După nașterea lui Tudor și instalarea în noua noastră casă, parcă simțeam că încep să prind aripi. Era fix la începutul anilor optzeci, comunismul nu începuse să devină atât de sălbatic, ne descuracam destul de bine cu banii câștigați de Toma, plus că el își făcuse o grădină de legume de mai mare frumusețea, iar, după doar câteva luni, construise niște cotețe de păsări și o cotineață pentru un porcușor de Crăciun. Ne iubeau toți vecinii, majoritatea erau oameni trecuți de prima tinerețe și ne spuneau c-am întinerit colțul acela de colonie, cu tufele de trandafiri cățărători și florile plantate de noi.
Sora lui Toma ședea la două blocuri distanță, fapt care m-a bucurat, pentru că aveam și noi pe cineva aproape. Avea și ea doi copii; o fetiță și un băiat un pic mai mare ca Tudor, așa că vor avea și copiii noștri verișori să se joace și să se viziteze!
Lucrul care mă supărase pentru întâia oară, a fost insistența lui Toma de-a organiza botezul copilului la ai lui în curte, pe motiv că vor veni mulți invitați! Și-au venit, bucuroși că pot ajuta o familie tânără, doar că ajutorul a fost și de data aceasta, exact ca la nunta fiicei lor, pentru părinții lui Toma. Care au luat găletușa cu bani și luni dimineața ne-au numărat conștiincioși, exact cât cheltuisem noi, leu pe leu și ne-au dat cadourile aduse de invitați: lenjerii, pături, vase și hăinuțele copilului. Restul, au considerat că li se cuvine.
Dumnezeu mi-a făcut o mare favoare; n-am fost niciodată ahtiată după bani sau lucruri scumpe, nu m-a supărat faptul că nu aveam pentru noua noastră casă acei bani, care ne-ar fi prins bine, ci supunerea oarbă a lui Toma în fața acestor oameni fără de rușine! Dar, am zis să trec peste acest episod fără să provoc o scenă care n-ar fi adus nimic bun în viața nostră. Nașii, doi bătrâni; un pădurar (altul decât vizitatorul de după-amiază al soacră-mii) și nevasta lui pocăită, doi străini, au fost impuși tot de ei. La întrebarea mea cum poate o adventistă să-mi boteze mie copilul, Toma mi-a zis că ea doar asistă, copilul fiind botezat de ”nașu”! Astea toate m-au făcut ca imediat ce-am ajuns acasă să-i spun bărbatului meu că paharul se umpluse! Mai mult nu aveam să rabd, pentru că eu mă măritasem cu el și nu cu familia lui!
Toma s-a transformat, spunându-mi că dacă nu-mi place de ei, pot să plec. ”Hopa! Așa deci! Ești mort după mine, ne luăm casă, avem un fecior și tu o dai la întors! Hai că mai vedem noi!” m-am gândit eu!
- Tu crezi că de acum înainte, de câte ori vom avea câte o supărare, mă dai afară pe ușă? l- am întrebat.
- Eu nu te dau! Dar dacă nu-ți place, poți să pleci singură!
- Știi ce, domnu Toma! Eu am optsprezece ani, tu ai douăzecișiopt! Mă aștept să dai dovadă de maturitate, pentru că eu nu vreau să trăiesc pe o cracă șubredă! Ți-am spus încă odată, înainte de-a fi vorba să apară Tudor; dacă nu ai în plan o familie adevărată spune-mi! Te întreb pentru ultima oară; dorești să mergem pe același drum sau ne vedem fiecare de ale sale?
Toma s-a schimbat la față. Nu ridicase mâna la mine niciodată, dar am simțit că era pe cale s-o facă. Dacă ar fi făcut-o, plecam în secunda doi, dar după câteva clipe mi-a zis:
- Nu ești conștientă că te iubesc și vreau să fim o familie?
