- Bunicule, bunicule, uite ce am găsit în magazie!

Andrei alerga spre grădina cu flori, în care se afla o bancă de lemn și o masă, ținând de curea o cască ruginită. Bunicul ședea pe bancă și sorta foile dintr-un dosar.

- Bunicule, ce e asta?
- Ei, nepoate, asta e casca cu care am luptat eu în război.
- Ai fost în război? Unde? Când? Îmi povestești?
- Șezi lângă mine! Ascultă cu atenție!

Bunicul își adună foile și începu:

- Era în anul 1941. Eram sublocotenent de rezervă și comandam plutonul 1 din compania a III-a a batalionului 9 Vânători de Munte. Am trecut Prutul prin apă între Herța și Noua Suliță.
- Bunicule, eu știu de Prut. Am auzit la radio. E un râu mare.
- Destul de mare, dar găsisem un loc în care apa era liniștită și ajungea puțin mai sus de genunchi.
- Spune, ascult!
- Într-o noapte, o ploaie torențială ne-a obligat să ne luptăm în lungul drumului, cu apa și noroiul până la brâu, astfel că dimineața nu ne mai recunoșteam decât după voce.
- Erați murdari?
- Sigur. Am luptat în ziua următoare cu rușii din zonă și am fost decorat cu „Coroana României” cu spade și panglica de virtute militară.
- Erai viteaz!
- I-am condus pe bravii ostași români din plutonul meu, am organizat foarte bine lupta. Au urmat câteva zile de mers pe o căldură istovitoare, am ajuns la Nipru și am mers mai departe. Lângă Marea Azov am dat peste un inamic care opunea o rezistență dârză. Aici a fost zona unde au dat marea bătălie vânătorii de munte. Armata sovietică nu numai că opunea o rezistență dârză înaintării noastre spre răsărit, dar a atacat în nenumărate rânduri, atacuri însoțite de tancuri care au pătruns în spatele liniei de apărare, ajungând la trenurile de luptă și provocându-ne pierderi serioase, până au fost nimicite de tanchiștii germani.
- Bunicule, nu înțeleg! Ce tanchiști germani?
- Atunci, românii erau aliați cu germanii, luptau împreună pentru ca pământul care fusese a României să fie dat înapoi de rușii care s-au făcut stăpâni pe el printr-un act nedrept.
- Am înțeles. Spune mai departe!
- Noi am fost lăsați să ne odihnim, o vreme, dar într-o noapte, am primit ordin să înlocuim o altă unitate care suferise pierderi grele. După oboseala acumulată în timpul marșului din timpul zilei, marșul de noapte pentru ocuparea poziției sporea oboseala. Înaintăm pe întuneric pe teren necunoscut orbăcăind totuși în liniște. Când a început să se vadă de ziua, eram în apropierea localității. Inamicul care se odihnise sub căpițe de coceni se trezește și ne primește cu foc. Terenul pe care trebuia să înainteze compania noastră este întins, neted ca o tăblie de masă. Nici o cută de teren, care ar fi putut fi folosită ca o mască individuală sau sprijin de armă.
- Vă vedeau dușmanii, spune Andrei emoționat.
- Focul inamicului trezit din somn și scormonit din căpițe era destul de dezordonat, totuși înaintam destul de timid aproape târâș, prin salturi scurte sprijinite reciproc. Atacam în direcția răsăritului. Soarele apărut la orizont ne stânjenea ochirea și făcea ca obiectele metalice să sclipească. Ofițerii și gradații care aveau semne exterioare vizibile erau ușor identificați. „Strileaite camandiru!”, se auzea de la inamic.
- Ce înseamnă ce ai spus? În ce limbă…?
- Împușcați comandantul! Așa spuneau în limba rusă.
- Mai departe!
- Puțin spre dreapta, pe direcția de înaintare era o pădurice de salcâm spre care se îndreptau fugarii din căpițe, în timp ce noi înaintam. Ridicându-mă pe jumătate pentru a ordona un salt general, dinspre perdeaua de salcâmi un glonț bine ochit era trimis spre mine. Am simțit o izbitură puternică în cap, am auzit zbârnăitul paftalei care s-a desprins de cască, am simțit cum acel teren neted și dur în care nu puteai înfige lopata se legăna ca o barcă.
- Te-au împușcat?
- Mă nimerise. Casca îmi sărise din cap, iar din tâmplă îmi curgea sânge. Am cerut încă un pansament, pentru că pe al meu îl folosisem.
- Ce pansament?
- Fiecare dintre noi aveam în buzunar, pentru orice eventualitate, pansamente, adică pachețele cu tifon steril pentru a le pune pe rană, dacă e nevoie.
- Te durea?
- Eram încă surprins, nu mă simțeam prea bine. Încercam să îmi explic ce s-a întâmplat.
- Și ai reușit?
- Da. Glonțul inamic a fost bine ochit pentru a ajunge în centrul frunții, dar până ca lunetistul să apese pe trăgaci, eu am mișcat milimetric capul spre stânga, ceea ce a făcut ca glonțul să mă lovească în partea dreaptă a capului. Lovitura a provocat o spărtură de 4 cm în cască și apoi glonțul a rămas în căptușeala căștii.
- Ai fost rănit!
- Spărtura provocată căștii a produs o rană nu prea mare, fără să spargă osul.
- Mai departe! Sunt curios!
- Vestea rănirii mele s-a răspândit rapid. Comandantul companiei a venit din sectorul altui pluton, prin rostogolire pentru a vedea starea în care mă aflu. A ordonat ca, în măsura posibilului, să adun forță pentru a mă sustrage din zonă, pentru a ajunge la postul de prim ajutor. Prin rostogolire și mai ales târâș am reușit să ies din zona deschisă și intrând în teren acoperit, am ajuns la postul de prim ajutor al batalionului unde mi s-a administrat o injecție antitetanos și mi s-a aplicat un pansament corect. Câtre seară răniții au fost transportați la ambulanța diviziei.
- Tu nu ai mers cu răniții?
- Acolo au murit mulți maramureșeni, vecini și colegi de-ai mei. Cu toate pierderile suferite, vânătorii de munte n-au dat înapoi. Unitățile sovietice ce acționau în nordul Mării Azov au fost încercuite și nimicite. Răniții, inclusiv eu, am fost transportați la Tiraspol cu ambulanța și camioane amenajate, iar din Tighina, cu trenul, am fost duși la spitalul din Chișinău. Aici am stat până la vindecare și recuperare.
- Și casca…
- Casca, după ce mi-a salvat viața în 26 septembrie la Malaja Belezjorka, am luat-o cu mine, prin spitale și în final sora mea a avut grijă să nu se piardă. Acum ai găsit-o tu.
Am mai luat parte și la alte bătălii și am mai fost grav rănit și decorat. Am rămas viu în aceea împrejurare și cu toate că a trecut de atunci atâția ani, mă uit și acum la ea ca la un înger păzitor.
- Bunicule, îmi dai voie să spun că sunt soldat și să îmi pun casca pe cap?
- Numai pentru joacă. Eu nu vreau să ajungi într-un război adevărat!

Andrei, ajutat de bunicul lui, își puse casca pe cap și bătea pas de defilare prin curte. Sora lui nu se putu abține. Îi făcu o fotografie pe care să le-o arate colegilor.