agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1717 .



Gustul Parisului
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [deprimant ]

2018-03-18  | [This text should be read in romana]    | 



„Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.”
Theodore Zeldin


Seara înaintează printre blocurile de la periferie. Învăluie cartierul Montparnasse, se înghesuie pe sub arcul de triumf, se ridică peste Turnul Eiffel. Se oprește. Atârnă acolo câteva secunde după care cade deasupra Senei. Curge odată cu timpul din ce în ce mai volatil și mai iluzoriu. Respirațiile oamenilor atârnând în lumina felinarelor care acoperă întreaga zonă centrală, de la Rue des Écoles până la Hôtel de Ville.
Mașina înaintează de una singură de-a lungul bulevardului Marais. Marie nu aude nimic din ceea ce se întâmplă afară pentru că a vrut să rupă legăturile cu tot ceea ce nu-i aparținea: a închis geamurile, a pornit muzica –un CD vechi cu melodii de Crăciun interpretate de Frank Sinatra, a stins lumina înăuntru. Privește doar în față, prin parbriz. În mașină domnește liniștea instaurată de uciderea propriilor vise de dragoste, a propriilor planuri de viitor, pe care le-a lăsat în urmă acum trei ore când și-a aruncat inelul de logodnă în fluviu, pentru că Parisul e orașul iubirii. Pentru că logodnicul ei nu a mai recunoscut-o în adevărata ei formă, ci a preferat să se ascundă în spatele unui alt manechin feminin. Dictatura ei ambiguă se conturează sub ochii ei verzi sub forma unor pete de rimel amestecat cu lacrimi care i se scurge pe buze, îi invadează gâtul și dispare absorbit în cadavrul acelei rochii de seară pe care o căutase cu trei săptămâni înainte pentru că aniversarea a patru ani de relație nu e o glumă atât de proastă pe cât e dragostea în sine. Acum se simte din nou stăpână pe propriile acțiuni, deși inima ei bate din ce în ce mai încet, pentru că a început să o uite acum doi kilometri la amanetul unde și-a lăsat cerceii și colierul ca să nu se mai simtă înlănțuită de trecut. Deși știe că retina ei a înregistrat toate momentele plăcute și acum filmul se derulează la nesfârșit în fața ochilor ei, indiferent de direcția în care ar privi. Sunt, într-adevăr, toate emoțiile ale ei acum, și toate sentimentele, îi vor aparține în curând și amintirile, dar îi e frică să oprească mașina pentru că nu știe cum e să-ți aparții din nou. Cu siguranță din cauza asta a decis să-și ocolească căminul în seara aceasta. E în siguranță atât timp cât conduce. Pasul cel mare va avea loc când va decide să oprească undeva. Au avut, desigur, dreptate toate rudele, căci dragostea nu e nici primul, nici ultimul lucru pe care îl vom regreta, dar e locul la care vom tânji mereu. Pentru că noi nu semănăm cu noi înșine.
Părinții, care obișnuiau să o așeze pe un scaun în mijlocul sufrageriei și să-și vâre brațele în cutia ei craniană scoțând și modelând fiecare lucrușor după cum credeau ei că e mai bine, îi lipsesc acum. Realizează că toată viața ei a fost un maraton continuu de sub protecția părinților la dragostea intimă a iubitului ei. Ea nu și-a aparținut, de fapt, niciodată. A trăit tot timpul într-o comă indusă. Nu se poate întoarce nicăieri. Într-un moment ca ăsta e bine să uiți de rude și prieteni și să încerci să respiri singur. Va opri la un restaurant din centru. Acolo timpul își va permite să stea în loc odată cu gândurile și sentimentele de-acum.
