O moarte politicoasă


Bătrânul profesor pensionar se apropia încet de banca lui. „Banca lui“ – vorba vine „banca lui“, pentru că la ora asta a dimineÈ›ii aproape toate băncile din parc erau libere, aÈ™a că oricare dintre ele ar fi putut fi a lui. Chiar dacă într-o dimineață È™i-a găsit banca ocupată, nu a făcut o criză din asta, ci s-a aÈ™ezat pe alta din apropiere pentru lectura de dimineață a ziarelor. Dar banca lui preferată avea totuÈ™i un avantaj față de celelalte: era aÈ™ezată cam la jumătatea aleii principale, cea care străbătea parcul dintr-un capăt în altul, aÈ™a că de obicei trecătorii ocazionali se aÈ™ezau spre odihnă către marginea È™irului de bănci, făcând ca banca lui să fie oarecum înconjurată de un con binecuvântat de liniÈ™te È™i de singurătate. Pe de altă parte, soarele era ascuns dimineaÈ›a de umbra deasă a teiului din spatele băncii, aÈ™a că putea citi liniÈ™tit, învăluit într-o plăcută penumbră. Ba mai mult, odată, când l-a prins în parc o ploaie scurtă de vară, a observat că teiul era o umbrelă perfectă È™i nici o picătură de apă nu a căzut pe ziare.
De când ieÈ™ise la pensie, aproape în fiecare dimineață, când vremea îi permitea, cumpăra ziarele de la chioÈ™cul de presă de la intrarea în parc, apoi se aÈ™eza pe aceeaÈ™i bancă È™i parcurgea în liniÈ™te È™tirile, editorialele È™i câteodată rubrica de decese. Uneori întâlnea la rubrica cu multe chenare negre numele vreunuia dintre foÈ™tii colegi de liceu È™i toată ziua se simÈ›ea urmărit de imaginea lui. A trecut destul de multă vreme până să își dea seama că nu mai întâlnise de mult timp niciunul dintre foÈ™tii lui colegi la rubrica cu decese. „Poate cei care au mai rămas o duc cu toÈ›ii bine“, își È™opti el când, într-o zi puÈ›in mai mohorâtă decât altele, avu brusc o revelaÈ›ie. Nu făcea colecÈ›ie din ziarele pe care le cumpăra, de obicei le arunca în coÈ™ul de gunoi din capătul aleii, dar avea memoria încă bună, aÈ™a că îi reluă în minte în ordine alfabetică pe toÈ›i foÈ™tii lui colegi, de parcă ar fi răsfoit un catalog imaginar. „Nu se poate“, È™opti el iar, „din toată clasa numai eu am mai rămas în viață!“ Revăzu iar în minte toate numele È™i aproape fotografic își aminti anunÈ›ul din ziar, chiar dacă fără amănuntele care de obicei însoÈ›eau un astfel de anunÈ› È™i fără data precisă. Avea optzeci È™i opt de ani când conÈ™tientiză acest adevăr È™i de atunci, cu fiecare nouă aniversare, se simÈ›ea tot mai izolat È™i mai puÈ›in pregătit pentru schimbările fulgerătoare din jurul lui. DeÈ™i pe lângă el trecea zilnic o mulÈ›ime de oameni, i se părea că a rămas singur pe lume.

*

În fiecare zi, în jurul orei zece, pe lângă el trecea o mașină de gunoi în miniatură, parcă anume făcută atât de mică, încât să încapă ușor pe aleile parcului. Într-una dintre zile muncitorii care o însoțeau s-au oprit să ia masa chiar pe banca de lângă el și profesorul, care încă își păstra curiozitatea intactă, se apropie de ei și de mașinăria lor. Vădit mândri de ea, i-au prezentat-o cu atâtea laude, de parcă ar fi construit-o chiar ei.