- Nu. Dacă mă iubești în gândurile tale, în momentele când facem dragoste și nu mi-o spui niciodată, eu n-am de unde să știu. Nici măcar nu mi-o arăți prin gesturi tandre, decât din an în Paști. Eu respect că muncești, ești obosit, poate nu ai chef de mine, câteodată, dar momente calde cu tine nu am decât în pat, dragul meu. Am nevoie de ceva mai mult, cum ar fi blândețe, căldură sufletească... ce zici, cer prea mult?
Toma s-a uitat mirat la mine, îi spuneam de lucruri pe care el nu le văzuse la ai lui vreodată. Nici eu, nu prea pomenisem așa ceva la părinții mei, dar ce era să-i fac dacă sufletul meu striga după așa ceva?
- Păi eu... nu prea știu cum să zic....să fac...nu e felul meu! Mi-a răspuns el, cu o voce stinsă.
- Nici eu nu știam să fiu mamă, dar mor de dragul lui Tudor! Tresar din somn dacă aud cel mai mic zgomot și mă prăpădesc de tot dacă face un pic de febră sau plânge. Cred că vine din sufletul omului, dragostea de orice!
O vreme, după aceea, s-a mai îmblânzit un pic, dar bea zilnic, uneori se îmbăta, și-atunci îmi făcea niște declarații de dragoste de-ar fi dărâmat și turnurile gemene. Muncea pe rupte, și acasă și la uzină, ce era să fac? Mă rugam la Dumnezeu pentru mai bine!
Anne mă vizita câteodată, încărcată cu hăinuțe și jucării pentru Tudor. Îmi spunea la plecare; ”Familie ai vrut, familie ai găsit! Te iubește zăpăcitul ăsta, dar ai de luptat ca la Bastilia! Nu-mi fac griji că te cunosc!”
Băiatul creștea ca din apă, un copil frumos și deștept, cu părul cârlionțat ca al lui taică-su și trăsăturile feței aidoma tatălui meu, un bărbat frumos, jumătate machidon, jumătate oltean, după bunica!
Nici nu împlinise doi ani, când Dumnezeu ne-a trimis-o pe Sara, fetița noastră, care semăna cu Toma ca două picături de apă. Nu mai aveam timp să mă supăr pe nimic, aveam cei mai frumoși copii din lume, erau sănătoși, vioi și nu-mi dădeau bătaie de cap. Când avea Sara opt luni, m-am angajat în uzină, banii începeau să nu se mai ajungă, la doi copii erau cheltuieli multe. Primele luni de zile am lucrat ca muncitor necalificat, căram fiare din magazia centrală și le încărcam în tomberoane! Noroc că am prins vreme de vară, altminteri n-aș fi rezistat pe frig să încarc tone de fiare zilnic! Lucram cu două femei bătrâne și vreo patru bărbați, cumsecade toți, mă protejau uneori, știind că am doi copii mici pentru care făceam schimb invers cu Toma, ca să putem ingriji de ei cum se cuvine! Cum să mă mai fi supărat eu pe el, când venea acasă și gătea, spăla, scotea copii zilnic afară și mergea la grădină cu un copil în cărucior și unul de mână?
După câteva luni, cred că datorită ”proptelelor” socrului meu, am fost detașată la CTC, unde lucra și cumnata mea. Nu-mi venea să cred că tot ce aveam de făcut era să stau la o masă lungă, într-o boxă separată, alături de niște cucoane în toată regula și să vâr niște poansoane în piesele micuțe, componente ale mitralierelor cu două și cu patru țevi! Acolo aflasem, de la niște ”binevoitoare” că sora lui Toma bârfea pe toată lumea, inclusiv pe mine, și se lăuda că-i găsește ea una pricopsită, să trăiască și el ca un boier, nu să muncească pentru mine și copiii mei. M-a amuzat grozav să aud, mai ales că ea nu mă scotea din ”cumnățică frumoasă” și pe copiii îi numea îngerași! Hmm. Era bine de știut, dar n-am spus nimănui, în afară de Anne.