Motorul se oprește din timp, dar mașina încă mai avansează jumătate de metru până la bordură. A aprins unul din becuri pentru a-și repara machiajul. Pata de rimel de pe rochie nu e o problemă. Se-ntâmplă câteodată ca un om să regrete toate deciziile de o viață și să-și permită un moment de respiro departe de el însuși și pentru asta nu trebuie judecat. Ea e omul acela acum și ceilalți ar trebui să-și dea seama după nenorocita asta de pată negru-albăstruie de pe rochia albă și după bobițele cristaline din colțurile ochilor care se înghesuie fără ca ea să realizeze. Își agață de-un umăr haina de blană. Își ia poșeta și deschide portiera. Aerul de afară e rece și miroase a croissante cu lapte de la cofetăria din colț. O adiere ușoară trece neobservată pe deasupra platanilor împodobiți și a acoperișurilor. Parisul se dilată și se contractă. Respiră. Marie își înghesuie întreaga ființă în piept încercând să-și despovăreze picioarele pe care nu le mai poate folosi exact ca înainte. Tocurile o enervează. Luna strălucește palid deasupra orașului. Nori cenușiu-albăstrui împânzesc cerul dinspre periferie. Felinarele și reclamele sunt aprinse în toate colțurile orașului. Instalațiile și ornamentele de Crăciun zac încă stinse. Ãsta e un timp în care nu are rost să-ți privești ceasul. Marie pășește greu spre intrarea în restaurant. Ușa rotativă se mișcă lent. Marie trăiește în alt timp decât cel în care se învârte ușa. O ia înaintea ușii de parcă nici nu ar fi existat. De parcă ea ar fi existat dintotdeauna. Se trezește în dreptul unei mese rotunde, în fața ferestrei. În restaurant strălucește un brad împodobit. Beteala plutește în aer dinaintea pereților. O scenă modestă la stânga barului putrezește odată cu inimile instrumentelor muzicale. Orchestra e probabil împrăștiată prin sală. Lucrurile sunt relative. Marie preferă să creadă că masa asta e numai pentru ea. Nu se holbează nimeni la pata de pe rochie. Asta o dezamăgește. Se aștepta să fie luată peste picior, micșorată chiar în proprii ei ochi, să fie nevoită să privească în laturi, să dea explicații. Se simte jalnic. Ridică meniul și își fixează privirea pe paginile albe, mânjite cu un scris italic.
Orchestra primește o comandă printr-un semn din ochi. Oamenii numai intuiesc că a fost chelnerul. Ea e de părere că bărbatul de la tejghea, barmanul, nu a mai suportat tensiunea timpului ăsta ridicol. A trebuit să-l depășească cumva. A ales muzica. Chelnerul se apropie. Un Foie Gras cu ciuperci și busuioc vă rog! Fără coniac. De fapt ba da... aduceți-mi un vin de Boulogne vă rog! Mulțumesc! Chelnerul ezită. Nu înțelege comanda. Femeia asta nu e franțuzoaică. Foie Gras se servește cu coniac. Doamna nu e franțuzoaică. Orchestra începe să cânte. Întâi încet și înfundat apoi din ce în ce mai tare și mai clar.
„ Rockin’ around the Christmas tree
The Christmas party hop
Mistletoe hung where you can see
Every couple tries to stop.”
Marie e franțuzoaică, dar una tristă, una care a ieșit din sincronul cu ceilalți. Marie e singură, asta nu înțelege chelnerul. Pata de rimel o scoate din sărite, muzica o enervează, iar pieptul o doare atât de tare încât ar urla. Preferă să râdă ușor. Dacă-și descătușează sentimentele acum se va pierde. Va cădea pradă amintirilor. Ea nu înțelege în momentul ăsta de ce îndrăgostiții dansează. Nu înțelege nici de ce nu ar dansa. În momentul ăsta îi este atât de greu să se înțeleagă pe sine încât ceilalți îi par simpli pioni de sacrificiu. Cineva servește cassoullet cu portocale. Toată sala miroase a portocale. Clientul care a comandat cassoullet cu portocale e femeie. Vrea să mănânce pe săturate, dar să pară cochetă. E o femeie fără bun gust. I-ar putea preda ea câteva lecții de gastronomie, doar a luat câteva cursuri de patiserie. Femeia care a comandat așa ceva nu e franțuzoaică. Așa ceva merge, poate, cu un sirop de mere, dar nu cu portocale. Concluzia e inevitabilă. Nu poate fi schimbată. Calculele sunt aceleași în gastronomie ca și în dragoste. Ființa umană e un loc al pierzaniei.
„ Rockin’ around the Christmas tree
Let the Christmas spirit ring...”