— Și asta nu ar fi nimic, că este atât de mică È™i de frumoasă, râse unul dintre ei. Dar uitaÈ›i-vă, aici în capăt are un malaxor cu lame făcute din oÈ›el suedez. Tot gunoiul din parc îl mărunÈ›eÈ™te atât de fin, încât douăzeci È™i opt de coÈ™uri de gunoi de pe toată aleea principală încap în numai doi saci. OÈ›el suedez, ce mai! spuse el.
Și, ca să-i demonstreze eficiența, luă o scândură de lemn cine știe cum rătăcită printre gunoaie și-i dădu drumul în pâlnia malaxorului. În numai câteva clipe, din ea mai rămăsese numai un pumn de rumeguș.
Era chiar ora când de obicei echipa de curățenie își făcea apariția în capătul parcului și întoarse din obișnuință capul să se uite spre capătul parcului, dar o adiere de vânt mai rece îl atinse, făcându-l să uite de mica mașinărie. Un fior scurt îl străbătu, făcându-l să privească oarecum precaut în stânga și dreapta, ca și cum s-ar fi așteptat să se apropie de el furișându-se printre tufișuri, cine știe ce jivină periculoasă. Undeva în depărtare, spre marginea parcului ascuns de tufele de trandafiri, un om își ascuțea coasa, pregătindu-se să taie iarba din locurile greu abordabile cu mașinile obișnuite de tuns iarbă. Privi oarecum îngrijorat spre locul unde sunetul părea că se amplifică și avu un zâmbet obosit când își dădu seama că se apropie doar o biată bătrânică, poate cam de aceeași vârstă ca și el, cel puțin ținând seama de mersul poticnit și greoi. Mergea încovoiată de vârstă, cărând o sacoșă care părea prea grea pentru puterile ei, iar în cealaltă mână avea un baston mai înalt ca ea și care părea nu numai complet inutil, ci și greu de folosit. Se pare că puterile ei se terminaseră chiar lângă banca lui, pentru că se opri și, privindu-l cu ochi albaștri și neașteptat de tineri, întrebă cu o voce pierită:
— PermiteÈ›i, bunule domn, să iau È™i eu loc? Am o mulÈ›ime de ani în spate È™i uneori zău că îi simt.
Profesorul Adamescu ar fi vrut să îi răspundă că o înțelegea perfect pentru că uneori se simțea și el exact la fel, dar, cum nu voia să se întindă la vorbă, preferă să îi arate cu mâna locul de lângă el și își continuă lectura. I se părea că exprimarea bătrânei avea ceva din politețea desuetă a altor veacuri. Un timp nu mai spuse niciunul dintre ei nimic, apoi femeia, cu mișcări încete, scoase dintr-o sacoșă ponosită un album și începu să îl răsfoiască.
După o vreme, văzându-l că a terminat de citit ziarele și că le pune deoparte, se dădu mai aproape și îi arătă albumul.
— Nu aÈ›i fi atât de amabil să ne uităm la câteva fotografii împreună? Uneori
mă simt atât de singură…
— Cu plăcere, spuse profesorul, oftând uÈ™or exasperat, È™i își plecă privirea asupra
primei fotografii din album.
