Căruțașii șoselelor


Sosesc de cum se crapă de ziuă într-o latură a pieței mari și își înșiră căruțele una după alta. Atîrnă la botul cailor cîte o traistă cu tainul de dimineață, ovăz, grăunțe de porumb sau uruială. Asta dacă au, dacă nu, trăpașii se vor mulțumi cu un braț de fîn. Așa așteaptă clienții, oameni care au cîte ceva de cărat. Cărăușii transportă orice, de la lemne și cărbuni, pînă la frigidere sau mobilă. Uneori duc și morți, de la locul accidentelor pînă la Morga, sau de la bordeiul unde s-a stins vreun amărît pînă la capelă. E meseria lor, moștenită din tată în fiu.

„Di boală, nie!”, îndeamnă căruțașul iapa înhămată la platformă. E un om tînăr, zdravăn la trup, aflat alături de un tovarăș mai slăbuț, dar vînos. Merg să cumpere niște calorifere, au prins demult pontul cu fierătaniile de care nu știau cum să scape cei care își montau centrale termice de apartament. Întreb cum merge cărăușia. „Ca la pește, dacă pică vreun client, e bine, dacă nu stai și aștepți, hăis, Irina, die”, zice el. Iapa, avînd panglici roșii la urechi, se mai lasă pe tînjală și atunci simte șfichiul biciului. „N-o cheamă Irina, îi zicem cum ne vine la gură, Vasile sau Ghiță, cui îi pasă, aude vorba noastră și ascultă”, completează, zîmbind, tovarășul celui care ține hățurile. E bine că au găsit de unde să cumpere calorifere, e o mică afacere din care scot un ban. Kilu’ de fier vechi e 2.800 de lei și ei dau cinșpe’ mii pe element. „Mergem cu fiarele la IRTA sau la Remat, sus, spre siloz, da’ numai cînd strîngem vreo tonă sau o tonă jumate’, altfel nu se merită să omori calul. Și acolo nu facem mare lucru, că mai trebuie să plătim trei la sută taxa de mediu, ce treabă are fierul vechi cu taxa de mediu?”, oftează căruțașul. E adevărat că nu se cîștigă cine știe ce din treaba asta, unde mai pui că e un adevărat chin să cari caloriferele de la etajul șase sau șapte. Scările de la bloc sînt înguste și nu încap decît doi oameni, cîte unul la fiecare capăt. Atîrnă greu fierătaniile, purtate pe niște țevi băgate printre elemenți. La deal, în drum spre piață, e mai greu, Irina, sau Vasile, sau Ghiță, cum i-o fi zicînd cărăușii, o lasă mai moale. E trezită imediat de bici, „hai, die, gloabă!”.
Alexandru Bucătaru e cel mai bătrîn dintre cărăușii romașcani. Meseria asta a moștenit-o de la taică-său, care a învățat-o, la rîndu-i, de la părinții lui. Are două căruțe mînate, de obicei, de ginerii lui. „Sînt mai tineri, eu am 50 de ani și am lăsat-o mai moale, mai mult stau aici, la bordură”, spune bătrînul. Afară se cerne o ploaie măruntă și cărăușii s-au înghesuit sub un tufan mai înalt, la fereală de stropi. „Uite, noi ne mai tragem aici, da caii tare-s chinuiți. Plouă, ninge, turbează cîinii de căldură, săracii cai stau așa, în picioare”, spune căruțașul.
Nu e deloc ușor să ții cai, animalele nu sînt de fudulie sau de călărie, trag la ham și trebuie bine hrănite. Mulți își închipuie că trăpașii se hrănesc cu iarbă, dar nu este așa. Animalelor le trebuie tain, adică ovăz, porumb sau uruială, cam cinsprezece kilograme împărțite la cele trei mese dintr-o zi. Iarbă proaspătă nu li se dă, dacă sînt obișnuiți cu hrană uscată și scapă la lucernă proaspătă, cailor li se pot înoda mațele și se prăpădesc. Cositura trebuie lăsată măcar două-trei zile la pălit, de-abia pe urmă se pune în iesle. Iar tainul e scump. „Fă mata socoteala, la șapte mii kilu’ de ovăz, în fiecare zi trebuie să dau o sută de mii pe tain. Scot eu în fiecare zi suta? Și asta numai pentru cal, da’ eu și cei de acasă ce punem în gură? N-am de unde să-i dau tainul cuvenit în fiecare zi, da’ nu există să nu-i dau dimineața trei-patru kile, rămîn eu nemîncat, lui tot îi dau”, zice cărăușul.
Pe vremea lui Ceaușescu era trai bun pentru cărăuși, nu era mașini care să transporte lemne sau mobilă, de frigidere sau aragaze mai rar era vorba, ori nu se găseau, ori lumea nu prea avea parale. Alexandru Bucătaru își amintește că atunci venea nevastă-sa pe la opt-nouă dimineața în piață și el avea deja bani să-i dea. Erau destui cărăuși, născuți și crescuți între cai, căpițe de fîn și hamuri, obișnuiți cu mirosurile aspre de grajd. Era Þugui, un moș de-al lui Bucătaru, care ținea șase-șapte cai. „Frumoși mai erau, telegari nu alta, bine hrăniți și cu pielea lucioasă. Ãla era adevărat cărăuș. Mai era Blănaru, tot căruțaș din tată în fiu, da’ acum s-a lăsat,e prea în vîrstă”, își amintește bătrînul.
Se cam subțiază tagma cărăușilor, cu scumpetea asta e greu să mai practici o asemenea meserie. Un cal costă între cinci și șaizeci de milioane, iar o căruță între cinci și cinsprezece milioane. Hamurile, de cele mai multe ori sînt cîrpite cu sîrmă, costă și alea milioane bune și atunci cînd cîștigi două-trei sute de mii pe zi, de unde bani? Alexandru Bucătaru spune că a prins și vremuri cînd a stat cîte patru zile la rînd fără să aibă vreun client. Iar uneori mai face și cîte o pomană. Mai vine cîte un amărît căruia i-a murit cineva din familie și nu are bani prea mulți. Mortul trebuie dus la capelă, așa că bătrînul cărăuș se mulțumește cu 20-30 de mii, un colac și-o lumînare. Bună și pomana aia, pentru că atunci cînd îi cheamă poliția să ridice vreun mort de la locul accidentului nu se aleg cu nimic. „Așa e legea, n-avem ce face, și apoi te gîndești și la sufletul celui care s-a prăpădit”, oftează Bucătaru. Apoi stă mîndru, cu biciul în mînă, să fie tras în poză, lîngă Irina, sau Vasile, sau Ghiță, cum le-o fi venind la gură cărăușilor să îndemne iapa.

Articol apărut în „Opinia romașcană”, săptămîna 22-28 iulie 2005