E o prostie să vorbești de spiritul Crăciunului când ornamentele așteaptă stinse pe întreg bulevardul. Preferabil ar fi să ne holbăm unii la alții și să ne observăm defectele, să ne netezim asperitățile. A asculta melodii de Crăciun cu luminile stinse e la fel de util cu a-ți serba ziua de naștere într-o peșteră întunecată servind câteva arahnide. Sau cu a comanda cassoullet cu portocale. Spiritul Crăciunului e, din când în când, câte o prostie substituibilă cu a crede că suntem stâpâni pe propriul nostru destin, că trebuie să trăim fericiți cu ce avem.
Ospătarul se apropie cu comanda. Platingul nu e jalnic. Furculița și cuțitul sunt ustensile necesare atât în gastronomie, cât și în viața de zi cu zi.Foie Gras-ul e moale. Ciupercile par gătite. O franțuzoaică adevărată ar zâmbi cu fiecare por la degustarea unei asemenea minuni. Dar întreaga scenă aduce mai mult cu intrarea în starea de travaliu. Minunea are loc pe cerul gurii. Acolo apare o stea marcând nașterea unui bizar prunc în pântecele lui Marie. O bufnește un râs nebun. Probabil că nu și-a pierdut identitatea cu totul. Pare mai sigură de asta. Râde în hohote.
Ospătarul zâmbește lungindu-și colțurile gurii până la ramele ochelarilor. Să vă torn și vin, madame? Marie face un semn cu capul după care îmbrățișează detașată paharul cu picior cu cele cinci degete de la mână. Îl duce la buze. Rujul se diluează în porția de vin formând firișoare vișinii în tot lichidul. Marie își apasă ușor cu vârful palmei stângi pe piept. Se simte măgulită. Chelnerul asistă la o bizară lecție de logică. Doamna e franțuzoaică. Ridică ușor brațul, iar orchestra încetează. Nu-i așa că v-ar fi plăcut mai mult coniacul, madame? Mademoiselle, te rog! Da, dar coniacul...? Ar da mai bine cu cassoulletul cu portocale al doamnei de acolo. Concluzionează Marie râzând în continuare si arătând cu privirea o doamnă la vârsta a doua din fața barului. Ospătarul flutură manșeta cămășii ca un steag alb. Muzica pornește din nou. Ah! Era să uit. Un Confit de canard, te rog! Și cred că am să iau și desert.
Logodnicul ei e lipsit de inspirație pentru că a ales-o pe acea femeie blondă. Femeia nu are, de fapt, nicio vină. Sunt lucruri peste care ar trece mai greu decât peste această dramă oarbă. Iubitul ei e un regret în dragoste. Curând el va suferi pierderea unui sfârșit rezonabil al unei povești de iubire de patru ani. S-ar fi putut despărți frumos, mâine dimineață de exemplu, în sufragerie, privind pe fereastră cum turnul Eiffel strălucește acvatic sub razele soarelui de decembrie. Poate s-ar fi sărutat de adio după ce ar fi gustat, în liniștea clipelor de intimitate, un fondue au chocolat cu croissante și o cafea amară. Nu noi hotărâm însă poveștile scenariilor clasice. Câteodată, îndrăgostiții, au impresia că sunt urmăriți mai atent decât ceilalți oameni de un ochi străin. E un fel de a fi. Ca atunci când erau copii. Bărbatul era cel privit urât. Marie a crezut mereu că ea face ceva greșit în relație. Logodnicul ei era un bârbat tipic, ușor de citit. Bucătarul e însă misterios. El nu ar fi putut ajunge niciodată bucătar. Niciun sărut cu el nu se compară cu acel Foie Gras. Dar Marie înțelege că gusturile nu se discută și așteaptă tăcută apariția ospătarului.
„ Later we’ll have
Some pumpkin pie
And we’ll do
Some caroling .”
S-au aprins luminile de Crăciun. Marie privește pe fereastră. Nu a dat niciun telefon. Probabil mama roade dinții pieptenului cu care îi scotea prostiile din cap. Poate tatăl sugrumă ca un psihopat toate pretențiile la o viașă extraordinară pentru fiica lui. Sora, cel mai probabil, adulmecă în patru labe, ca un câine turbat, eșecul surorii-exemplu, al modelului neîntrecut. Ionesco ar fi fost fericit să poată expune așa scenariu. În treaga familie probabil scoate capetele pe fereastră urlând la lună colinde de Crăciun. O, brad frumos devine o, fiică proastă. Dar totul e pierdut. Marie trebuia să regrete această căsnicie încă de când familia ei aranja piedestalul pe care îl urcau pe el. O, brad frumos cu cetina tot verde e de fapt o, fiică prostă care mereu greșești. Dar Marie nu mai ascultă. Se lasă purtată de muzică. Timpul ei îcetinește. Se bucură de prezent. Trăiește așteptând ospătarul și ascultând „ Rockin around the christmas tree”.
