnau mare lucru față de dorul ce-l mistuia zi și noapte.

Într-o zi, la o serbare de la palatul regelui Glaucon, fusese invitată și Danae, care veni însoțită de tatăl ei, preotul Harus. La petrecerea care a urmat, poate din întâmplare sau poate nu, Danae și Craton au fost invitați să se așeze la masă unul lângă celălalt. Craton a fost nespus de fericit. Toată ziua o căutase cu privirea. Văzând-o atât de aproape de el, a cutezat să-i spună:

- Ce mare și frumoasă te-ai făcut, Danae!

Fata, înfiorată de emoție, clipind din genele-i mari care-i luminau privirile pline de farmec, îi mulțumi pentru cuvintele frumoase și îl întrebă pe neașteptate:

- Craton, de ce nu vrei niciodată să vorbești cu mine?

Surprinzând limpede flăcările din privirile copiilor lor, regele Glaucon și preotul Harus, așezați și ei aproape unul de altul la acea masă, găsiră de cuviință să se sfătuiască mai îndelung față de cum o făceau altădată. Era limpede că trebuiau să-și facă unele planuri. În cele din urmă, au ajuns împreună la concluzia că era indicat să mai lungească o vreme starea de euforie a copiilor lor înainte de a se gândi la o căsătorie, mai ales că fata era încă prea fragedă în ale vârstei.

La scurt timp după aceea, viața liniștită a locuitorilor insulei a fost adânc tulburată de o întâmplare nefericită. Într-una din zile regele Glaucon se gândi că n-ar strica dacă feciorul său, moștenitorul tronului, ar ieși puțin în lume să vadă ce mai e nou pe la curțile altor împărății. Așa că îi sugeră și îl pregăti să-l trimită tocmai în Egipt, cu misiunea de a deprinde obiceiurile de la curtea faraonilor și înțelepciunea de a cârmui o țară. În felul acesta Glaucon spera ca moștenitorul său să-și sporească cunoștințele și să-și câștige faima în ochii propriului său popor.

Craton, deși nu i-a prea convenit să plece în această călătorie, a pornit totuși pe mare, în fruntea a zece corăbii, toate încărcate cu daruri și oșteni destoinici. S-a despărțit greu de Danae, lăsând-o aproape înlăcrimată pe țărm și promițându-i că se va întoarce cât de repede va putea. Tânăra a rămas și a privit îndelung catargele corăbiilor pe care fâlfâiau pânze colorate, până ce acestea s-au pierdut la orizont, în depărtarea mării.

Călătoria lui Craton a durat mult. Din cauza peripețiilor pe care le-a întâmpinat pe mare și, în special datorită misiunii pe care o avea de îndeplinit în Egipt, de la plecare și până la vremea reîntoarcerii s-au scurs aproape doi ani. În tot acest timp, Danae, cuprinsă de un dor cumplit, scruta zi de zi zările, și pe vreme de ploaie și pe vreme însorită, așteptând să zărească întorcându-se corăbiile lui Craton sau corăbii care să-i aducă vești de la iubitul ei.

Dar marea nu a vrut să fie așa de darnică. În zadar întreba și regele Glaucon dacă printre numeroasele catarge de pe mare n-au fost zărite și cele aurite ale lui Craton. În zadar aștepta zi de zi, pe țărm credincioasa Danae, cu inima neliniștită, cuprinsă de dor și speranță. Pesemne că zeița Afrodita s-a mâniat pe lume, trimițând deznădejde și durere în sufletul ei. Luminile din frumoșii ochi ai credincioasei Danae slăbeau pe zi ce trecea în dorul ei neînduplecat. În fiecare zi, după ce scruta ca de obicei zările, sărmana Danae părăsea țărmul mării cu tristețea și disperarea în suflet. Sufletul ei suav și plăpând ca o adiere de mare, îi întrista chipul, suspinele erau din ce în ce mai adânci, iar dorul după iubitul ei pierdut pe necunoscute țărmuri nu-i mai dădea pace.