Era, după câte se părea, un simplu album de familie, care începea cu obiÈ™nuita fotografie de la botez. Pe măsură ce bătrâna întorcea paginile, au urmat alte È™i alte fotografii, marcând astfel scurgerea anilor în fotografii din ce în ce mai clare. Singurul lucru curios a fost faptul că în album era arătată evoluÈ›ia unui tânăr de când s-a născut È™i pe măsura trecerii prin viață È™i marcând momentele deosebite. S-ar fi aÈ™teptat ca albumul să fie despre viaÈ›a bătrânei doamne de alături, dar se pare că nu era aÈ™a. Privea aproape fără să observe la filele întoarse una câte una de femeie. La un moment dat avu un sentiment acut de déjà vu, dar nu putu cu nici un preÈ› să își imagineze despre ce anume este vorba. „În fond, albumele astea de familie sunt toate o apă È™i un pământ“, își spuse el È™i chiar atunci își dădu seama că priveÈ™te la o fotografie cu un grup de soldaÈ›i aflaÈ›i undeva într-o permisie, într-un oraÈ™ de munte. Grupul îi părea teribil de cunoscut È™i, când femeia vru să întoarcă pagina, puse mâna pe filă È™i o opri. ÃŽÈ™i potrivi mai bine ochelarii È™i se aplecă să vadă de aproape fotografia. Fără nici o îndoială, cel din centrul fotografiei era el: tocmai își lăsase mustață, învingând după o luptă de săptămâni întregi o întreagă birocraÈ›ie militară È™i împotrivirea personală a comandantului de companie. Era prima dată când ieÈ™ea în permisie cu mustaÈ›a È™i era pregătit să rupă inima tuturor fetelor întâlnite, dar mai întâi a fost nevoie să le dea câte o bere tuturor camarazilor È™i să se fotografieze cu ei în grup. Și totuÈ™i, el nu își mai amintea să fi păstrat fotografia asta. Oare cine era bătrâna doamnă È™i de unde avea fotografia? De unde avea toate fotografiile lui de fapt, pentru că, văzându-l că nu mai spune nimic, paginile au fost date încet una după alta È™i acolo, în paginile albumului, È™i-a văzut rând pe rând cele mai importante momente din viață.
— De unde aveÈ›i toate fotografiile mele în albumul acesta? întrebă el cu o voce stinsă.
— Nu È™tiu dacă asta este întrebarea care trebuie pusă, dragă domnule profesor, spuse femeia de lângă el cu o voce parcă brusc întinerită È™i când se întoarse să o privească chiar È™i ridurile îi dispăruseră, iar în ochi îi zări sclipiri jucăuÈ™e.
Nu voia să participe la jocul în care încerca să îl atragă această femeie, dar, dacă voia să afle adevărul, atunci, fără îndoială că trebuia să întrebe.
— Și ce întrebare ar trebui să pun, atunci, mă rog?
Femeia îl privi dintr-o parte și răspunse în timp ce mai întoarse o foaie:
— Păi, ar fi trebuit să întrebaÈ›i de ce am aceste fotografii È™i nu de unde le am.
— Bine, acceptă el concesiv. De ce aveÈ›i aceste fotografii? întrebă el È™i ridică din
umeri.
Femeia arătă cu mâna la poza care urma și-i spuse:
— Poate că o să vă lămuriÈ›i singur dacă priviÈ›i la următoarea fotografie.
Profesorul plecă ochii și rămase înmărmurit: în album, clară și în culori vii,
următoarea poză îi arăta pe el și pe bătrâna de lângă el cum priveau în album aplecați unul spre altul, ca într-o clipă furată eternității.
Rămase tăcut, privind fotografia fără să priceapă. Chiar dacă nu adia deloc vântul, simți iar fiorul acela de dinainte răscolindu-i ființa. Undeva în depărtare se auzi din nou, tare și clar, cum își ascute omul coasa.
Femeia de alături chicoti ca o fetiță.
— ÃŽncepeÈ›i să înÈ›elegeÈ›i, domnule profesor, din câte mi se pare…
Nu întoarse privirea spre ea, ci doar privi mai atent fotografia, dar nu își dădu
seama cum ar fi putut să fie făcută, din moment ce nici un om nu trecuse prin fața lor, nici cu aparat foto și nici fără.
— Cum aÈ›i făcut această fotografie? întrebă profesorul È™i își simÈ›i dintr-odată gura uscată.
Femeia de lângă el clătină dojenitor din cap.
— Iar o întrebare greÈ™ită, domnule profesor. ÃŽntrebarea care ar trebui să vă preocupe este nu cum am făcut această fotografie, ci mai degrabă ce anume vom găsi dacă mai întoarcem o pagină din album?
Închise albumul și îl lăsă neglijent între ei, apoi se întoarse cu totul spre el.
— Asta să îmi spuneÈ›i: dacă mai dăm o pagină, vom găsi doar o fotografie cu banca asta goală, sau banca È™i dumneavoastră pe ea citindu-vă ziarele ca de obicei?