Ospătarul se întâlnește pe ascuns cu bucătarul. Îl anunță de travaliul doamnei în rochie albă și de pruncul care i s-a născut pe limba doamnei. Timpul nu trebuie pierdut. Doamna trăiește din amintiri și regrete. Seara aceasta e o lume din afara lumii noastre. Doamna în rochie albă râde pentru că regretă. Dar pruncul ei nou-născut o face fericită. Ea crede în bucătar. Pentru ea, azi, bucătarul e Dumnezeu. Bucătarul surâde. El înțelege toată această durere a facerii. Femeia în rochie albă își construiește o nouă viață. Eo diferență enormă între a ști și a înțelege. Bucătarul înțelege că femeia are nevoie de un umăr pe care să plângă. S-a decis. Va face mâncare pentru ochi, inimă și suflet. O va readuce pe femeie cu picioarele pe pământ. Femeia va trebui numai să i se închine. Să-și spună pe ascuns că s-a îndrăgostit.
Dacă oamenii ar fi fost construiți din rotițe, pendule și alte mecanisme de ceasornic ticăitul lui Marie ar fi fost imperceptibil. Limbile ei s-ar învârti în sens invers sau ar trece toate deodată peste ore. Ar pipăi spațiile goale dintre cifrele înscrise cu sunet pe cadranul oval. Prin ferestrele mari de sticlă se văd luminile de pe bulevard. Brazii plutesc într-o aură auriu-argintie. Vitrinele au în față câte un om de zăpadă sau câte un Papa Noel. Deasupra supermarketului Carrefour pâlpâie o reclamă la ciocolată. Oamenii traversează de o parte și de alta a coloanelor de magazine. Un bărbat și-a scăpat portofelul. Nu-i simte lipsa. O fetișcană îl trage de umăr. I se văd buzele mișcându-se. Bărbatul se apleacă spre fetiță. Zâmbește larg. Fetița se încruntă și, prin fereastra restaurantului, se vede cum apasă pe cuvinte. Bărbatul nu o aude. Își dezleagă fularul și i-l așază fetei peste umeri. În urma lor o doamnă ridică portofelul. Îl deschide. O bufnește un râs înfundat. Își duce mâna cu portofelul la gură. Cu cealaltă îi face semn fetiței să vină spre ea. E mama ei. Portofelul nu-i aparține bărbatului. Portofelul aparține mamei și fetiței ei. Bărbatul a dispărut. Femeia așază portofelul pe un suport în fața unui magazin. Portofelul nu mai aparține mamei și fetei. Va aparține altcuiva care va râde înfundat. Portofelul e un hoț de zâmbete. Pentru Marie în palma femeii a crescut un prunc. În palma femeii și pe limba lui Marie a crescut o liniște ciudată. Marie crede că liniștea aceasta seamănă cu împăcarea. Ea știe că femeia are o căsnicie fericită sau o fată cuminte. Altfel s-ar fi enervat teribil la descoperirea portofelului. Ea se chinuie să vadă diferențele dintre viața ei și viața femeii.
