agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-07-12 | [This text should be read in romana] |
- M-a trezit un vis neclar, știi – senzația aia că ceva nu este ok, dar habar nu ai ce. Îmi era ciudă pentru că începeam weekend-ul cu nesomn, m-am luat la rost în vreme ce-mi pregăteam cafeaua și încercam să deslușesc de unde venea nemulțumirea care m-a ridicat în picioare de la ora 5. Dar, încet, încet, liniștea a început să coboare și m-am mutat în grădină, împreună cu minunata mea ceașcă de cafea și o carte pe care o am primit-o cadou din Canada, de la Mădălina.
Stăteam în șezlong și din încântarea mea, am ridicat privirile ca să caut cerul, ca și cum albastrul lui ar fi putut să fixeze mai bine metafora despre revenire, pe care am întâlnit-o exact pe gustul meu. Numai că, ridicarea de pe pagină s-a oprit până într-o fereastră de la etajul casei de peste drum. Dincolo de cadrul ei alb se vedea atârnând un ștreang și în creierii mei a luat foc tot ceea ce reprezenta funia aia cu laț la capăt – fără cuvinte, exact ca o alarmă. M-am ridicat și am fugit spre poartă, nu mi-am dat seama că era încuiată, când m-am întors cu cheile îmi tremurau mâinile în așa hal că nu nimeream să deschid. Am trecut strada în fugă, îl remarcasem pe chiriașul vecinilor mei pentru cicatricea care îi urâțea partea stângă a feței. Am bătut, am sunat, pentru că nu primeam răspuns am început să lovesc ușa cu pumnul ținând încontinuu apăsat butonul soneriei. Când mi-a deschis – habar nu am cât o fi durat panica mea – am intrat repede pe lângă el, direct în casă, de teamă să nu-mi trântească ușa în nas înainte să termin ce avem de spus. Ciudat este că nu puteam vorbi, cel puțin nu suficient de coerent. Era ca și cum cuvintele mele se dădeau pe tobogan ca niște copii care nu își așteaptă rândul și nu reușeam să le ordonez din creieri în limbaj. El mă privea uluit, rămas între mine și ușa deschisă ca între două alegeri. Când am reușit să mă adun i-am explicat cum am văzut de jos ce planuri are. Și-a plecat fruntea cu încruntarea omului nemulțumit că a fost surprins în intimitate și după ce a făcut o pauză mi-a spus că este o alegere a lui și că intervenția mea nu avea decât să amâne nicidecum să îl oprească, pentru că nu era responsabilitatea mea să îl salvez. - Cam greu de contrazis. În lumina dintre anotimpuri, grădina se arăta ca un peron încărcat de plecări și sosiri concomitente, doar Mâna Maicii Domnului cu boltirea ei peste poartă face o promisiune de rămânere îndelungată. Silviu admiră planta îmbătrânită în generozitatea ei olfactivă și îl compătimește pe omul însingurat în probleme, peste care viața a dat năvala sub forma verișoarei lui primare, ca să îl mai tragă încă o dată de urechi. - Un dragon mi-a luat-o la fugă prin creieri și m-am trezit vorbindu-i ca și cum nu aș fi avut în față un străin pe care până atunci doar îl salutam politicos în încrucișările cotidiene. Eram în măsură să îi spun chiar și lucruri intime, cu titlu de exemplu personal, într-o învălmășeală care în alt context m-ar fi trimis direct pe secția de specialitate. Mă rog, nu spunea nimic, asculta încruntat și din când în când ridica privirea din podea ca să o plimbe peste agitația mea, pe care eu o bănuiam a fi caraghioasă. Când m-am oprit să trag aer în piept mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat dacă am timp să și ascult. - Și să înțeleg că ai salvat în felul ăsta o viață. - Nu știu ce să zic, viețile se salvează greu! Nici pe a mea n-am reușit să o așez în echilibru: am 44, locuiesc tot cu mama, în vreme ce fiica mea caută cu disperare să se mute singură. - Atunci să spunem că ai reușit să faci o întoarcere. - Asta sună ca și cum am montat un cot în ansamblul unei instalații sanitare! Da, presupun că am reușit ceva, totuși nu știu exact ce. I-am ținut discursul despre depresie, îl știa dar am continuat să întăresc faptul că este o boală reală, care are nevoie de diagnosticare corectă și de tratament. Cicatricea este rezultatul unui accident rutier, a fost lovit de un teribilist și proiectat într-un copac, mașina a luat foc. Până să-l scoată afară alți participanți