În mod normal, ar fi trebuit să-i spun tovarășului meu, iubitului meu, dar știam că nu rezolv nimic, ar fi considerat că vreau să-l îndepărtez de familia lui, așa că mi-am văzut înainte de treabă, dar fără să uit ce auzisem. Soțul surorii lui Toma, era un buzoian tuciuriu de la Mizil, un bețiv și el, dar era dresat ca la carte de cumnată-mea care-i făcuse porție și de țigări și de băutură! În plus, îl căra săptămânal cu bagaje și copii la bătrâni, la țară, unde-l hămăleau ca pe dracu și la întreținerea curții imense și la animale și pe la locurile cu livezi și pădure pe care le aveau în posesie. Pentru o cană cu țuică (pe care avea grijă socru-miu, Andrei, s-o boteze la repezeală, în beci) era judecat un ceas întreg.
Marcu, tăcea și înghițea cu noduri spălătura de țuică, sub privirile intransigente ale nevestei lui șchioape și ale bărzăunelui de Victoria. Așa ar fi vrut ei să fiu și eu; un Marcu în fuste, dar au priceput că nu e loc de așa ceva, tocmai ăsta fiind motivul pentru care n-aveau loc de mine, dar nici de nepoții lor, copiii lui Toma și ai mei, care erau inexistenți pentru amândoi, exceptând faptul că erau cu ochii pe ei mai abitir ca securiștii – să nu mănânce din zarzări că le trebuie la țuică, să nu se atingă de căpșuni că le dă ea când sunt coapte, de zmeură, că se rup mlădițele, și tot așa!
Toma începuse să ne târâie și pe noi, aidoma soru-sii, săptămânal, și în timp ce el muncea cu Marcu de n-aveau aer, soacră-mea cu fiică-sa stăteau la povești, bătrânul Andrei își amenajase un scăunel și o măsuță sub mărul domnesc și toca științific niște frunze la iepuri, ore în șir! Omul acesta, mi-a demonstrat cum se poate duce puturoșenia pe cele mai înalte culmi.
În timpul acesta, Victoria se învățase, cu o șmecherie grosolană, să mă roage să fac eu tot felul de treburi; ”tu faci cei mai buni tăiței, tu faci prăjituri bune, tu faci mâncare cum nu s-a pomenit” așa încât aveam de alergat încolo și-ncoace, deoarece erau printre puținii din sat care nu aveau apă curentă, scoteam cu găleata din puț, după coastă, spălam vesela într-un lighean din timpul lui Pazvante Chioru, și odată, îmi adusese niște cârpe din izmene să șterg vasele. A fost ziua fatidică, m-am ridicat, cum ședeam cocoșată să spăl vasele pe o blană, în curte și n-am mai răbdat;
- Dumneavoastră credeți că eu voi folosi vreodată așa ceva să șterg vesela? Nu aveți chiar nici o cârpă în casă, un șervet... nu se poate așa ceva! În plus, vă rog să împărțim treburile casnice, că mi se pare că nu băgați de seamă că trebuie să mă ocup și de copii!
Victoria s-a proptit în stilul ei caracteristic, pe picioarele ca niște butuci, și-a pus mâinile terminate în niște copite tivite cu negru, în șolduri, și mi-a șuierat printre dinții ei de fier;
- De te-ar scăpa Dumnezeu de ei! L-ar scăpa și pe băiatul meu de tine!
Un val de furie a început să-mi curgă prin ceafă, eram la fix o secundă să-i arunc ligheanul acela cu lături în capul ei cu ochi rotunzi, sclipind de ticăloșie, dar mi-a trecut prin minte că exact asta aștepta, atât ea cât și șontoroaga de fiică-sa, care se ivise în ușa conacului, exact în clipa când Victoria începuse să blesteme, și se uita impasibilă!
Am zâmbit... nu știu acum, poate era și la mine rânjet izvorât din furie;
- În loc să vă bateți creierii să-mi stricați mie rostul, ar fi bine să învățați să faceți prăjituri, tăiței, să vă puneți conserve de toamnă, și toate cele ce nu sunteți în stare să faceți și aruncați în sarcina mea! E o îndeletnicire plăcută și utilă, pe deasupra!