Când, în cele din urmă, catargele aurite și pânzele colorate ale flotei lui Craton apărură semeț la linia orizontului, se apropiau și se pregăteu să acosteze pe țărmul înfiorat de liniște al Rodosului, vestea căzu ca un trăsnet în sufletul celor abia întorși de la mari distanțe. Nimeni nu i-a așteptat pe țărm. Acostând în singurătate, neliniștea spori și mai mult pe chipul lui Craton. Alergă cât putu de repede spre porțile cetății și se repezi ca un vultur asupra prăzii pe scările palatului tatălui său. Aici întâlni mare jale. Regele îl aștepta cu inima mâhnită, alături de preotul Harus și de sfetnicii lor tăcuți.

- Unde e Danae? strigă Craton, cuprins parcă de o neliniște prevestitoare de rele.

Nimeni însă nu vroia să-i răspundă. Privirile le erau înlăcrimate și îl urmăreau, temătoare. Femeile plângeau de zor și tot palatul era într-un bocet.
- Pe Zeus, vă implor, dați-mi-o pe Danae!

Ochii regelui Glaucon se adânciră și mai mult în lacrimile pe care nu le putea potoli. Plângea și preotul Harus, plângeau și ceilalți din preajmă.

- Unde ați ascuns-o pe Danae?! striga necontenit Craton, la limita disperării, prin saloanele imense ale palatului.

Atunci preotul Harus, pentru a cruța sufletul sfâșiat al lui Craton, se apropie de el, îi cuprinse părintește mâna într-ale lui și-i spuse:

- Danae a părăsit tărâmul acestei lumi. Ochii ei au rămas până la sfârșit ațintiți în larg, așteptând întoarcerea ta. S-a sfârșit, biata mea fată, cu numele tău pe buze...

Craton rămase fără vlagă. Dinona, mama lui, l-a prins în brațe și l-a sprijinit să nu se prăbușească. Însă Craton s-a smuls din mâinile tuturor, a țâșnit pe poarta palatului și s-a oprit singur pe malul mării. Aici s-a prăvălit în nisip și a izbucnit, ca un copil, în lacrimi.

Multă vreme după aceea a fost doliu la palat. Craton a zăcut mult la pat, bolnav de nici cei mai buni vraci nu mai știau ce să-i facă. Toți au vegheat la căpătâiul lui, l-au îmbărbătat cum au putut, iar el, doar de mila bătrânului său tată care era sfâșiat de durere și bocea ca un sclav pe holurile palatului, a început să se mai pună pe picioare.

De atunci inima lui Craton s-a închis pentru totdeauna, s-a împietrit pentru veșnicie în dragoste. Numai judecata și-o mai păstrase întreagă. S-a luat apoi cu treburile palatului și a început să se liniștească și chiar să reușească uneori să uite prin ce-a trecut.

În urma acestor împrejurări tragice, însuși regele Glaucon fusese cuprins de o boală căreia nu i se cunoștea leacul. Într-un fel părea bine dispus, mânca orice, bea, se distra. Dar uneori mintea sa aiura puternic. Avea și clipe lungi de luciditate, câteodată afișa și crâmpeie de virtute. Însă, din ce în ce mai des, îl cuprindeau stările de rătăcire.

Craton înțelesese bine că toate treburile cârmuirii trec pe seama lui. Însă făcea asta în așa fel încât să nu fie știrbit cu nimic bunul prestigiu al tatălui său. Vroia ca părintele său să se bucure, printre ceilalți cârmuitori din lume care-l știau, de aceeași faimă ca și până atunci.

Dar. în adâncul inimii sale. Craton își dorea o bătălie, un război la care să ia parte cu dârzenie, să-și înfrângă durerea, să se avânte cu toată puterea și să biruiască precum un semizeu, ori să piară.

(va continua)