la trafic a trecut un timp, un timp pe care nici măcar nu poate să explice cum l-a trăit. A leșinat de durere și la spital, după ce i-au fost acordate îngrijirile medicale, doctorii l-au asigurat că este extraordinar de norocos că a scăpat fără traumatisme care să-i pună viața în real pericol. De atunci, cuvântul “norocos” i-a tot venit în minte în situații contrare – legate direct sau indirect de accident, până când a început să devină abraziv. - Da, presupun că “norocul de a scăpa cu viață” nu este întotdeauna cea mai fericită finalitate. Sau poate că atunci când ești punctul fierbinte al unei drame nu poți să vezi nimic dincolo de propria-ți incandescență. Poate că un noroc, oricât de firav, există totuși pe undeva, dar ai nevoie de forțe exterioare care întâi să te aducă la pragul suportabilului. - Au trecut 3 sau 4 ani de la accident. - Mia, pot să mai treacă încă 3 sau încă 4, dacă nu există o întrerupere care să îi corecteze percepția va continua să sufere la fel de intens, ori poate mai mult. Oricum, este foarte puțin probabil ca timpul să diminueze intensitatea în astfel de cazuri. - Ființele umane sunt absolut uluitoare. Contează atât de mult confortul personal, încât suntem capabili de cruzimi care privite cinematografic – în alt context – ni s-ar părea cutremurătoare. Era căsătorit de puțin timp. Până să treacă anul de la accident soția lui a divorțat pentru că “nu mai putea să se înțeleagă cu el”. Și pentru că erau colegi de muncă, după o vreme a început să-și plimbe noua fericire pe sub nasul lui. Era îndreptățită, nu? Doar nu putea să o oblige cineva nici să stea lângă un bărbat pentru care nu mai simțea mare lucru, nici să renunțe la locul ei de muncă. Și cu atât mai puțin i se putea reproșa că își construiește o familie. - Sunt oameni care pleacă dintr-o relație și pentru mai puțin. Nu este de judecat, pur și simplu nu l-a iubit și nici măcar ea nu a și-a dat seama de lucrul ăsta. De regulă, astfel de persoane cred că merită o viață cu perfecțiunea de vitrină, al cărui centru să îl ocupe fără eclipsarea unor “complicații”. - Silviu, acum vorbim despre vecinul meu, sau .... Irina intră și ea în categoria acelor persoane? O privește dezaprobator, nu s-a gândit nicio clipă să facă o astfel de paralelă. I se pare că doar cucoanele care se întâlnesc la piață ar putea schimba discuția în felul ăsta. - Și tu și Alina vă crispați când vă întreb ceva personal. Am senzația că am devenit decorativ de secundară în viețile voastre, comunicăm orice, mai puțin despre noi. Este cu opt ani mai mare, dar îl așeză în rând cu fiica ei, ca și cum viața i-ar fi oferit un copil prin transfer de responsabilitate. Oare chiar nu-și mai amintește când se ciondăneau pe cireșe sau pe rândul la combina muzicală din camera de zi? Uită când îl transforma, după caz, fie în scuza credibilă a neîntâlnirilor, fie în cel mai bun pretext pentru întârzieri? Da, probabil că există în interesul ei o grijă firească, dar tot enervant i se pare, mai ales că încearcă învinovățirea ca tehnică de obținere a informațiilor. - Mă scuzi, am avut impresia că mă întrebi despre Irina și că nicidecum nu este vorba despre mine. Ce ar fi de spus în ambele cazuri? Eu sunt bine, ea este bine, în concluzie, luați separat – noi suntem bine. Și nu, ea face parte din altă categorie, cea a oamenilor ambițioși care trăiesc pentru îndeplinirea planurilor mari, cu etape stabilite pe termen mediu și lung, pentru atingerea baremurilor, cuantificarea reușitelor și minimalizarea eșecurilor. Irina îți fixează ținte precise și dacă nu le ajungi, dacă nu îndeplinești criteriile ei de evaluare, atunci primești rapid o etichetă, ca la fabrică: neconform. O astfel de persoană privește statutul de cadru didactic drept o scuză, o sustragere de la efortul autodepășirii, în continuitatea căruia trebuie să trăiască fiecare ființă umană. Mia își strânge revărsarea de “armăsari” castanii și o prinde la ceafă, a uitat că trebuie să fie indignată și acum zâmbește cu îndoială, pentru că nu-și poate închipui un sfârșit între doi oameni doar din atâta lucru. De fapt, privirea obosită și gesturile