Dacă azi ar fi să se definească în termeni mai puțin obișnuiți, atunci Sò-ni-a ar spune despre ea că nu este decât o frază. Da, o frază! Totuși, una arborescentă. Fără veleități baroce, însă. Fără basoreliefuri stridente. Inutile. Nici alte ieșiri forțate, cu orice preț în văzul lumii. Doar suplă. Suficient de inteligentă cât să nu alunece în prolix și prost-gust prin expansiunea acaparantă, de fapt, prin pierderea simțului măsurii. Așa că se oprește cam la 4–5 propoziții. Unele, simple, altele mai dezvoltate. Are aici o grădină cu de toate: circumstanțe modale, spațiale și temporale, concesii, excepții, finalități..., pacienți, destinatari, beneficiari,... dar mai ales un subiect. Predicatul – eliptic adesea – musai îți sare în ochi parcurgând întregul, printr-o lectură organică. Iar pe om nu îl poți desluși decât după un parcurs ca la carte. Nu doar după culoarea pe care o lasă în urmă mai mult sau mai puțin accidental. Nici doar după felul în care pune punctul pe i. Sau capac la toate. Iar elipticul nu înseamnă neapărat că subiectul cu pricina este unul pasiv. Poate chiar dimpotrivă. Este deschiderea maximă spre taină. Spre cunoaștere. „Fraza asta” există de regulă într-o lume care, fără nicio exagerare, fără nicio înclinație obsesivă către livresc, semiotici, formalizări et cetera, poate fi descrisă drept discursul generos și parcimonios în același timp care, uneori, te acoperă proniator, alteori te împinge vehement în afară ca pe Marele Intrus. Fără scupule. Fără sentimentalisme. Fără amânări. Imaginea perfectă a unei coincidentia oppositorum, care când se instituie armonios în sensul sintezei hermafroditice, când se autodevorează în paradoxuri insurmontabile, în care suverane sunt, desigur, egoismul și vanitatea.
Vom lua partea plină a paharului, optând pentru / sperând într-o (re)conciliere în sensul sintezei pașnice. Și cum Universul nu va face asta din proprie inițiativă, tu trebuie să te decizi. Ceea ce presupune un anumit stadiu de înțelepciune, o împăcare cu multe și, mai ales, un spirit superior al smereniei. Dar smerenia nu este pur și simplu un rezultat, o poză, un érgon, ea implică un întreg travaliu anterior, o veritabilă enérgeia. Smerenia este un act. Plecarea de Acasă – fie și numai în orașul G – poate oferi spațiul-timp adecvat în sensul unei astfel de experimentări. Dincolo de golul ce tinde să te acapareze, de partea din tine care te ține strâns legată. De intimitatea cutremurătoare a Căminului. De icoana Mamei. De vocea puternică a Tatei. De făptura de scorțișoară a Bunicii. De sania de lemn cu tălpi din argint a Bunicului înalt și discret. De livada cu pruni. De câmpia imensă de gladiole, căpșuni și floarea-soarelui. De vița-de-vie incrustată în sufletul Casei ca un cod genetic. De sălcii. De mirosul lor amar și sfânt. De miliardele de vietăți furișate peste tot, chiar și în mânecile mult prea înguste. Chiar și în privire. De centrul acela al curții, unicul centru de unde se prinde cu adevărat cerul. Înțelegi că hiatul trebuie să se producă pentru a asigura... continuitatea. Te rupi. Desparți o silabă în două. Pierzi mai multe eprubete de sânge. Suporți transfuzii. Un ochi pâlpâie. O feștilă pe terminate. Din senin apar răni. În podul palmelor ceva se adâncește ca-ntr-un vertij. Alura străinului absolut. Coarde vocale setate la minim. Un screen-saver devorat în țipete de cocori ....
E încă septembrie. Sfârșit de septembrie. Unul blând. Într-un fel, complicele plecării cuiva. Și te rupi. Pentru că, da, chiar trebuie să continui...