Baba a ridicat mâinile la cer (nu știu de ce, nu credea în Dumnezeu!) și-a urlat;
- Ține-mă Doamne, c-o prăpădesc! Auzi, sărăcie! Mulți purici cu Toma nu mai faci, ziceam să tac, dar nu mai pot! O are găsită, nu te apucă Crăciunul cu el!
N-am crezut un cuvânt, mi-am îmbrăcat copii și-am plecat, chit c-am așteptat vreo două ore autobuzul. Seara, a venit și Toma, negru de supărare și mi-a spus că lui îi ajunge! Să-mi iau fata și să plec! Nu știu ce-i spuseseră ai lui, dar nici măcar n-a vrut să se uite la mine, care simțeam că mă prăbușesc cu băiatul în brațe, căruia tocmai îi făcusem baie și-l pregăteam de culcare. Tudor avea cinci ani și Sara trei. Erau lumea mea, aerul meu și bucuria mea supremă! Dolofani și frumoși ca doi ursuleți, deștepți nevoie mare, când îi puneam la culcare și le spuneam povești îmi spuneam și mie, care creșteam odată cu ei, trăiam odată cu ei, miracolul copilăriei fără griji, de care eu n-avusesem parte. Dintr-o dată, Toma îmi spune că nu e real acest miracol, construit cu dragoste și trudă, cu nopți nedormite și zile de fugă de la muncă și înapoi acasă, la minunile mele! Îmi spune că totul a luat sfârșit și puii mei nu au dreptul la fericirea asta clădită cu grijă!
Am plecat a doua zi, în lipsa lui, cu amândoi copiii și câte haine am putut să duc, în principal, de ale lor.
Mama, când a dat cu ochii de mine, e un fel de-a spune, pentru că era oarbă de când aveam eu patru ani, a început să plângă și să-mi spună ”ți-am spus eu! Ți-ai nenorocit tinerețea ca o proastă, să te văd ce faci acum!”. Ce era să zică și ea? Mi-am continuat munca la uzină, cu o navetă chinuitoare cu trenul, mă sculam la patru dimineața să pot ajunge la gară la cinci și un sfert. Era luna octombrie, după nici două săptămâni, în lipsa mea, cumnată-mea și cu tuciuriul ei au venit și l-au luat pe Tudor, din naivitayea mamei, care îi primise în casă. Am aflat printre colegi și că Toma, care nu mă căutase niciodată, adusese acasă pe una dintr-o comună învecinată, grasă cât un porc, dar bogată, taică-su fiind primar în comună! Avea și ea un băiat de patru ani, pe care-l ducea la cămin împreună cu băiețașul meu.
Începusem să mă usuc pe picioare, chit că și așa, eram slăbuță. Nu vedeam, nu auzeam nimic împrejurul meu, doar plecam ca o mașinărie, la muncă, și mă întorceam lângă Sara unde după ce-o ajutam pe mama la treburile casei, stăteam ore în șir ca o retardată, mută, cu copilul alături. Mintea mea refuza să mai facă vreo legătură cu prezentul sau cu viitorul, nu știu dacă n-am fost la un pas să-mi pierd mințile, dar îmi trecea prin cap, foarte des, să mă sinucid. Am întors posibilitatea asta pe toate părțile; nu-mi era frică, mi-ar fi luat câteva minute, dar mă gândeam la Sara mea. Era atât de frumoasă și atât de plină de iubire când îmi punea mânuțele în jurul gâtului și mă întreba;
- Așa e că ne ducem după Tudor? Mi-e dor de el, mami!
Toma îl luase pe Tudor din viața noastră, el dezertase fără nici o greutate, aș fi putut să fug și eu din viața Sarei? Am decis să mă adun și să lupt pentru băiatul meu! Cu orice preț!