șovăitoare o îngrijorează mai mult decât povestea cu Irina, dar se abține să deschidă subiectul, ar corespunde prea mult profilului de „dădacă”, întocmit de fiica ei cu scopul de a o tachina. Avea intenția să ironizeze exagerările lui Silviu, dar ceasul de pe verandă i-a amintit, cu seriozitatea cifrelor sale romane, că este timpul să așeze masa. Face mai întâi observația că un exasperant “bine” aruncă și copii întrebați cum decurge activitatea lor școlară, apoi se ridică și își roagă interlocutorul să o urmeze în bucătărie. - Te superi dacă rămân? Aveți norocul atâtor culori. M-am săturat de albul pereților mei. - Cumpără-ți tablouri sau un câine care să te plimbe în parc, dar acum hai în bucătărie! Doar nu îți închipui că scapi de conversație, la cât de rar treci pe aici! Silviu se ridică încet și o urmează, plimbând regretul prin coroana teiului de la stradă. În vremea liceului, de cum înfloreau teii, dormea cu fereastra deschisă. Camera lui era la etaj, acum stă acolo Alina, care îi schimbă des înfățișarea, în funcție de preferințe și tendințe. Pe atunci avea o canapea verde, o masa de lucru și cea mai importantă piesă, șifonierul adus din camera mamei. Se spală împreună pe mâini la robinetul din curte, exact cum făceau când îi strângea de pe drumuri ora de masă. Practic, ritualul începea cu această grabă de a se pune în orânduială, baia era departe și ar fi întârziat prea mult. În bucătăria înaltă, cu ferestre pe două laturi, lucrurile s-au schimbat nesemnificativ de-a lungul timpului, doar rolurile au coborât încet, de la mamă la fiică. Zdrăngănitul oalelor a însoțit mai întâi gândurile Mariei, femeie cu toate greutățile casei pentru că soțul, mecanic de locomotivă, era mai mult absent. Se poate spune că era absent chiar și între plecări. Mia și-a început experimentele culinare în adolescență, în special cu prăjituri. În scurta perioadă cât a fost căsătorită a preparat tot mai des mâncăruri din cărțile de bucate, pe care și le-a cumpărat cu entuziasmul noului statut de soție, apoi a celui de mamă. Ambele au găsit aici refugiul, locul unde intrările celorlalți erau rare. Pentru Alina în schimb, principala destinație a spațiului este aceea de servit masa. Când și când îi vine pofta să se joace și atunci aduce în farfurii feluri exotice, cât mai diferite cu putință de cele ale mamei sale. - Ascultă domnule, tu ce părere ai despre mătușa asta a ta? I-am spus că te avem musafir și văd că tot întârzie cu vizitele pe la neamuri. Mi se plânge că a îmbătrânit și o nemulțumesc din ce în ce mai multe și asta mă sperie teribil, pentru că de la o vreme, rareori mă mai mulțumește ceva. - Nici nu mi te amintesc altfel. Mia se răsucește râzând și îi răspunde cu un prosop aruncat în figură. Este frumoasă asemănarea dintre cele trei generații de femei, pe care gropița din obrazul stâng o face mai pronunțată. - Ți-am spus că sunt diriginte? - Da?! Mă întreb atunci dacă mai poate fi vorba de provizorat în activitatea didactică. - Cred ... că nu. Ți se pare ceva rău? - Știu că îți doreai să lucrezi ca biolog marin. - Drept să spun, nu m-am mai gândit la asta. Dirigenția mi-a cam fost băgată pe gât, dar lucrurile nu ar sta diferit nici în alte condiții. - Mă gândesc doar să nu faci alegerea comodă, în locul celei corecte. - De ce nu ar fi corect să rămân unde simt că pot să fac o diferență? Când un om se realizează profesional consideră că o face exclusiv pe propriile puteri. Uită însă că în formarea lui s-au consumat energiile multor cadre didactice. Dacă meritul aparține absolventului de facultate, munca s-a depus totuși de ambele părți. - De ce devii defensiv? Nu este nevoie să îmi explici importanța sistemului de educație. Dar eu vorbeam strict despre tine, un om drag pe care vreau să îl știu împlinit. Și dacă te-ai decis, mult noroc! Nu este o hotărâre luată, mai mult o opțiune pe care încă o vrea deschisă. Totul i se pare fluid, contextul activităților sale, relațiile cu oamenii, chiar și întâmplările de zi cu zi. Astfel alegerile și planificările îi sunt anevoioase, cam ca o acțiune de îndiguire. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy