Incă o dată (a câta?) se lăsa să cadă în neputința de a lua o decizie. Ziua începuse a se îngemăna cu noaptea și mai avea mult de parcurs din calea ce i se arăta. Nu își putea permite să se oprească.
“Uf! …Și ceața asta !…” , își spuse ca pentru sine.
Purcese mai departe, pe drumul plin de pietre rotunde, șlefuite de torentele vremurilor trecute. Nu era primul picior care călca pe acolo, dar dacă nu așeza cu grijă talpa, risca să se rănească. Pietrele nu erau ordonate iar drumul nu era neted. Chiar deloc.
În apropiere, secătuit de mileniile trecute dar încă învolburat, un râu își lăsa pletele să fluture în bătaia vântului și a trăirilor. Pe apele lui pluteau vise, speranțe, eșecuri, pierderi, împliniri, frumuseți sufletești, răutăți, greșeli, iertări, iubiri, rătăciri, chemări, frustrări, complexe, si toate câte mai adunase scăldând omenirea.
Pășea anevoie, dar înainta. Cu gândurile alături și aiurea, deodată ridică privirea și observă o siluetă ce mergea pe malul celălalt al apei, în aceeași direcție. Nu vedea clar, doar auzea foșnetul vieții.
“Cine ești?” întrebă abia șoptit, de teamă să nu frângă aripa plăpândă a încrederii.
Nu primi nici un răspuns pe moment, dar știa că acolo mai este cineva. Deja se simțea cu mai puțină teamă în suflet pentru ce va urma. Abia simțit dar sigur, încrederea în sine se reîntorcea în lăcașul demult părăsit.