Ospătarul prezintă comanda. Confit de canard. Marie nu vrea să-l rețină și își toarnă singură vin de Bordeaux în pahar. Înainte să plece, ospătarul primește comanda pentru desert. Marie își suspendă în aer gândurile. Le leagă cu un fir subțire de teamă de tâmplele ei. Acum mânâncă. Același gust pe care îl aveau momentele petrecute în portul Din Marsilia urmărind venirea și plecarea pescărușilor pe deasupra farului. A doua înghițitură e altceva. Din spate vine un coleg de facultate cu o cutie de tartine cumpărată de la un chioșc de peste stradă. Marea e singură și liniștită. Valurile se înghit unele pe altele. Vântul se destramă ușor, ca o pagină veche de jurnal arzând la flacăra lumânării. Nu se mai știe ce era scris pe ea. Marie nu știe nici astăzi ce era scris în acel vânt. Bătrânul poștaș trece, ca în fiecare seară, intonând Marseilleza. Marie își amintește că și-a culcat capul pe umărul băiatului cu tartinele. A avut impresia că a sărutat-o pe păr. Marie a căzut atunci, ca și acum, pe gânduri.Băiatul îi era prea apropiat. Ei îi trebuia un bărbat dăscălit de părinți, dacă se poate chiar de proprii ei părinți. Marie știe că a greșit.I se face cald și renunță la haina de blană. O năpădesc lacrimile. Nu termină acest confit. Nici acum șapte ani nu a terminat ce a început cu fostul coleg de facultate. Și-a uitat cuvintele. Nu mai poate lua nicio înghițitură. Trecutul e trecut. Confit-ul a fost excelent. Trecutul e o parte din ea. Trecutul e un copil care trebuie acceptat.
Bucătarul o privește din colțul ferestrei de la ușa care dă în bucătărie. Nu spune nimic. Îi face ospătarului un semn din cap și se proptește de suportul de tacâmuri. O privește îndelung pe doamna în rochie albă de parcă ar vrea să-i ghicească numele. Îi trimite o scrisoare. Marie o simte ca o adiere caldă a unui vânt pe moarte. Nu se mai știe ce era scris în scrisoare. Bucătarul e un om îndepărtat. Nimeni nu știe de ce bucătarul gătește mâncare. Ar putea la fel de bine să scrie poezie sau să vindece rănile. Bucătarul francez și omul care a pierdut portofelul sunt persoane foarte apropiate.
Marie nu știe când i s-au așezat în față cele două felii de Buche de Noel. Îi e teamă să guste. În lentilele de la ochelarii ospătarului scapără o lumină albastră. Marie mestecă ușor. Are senzația că e pe punctul de a cădea. Nu știe de unde. Simte cum pieptul ei se golește, cum oasele i se umplu cu un aer rece. Marie e în cădere liberă după douăzeci și nouă de ani de viață. Mama, tatăl, sora, el, toți au rămas departe. Marie e atât de aproape de această lume încât simte cum o gâdilă pulsul propriei inimi. La colțul gurii îi atârnă o bobiță cafenie de ciocolată. Privește într-un loc îndepărtat. Ochii îi sunt larg deschiși. I se vede irisul de-un verde cristalin cum îi înconjoară pupila. Orchestra își sfârșește micul concert. Timpul încremenește. Cineva deschide o fereastră. O șuviță i se leagănă fără viață în fața ochilor. Globii oculari îi tremură ușor. Marie uită de șervețele. În viață, de obicei, nu ai dreptul la șervețele. Marie își șterge micuța sferă cafenie din colțul gurii cu inelarul. Ospătarul se așază pe unul din scaunele de la bar. Marie va încerca să uite această trădare. Va încerca să ia rețeta de Buche de Noel. E târziu. Bucătarul a ieșit din tură acum cincisprezece minute. De Crăciun își va vizita părinții în Marsilia. Va privi oceanul dansând lent pe țărmuri în timp ce gheața va începe să se așeze peste vapoare ca o pânză de păianjen. Marie nu regretă nimic. Plătește nota și iese afară. A început să ningă de ceva vreme. Copiii deschid geamurile blocurilor și fac bulgări din zăpada de pe pervazuri. Se joacă aruncând unii în alții. Dinspre bradul cel mare din centru scapă câteva acorduri de muzicuță. Marie se așază pe bordura din parcare. Fulgii de zăpadă îi ating ușor genele, nasul și buzele lui Marie. Ea și-a devorat în această seară tot trecutul franțuzesc. Mâine va fi ea însăși. Ea știe că bucătarul și mâncarea din această seară fac parte din trecut. Luna pare un abur fluorescent după puzderia de nori. Marie urcă în mașină. Pornește motorul. Își șterge contactele din telefon. Aprinde farurile și trăiește gustul prezentului. Mașina înaintează ușor pe stradă. Parbrizul aburit începe să se șteargă. În urma mașinii fulgii de zăpadă dansează în lumina ornamentelor de Crăciun. Orașul e liniștit. Oamenii dorm. Marie aleargă prin noua ei viață apăsând accelerația.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!