La prima leafă, am cumpărat jucării și hăinuțe și m-am dus direct la cămin. Asistenta, doamna Sanda, prietenă intimă a șontoroagei de cumnată-mea, a refuzat la început. Că nu are voie, că eu l-am părăsit, însă, auzind că sunt hotărâtă să chem Miliția, Pompierii și Salvarea, doar pentru a-mi vedea copilul, l-a adus. Când l-am văzut pășind pe coridor pe ursulețul meu cu părul cârlionțat, având o figură extrem de serioasă, am zis că-mi crapă inima acolo, pe loc! Când a juns la câțiva pași de mine, și-a ridicat ochii catifelați, căprui (Tudor era copia unu la unu a tatălui meu) și fără nici o bucurie mi-a spus:
- Nu am voie să vorbesc cu tine!
L-aș fi apucat și l-aș fi ascuns adânc, în sufletul meu, ca nici o răutate a lumii să nu mi-l mai atingă, dar l-am întrebat aiuristic, de ce?
- A zis mamaie și cu Ioana că ești o curvă! Nu vreau nimic de la tine, mi-a cumpărat tati multe jucării! Și-a întors spatele plecând cu pași mărunței, înapoi pe coridor!
Clătinarea aceea însoțită de greață, pe care o mai simțisem în copilărie, când prezumam șubrezimea familiei mele de proveniență, a revenit cu puteri înzecite! Ca un om în pragul morții, mi-a fulgerat în minte într-o secundă noaptea mea nedormită la nașterea lui Tudor, când vorbisem cu Dumnezeu și-i mulțumisem de sute de ori pentru el, toate poznele și basmele noatre împreună, primul lui pas, primul cuvânt, care fusese ”mamo”, cănuța lui cu două torți pe care i-o adusese Anne din Polonia, groapa cu nisip unde construiam amândoi căsuțe de pitici! Nu se putea termina totul așa!
Am lăsat toate lucrurile aduse, acolo și-am fugit orbecăind, ca un om beat în stație, unde am oprit o mașină de ocazie, lucru pe care nu-l făceam niciodată, și-am plecat acasă, la Sara și la ai mei!
Nu dădusem deloc ochii cu Toma, deși trecuseră aproape două luni. Lunea următoare, când m-am dus la muncă, inginerul militar Dobrescu, șeful secției de control unde lucram, m-a chemat la prima oră la el în birou! Nu era de bine să te cheme inginerul, probabil că necazurile aveau să se țină lanț de mine, de-acuma!
Am intrat pe ușa biroului, inginerul era un om tânăr, ploieștean de-al meu, foarte cumsecade și aproape deloc vizibil, prin secție! Umbla vorba că era cam afemeiat, dar la mine nu se dăduse, niciodată. Ședea la birou și când am intrat s-a ridicat și mi-a indicat scaunul din fața biroului său!
- Bună dimineața, Sofia! De când lucrezi la noi? Părea vesel, detașat de orice neplăcere a vieții!
- De trei ani, tovarășe inginer! Mă gândeam că mă dă afară! Dar el a continuat, la fel de calm;
- Nu știu ce probleme familiale ai, dar aici nu am primit nici un fel de reclamații la adresa ta! Spun asta, pentru că am fost întrebat și chiar sfătuit să te trimit undeva, la vopsitorie. Dar cum eu n-am găsit nici un motiv s-o fac, îți recomand și ție să te achiți de sarcinile de serviciu, la fel de bine ca și până acum, ca să nu dau eu de rușine că te-am susținut!
Nu aveam eu tupeu să întreb un căpitan, inginer militar și șeful meu, cine mă reclamase, dar puteam să-mi imaginez sforile trase de tatăl lui Toma. Am mulțumit și m-am întors la masa de lucru, unde, femeile mă priveau ca pe un extraterestru, neștiind ce căutasem în biroul ”tovarășului”! Nici eu nu le-am spus și mi-am văzut de necazurile mele în continuare, știind că nu-mi puteam permite să-mi pierd munca. La ieșire, fiind zi de leafă, se făcea un fel de târg la poarta uzinei, cu tot felul de produse și alimentare și textile sau casnice. Nu exista plată sau avans să nu cumpăr ceva pentru copiii mei, așa că m-am îndreptat către o mașină care vindea hăinuțe de copii. Când m-am apropiat, Toma tocmai pleca cu un pachet... m-a văzut și s-a făcut când alb, când roșu la față, iar eu m-am întors și-am luat-o spre gară. Nu doream să am nici un fel de întâlnire de aproape cu el!