Profesorul puse încet mâna pe albumul dintre ei și îl privi lung, încercând să își adune gândurile. Apoi privi la femeia de lângă el, care părea dintr-odată tânără și plină de vigoare. Poate puțin cam palidă, dar, ținând seama de ocupație, lucrul acesta părea perfect scuzabil. Oricum trebui să recunoască faptul că era o moarte extrem de politicoasă. Nu așa își imaginase totul, deși se gândise de multe ori la momentul ăsta.
Avu un zâmbet pierit și întrebă:
— Deci aÈ™a se sfârÈ™eÈ™te totul? Cu o întrebare?
Femeia de lângă el ridică zâmbind din umeri.
— Sau cu un răspuns, ricană ea.
— Și în funcÈ›ie de răspuns eu mai capăt o amânare de o zi… sau poate un an.
— Hai să ne înÈ›elegem, domnule profesor. Din motive care nu ar trebui să vă
intereseze, dumneavoastră mi-ați devenit simpatic. Vă urmăresc de mulți ani și din acest motiv am hotărât să vă acord un tratament preferențial, pe care în mod sigur nu îl acord altora. De obicei, cei implicați abia dacă au timp să mă vadă și uneori, când nu sunt prea atentă, cei de lângă ei au timp să îmi vadă silueta așa, ca într-o sclipire, împreună cu micul meu colector de suflete.
Arătă spre bastonul supradimensionat de lângă ea și când îl desfăcu văzu că ar putea fi fără îndoială confundat la o privire grăbită cu o coasă.
— Din cauza acestei asemănări mai sunt uneori denumită „Doamna cu coasa“, dar nu îmi place deloc să mi se spună aÈ™a.
Rămase o clipă pe gânduri, cu ochii pierduți în depărtare, apoi privi iar spre album și spuse:
— Hai să revenim totuÈ™i la ale noastre: gândiÈ›i-vă puÈ›in È™i răspundeÈ›i-mi, ce
credeți că vom întâlni la pagina următoare din album?
Luă albumul în brațe și îl mângâie delicat.
— SunteÈ›i printre puÈ›inii privilegiaÈ›i care își pot hotărî soarta răspunzând la o
simplă întrebare.
— Au mai fost È™i alÈ›ii care au avut parte de acelaÈ™i tratament? întrebă profesorul, curios.
— Au fost, admise parcă în silă femeia de lângă el È™i își făcu de lucru cu bastonul, care acum semăna mai mult ca oricând cu o coasă.
— Și a fost vreunul care a câștigat acesta întrecere? A dat vreunul răspunsul corect? Bănuiesc că pentru fiecare a fost altă întrebare.
— AÈ™a este… fiecare om cu întrebarea lui. Și, da, au fost vreo trei care chiar au reuÈ™it să răspundă. DeÈ™i ar fi putut să răspundă corect toÈ›i, dar… mi se pare uneori că oamenii sunt prea orgolioÈ™i È™i se lasă adesea conduÈ™i mai mult de orgoliu decât de minte.
Puse albumul pe bancă și se întoarse cu totul spre profesor.