După două săptămâni, într-o sâmbătă când îmi plimbam fetița cu sania, o văd apărând pe sora lui Toma, șontâc-șontâc. Sperând că aflu ceva de Tudor al meu, am stat pe loc să văd ce vânt o aduce tocmai la mine!
- Auuu, Sofia, ce crește fata! Cât e de frumoasă! E Toma întreagă!
”Asta e tâmpită?”, m-am gândit! A dat să întindă mâna după fetiță, dar m-am așezat exact între ea și Sara și-am întrebat-o;
- De ce-ai venit? Ce mai vreți de la mine?
- Aoleu, fată! Dacă ai ști ce s-a-ntâmplat! A zgornit-o Toma pe aia la mă-sa și după aia a făcut o criză de nebunie, de ne-am îngrozit toți! Striga întruna ”Sofia mea, Sofia mea!”, a stropit cu benzină și-a dat foc la casă, noroc că era Marcu acolo și-a salvat cât a putut! Acum e internat la psihiatrie la Pucioasa! Nu vrea pe nimeni, decât pe tine!
Îmi venea să vomit. De silă, de amărăciune, de milă! Milă de fetița mea, de Tudor, de tot!
- Eu nu-mi pot lăsa copilul pe capul mamei mele oarbe să alerg după Toma, care nu știe ce vrea de la viață! Vă rog să-mi permiteți să-mi iau băiatul, care nu știu în grija cui se află acum!
Cumnată-mea, Nuța, s-a transformat dintr-o dată într-o bunătate de femeie, ea, care aflasem că umbla numai de braț cu grăsana și-o recomanda tuturor: ”cumnățica mea, frumoasă și pricopsită”!
- Te rog din toată inima mea (avea așa ceva?), vino măcar să-i spui câteva cuvinte, chiar dacă nu te mai împaci cu el, e de nerecunoscut! Dacă vrei, îți iei băiatul când crezi tu, acum e cu mama!
Când am auzit că Tudor e pe mâna ticăloasei de Victoria, am decis că era timpul să mi-l recuperez. M-am dus în casă, fără să o invit și pe Nuța, care venise ultima oară să profite de infirmitatea mamei mele ca să-mi ia copilul, și i-am spus mamei că mă duc să-mi recuperez băiatul. Tata s-a oferit să mă însoțească, era cât un munte de om, machidonul, și mi-am adus, chiar în acea seară, copiii mei dragi, ca lumina ochilor, împreună! Victoria și Andrei mi l-au dat fără o vorbă; în fond, era o povară pentru ei, ei, nici de copiii lor nu fuseseră bucuroși să-i aibă prin preajmă. A doua zi, mi-am călcat pe suflet și m-am dus la Toma, la spital. Era internat la secția specială, cea cu gratii, și l-am așteptat în grădină, cu cei doi copilași, care se jucau cu zăpada așternută din belșug, de un februarie deloc geros!
A plâns încontinuu cu copiii care-l călăreau și-l bulgăreau și de care nu se mai sătura! N-a avut curaj să-mi spună decât:
- Dacă n-ai să mai fii tu, n-am să mai fiu nici eu, deloc!
Ningea! Cu niște fulgi mari ca niște promisiuni dumnezeiești! Nu mai știam ce e cu mine; dacă iert, dacă iubesc, dacă sunt egoistă! Glasurile copiilor mei, râsetele lor, fericirea lor împreună cu Toma! Ce să fie asta, Doamne? Ce sunt eu la scara acestor întâmplări?
Sigur că l-am iertat!