— UitaÈ›i-vă, È™tiu că nu ar trebui să ne întindem la vorbă, dar am atât de puÈ›in ocazia să stau de vorbă cu cineva… Nu că nu aÈ™ vrea, dar ca să pot face asta trebuie ca cei aleÈ™i de mine să îndeplinească niÈ™te condiÈ›ii speciale. E cam la fel de rar ca È™i cum ai câștiga la loterie. Ca să vă ajut, am să vă spun o poveste Zen care mi-a plăcut mult de tot. Și care s-ar putea să vă ajute să daÈ›i răspunsul corect. Cică a fost odată un om de È™tiință atât de orgolios, încât i se părea nedrept ca È™i el să moară la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i muritori. AÈ™a că, atunci când a simÈ›it că îi vine timpul, s-a apucat È™i a făcut zece clone identice, astfel că atunci când îngerul morÈ›ii a venit să-i ia sufletul s-a trezit în faÈ›a unei mari probleme, pentru că într-adevăr toÈ›i cei unsprezece oameni erau perfect identici. Dar îngerul morÈ›ii avea o mare experiență È™i până atunci nu mai avusese nici un eÈ™ec, aÈ™a că se trase câțiva paÈ™i în spate È™i spuse: „Mă declar învins, bunule savant. Uite că nu pot să deosebesc copiile de original, aÈ™a că, pentru a nu face o greÈ™eală, va trebui să vă las pe toÈ›i în viață.“ Se prefăcu gata să plece, dar din ușă se întoarse È™i privi iar cu atenÈ›ie la cei unsprezece oameni, apoi spuse: „Și totuÈ™i, cu toată È™tiinÈ›a dumneavoastră, aÈ›i făcut o mare greÈ™eală. Există o deosebire!“ „Nu se poate“, izbucni imediat, orgolios, adevăratul om de È™tiință. „ToÈ›i cei zece sunt perfect asemănători cu mine.“ „AÈ™a m-am gândit È™i eu“, spuse îngerul morÈ›ii È™i îl înhăță.
Profesorul rămase pe gânduri, apoi ridică albumul dintre ei. Îl privi lung, ca și cum ar fi putut străbate cu privirea prin foile groase, apoi întrebă:
— Să înÈ›eleg că dacă descopăr răspunsul corect voi fi iertat? De data asta, sau de tot?
— De tot, bineînÈ›eles, spuse îngerul morÈ›ii. E cadoul meu, deÈ™i aÈ™ putea spune că este un cadou otrăvit… cel puÈ›in în parte. Dar de asta o să vă daÈ›i seama peste câteva sute de ani, dar numai dacă o să câștigaÈ›i.
— Și nu este vorba de nici un fel de trucuri? întrebă precaut profesorul. Adică nu
este vorba de schimbarea conținutului fotografiei așa, printr-un hocus-pocus?
— Vai, făcu îndurerată femeia, chiar aÈ™a mă credeÈ›i?
— Nu È™tiu, făcu bănuitor profesorul. Voiam doar să mă asigur.
— Nu, nici vorbă de asemenea trucuri ieftine. UitaÈ›i-vă, drept dovadă a bunei
mele credințe, păstrați albumul la dumneavoastră ca să fiți sigur că nu îl mai ating sau îi mai modific ceva.
Profesorul luă în brațe albumul, apoi privi în jur. Spre capătul parcului apăru
mașina de gunoi cu cei doi muncitori. Mergea destul de repede, ca de obicei, oprind însă la fiecare coș de gunoi și turnând atent conținutul în malaxorul cu oțel suedez.
— Poate ar trebui să reveniÈ›i la înfățiÈ™area de dinainte… adică la cea de bătrânică modestă. Acum semănaÈ›i mai degrabă cu Nike, zeiÈ›a victoriei, È™i, zău, nu È™tiu dacă veÈ›i câștiga È™i de data asta.
— Cu fiecare nouă înfrângere am învățat câte ceva. Suficient cât să sper că nu voi mai fi învinsă niciodată, spuse îngerul morÈ›ii, cu orgoliu.
Profesorul zâmbi ușor și spuse:
— Atunci, poate că ar fi bine să pliaÈ›i coasa ca să semene iar a baston, È™i dacă nu mă înÈ™el au apărut È™i niÈ™te aripi. Eu nu zic că nu vă stă bine, dar se apropie niÈ™te muncitori cu maÈ™ina de gunoi È™i nu ar fi bine să vă zărească aÈ™a.
Îngerul morții privi spre gunoieri, care se apropiaseră între timp destul de mult, dar nu se sinchisi:
— Nici o problemă, nu pot fi zărită decât de cei cărora le sunt destinată.
— Interesant, spuse profesorul, dar se vedea că era cu gândul în altă parte.
Ezită câteva minute, ca și cum și-ar fi pregătit o întreagă pledoarie, apoi întrebă:
— De Schrödinger È™i de experimentul lui mental aÈ›i auzit?
— BineînÈ›eles că am auzit È™i de Schrödinger, È™i de pisica lui. A încercat să mă
ducă cu zăhărelul și să-mi explice că eu sunt doar un simplu fenomen natural de natură cuantică și că oamenii în ultimele clipe ale lor încearcă să îmi dea o înfățișare antropoidă tocmai pentru a le face aceste momente mai ușoare.
— Interesant, spuse profesorul. Deci să înÈ›eleg că mă puteÈ›i urmări dacă voi spune că acest album este cutia în care Schrödinger voia să își desfășoare experimentul său mintal. Acest album este cutia, eu sunt pisica È™i atât timp cât nu deschidem aceasta cutie, arătă profesorul spre album, eu nu sunt nici viu, nici mort. Adică sunt viu, dar în situaÈ›ia incertă care va deveni certitudine abia când voi deschide albumul. O situaÈ›ie clasică din fizica cuantică.
— Nu e nimic cuantic aici, domnule profesor. Și È™tiÈ›i de ce? Pentru că în acest caz sunt nevoită să devin ba fenomen natural, ba fiola cu otravă din aiuritul acela de experiment. Și eu sunt ÃŽngerul morÈ›ii, nimic altceva.
Se ridică în picioare și acum se putea vedea în toată splendoarea, cu aripile negre deschise și cu coasa fluturând amenințător. La față era puțin palidă, dar profesorului i se păru acum de-a dreptul frumoasă.
— ȘtiÈ›i, făcu profesorul nostalgic, cum sunteÈ›i acum furioasă È™i atât de frumoasă, semănaÈ›i perfect cu prima mea iubită din liceu. O chema Sorina. Mi-a dat o palmă la un ceai dansant atunci când am încercat să o sărut prima oară.
O clipă Îngerul morții păru derutat, dar își reveni imediat.
— LăsaÈ›i linguÈ™elile È™i spuneÈ›i odată ce este în următoarea fotografie. Am început să îmi pierd răbdarea.
Profesorul arătă spre mașina de gunoi și spre ureche, în semn că nu aude. Chiar dacă era suedeză, mașina huruia totuși destul de tare pentru ca el să nu audă foarte bine la numai doi metri de ea.
— AlegeÈ›i odată! făcu exasperată femeia-înger.
Profesorul mai făcu un pas și dădu drumul albumului cu fotografii în pâlnia de
malaxare. Un scrâșnet puțin mai mătăsos decât celelalte se auzi și unul dintre muncitori spuse:
— Cu grijă, domnule profesor, să nu pățiÈ›i ceva.
— De acum nu prea mai am ce să mai pățesc, spuse el È™i se întoarse pe bancă.
— Experimentul s-a încheiat din cauză că incinta cu pisica s-a distrus în timpul
manipulării neglijente a personalului, spuse bătrânul profesor, zâmbind. Este vorba totuși, până la urmă, de un simplu experiment cuantic. Poate că ar fi trebuit ca amândoi să avem mai multă grijă.
Moartea se lăsase ușor perplexă pe marginea băncii și privea parcă năucă după
mașina de gunoi, care se depărta uruind tot mai stins pe măsura ce se mărea distanța. Apoi începu să râdă în hohote și fața îi deveni chiar frumoasă, astfel că profesorului i se părea că seamănă mai mult ca oricând cu Sorina la cei șaisprezece ani ai ei. Sau poate că i se părea numai pentru că trecuseră totuși prea multe zeci de ani de atunci.
După un timp, tânăra fată se opri din râs, își strânse aripile, plie coasa și redeveni modesta bătrânică de la început.
— Păi, să plec È™i eu, atunci, dar È›ineÈ›i minte: nu voi mai veni niciodată, nici chiar dacă o să mă rugaÈ›i.
— Dacă o fi să mai veniÈ›i, aÈ™ prefera să veniÈ›i în forma când semănaÈ›i mai mult cu Sorina, È™opti el stins în urma ei, dar nu fu sigur că a fost auzit.