Păzitor la albine (7 - ultimul)
(din volumul "Bucovina plai de basm şi dor", povestire realizată de fratele meu Mihai Darie din Suceava)

Dihania.
Într-o seară târziu, după ce a venit tata iar eu ațipisem deja, câinele a început să latre de zor înspre pădure, din ce în ce mai năvalnic. Am ieșit afară din colibă și împreună cu tata trăgeam cu urechea în noapte spre pădurea de dincolo de pârâu. Se auzeau din când în când trosnete de crengi rupte. Apoi s-a auzit o bufnitură înfundată. Tata îmi zice : nu-i de șagă, ceva ne dă târcoale. Câinele s-a oprit pe malul pârâului, neavând curaj să treacă mai departe. Lătra acolo de făcea spume la gură, scurma pământul cu picioarele dinapoi și se dădea de ceasul morții. Dar nici noi nu mai stăteam degeaba. Tata a apucat ceaunul și bătea strașnic cu un clește în el. Eu am aruncat pe foc mai toată rezerva de lemne uscate. A ieșit întâi o fumăraie mare apoi a țâșnit o flacără orbitoare, mai-mai să ajungă la cartonul colibei. Am apucat și eu o bucată de scândură și băteam strașnic în peretele de carton al colibei. Ieșeau niște pocnituri seci ca de pușcă. Ce mai, o hărmălaie mare am făcut împreună. După un timp câinele s-a potolit. Am mai ascultat întunericul pădurii dar nu se mai auzea nimic. Trecuse deja miezul nopții și încet–încet ne luase somnul. Câinele s-a culcat și el sub copac și din când în când mârâia prin somn. Când m-am trezit soarele răsărise de mult. La lumina zilei nu mai aveam nici o frică, toate spaimele au plecat odată cu întunericul nopții. Doar cartonul de pe peretele colibei era crăpat în câteva locuri, acolo unde am bătut cu scândura cu prea mare zel. Am luat sârmă din aceea subțirică, pentru rame, și am reparat spărturile. La multe neajunsuri era bună sârma aceea.

Hulboaca. După așa o noapte de fiori reci pe spinare au venit și zilele mai fierbinți de august. Mă mai răcoream pe la izvor și în pârâu dar nu era de ajuns. Atunci m-am hotărât să fac un zăgaz pe firul apei, să mă pot scălda de-adevăratelea. Am ales un loc mai sus de colibă, acolo unde malurile erau mai apropiate și mai înalte, și unde mai pătrundea și soarele. Din susul și din josul pârâului am cărat mai întâi, cu multă opinteală, bolovani mai mari din care am făcut baza barajului. Apoi cu pietre și pietricele mai mici am umplut găurile. Deja apa se ridicase în spatele digului. Am cărat crengi de molid și peste ele am adus brazde de pământ, cu tot cu iarbă. Apoi iarăși un rând de crengi și iarăși un rând de brazde. La sfârșit am adus lespezi de piatră, le-am pus pe creasta digului, ca să nu muște apa din dig. Construcție sănătoasă și documentată temeinic. Nu era prima oară când făceam un zăgaz. În spatele digului apa pârâului s-a strâns ascultătoare și liniștită, înfricoșător de multă și de adâncă. Deasupra pluteau frunze uscate iar pe luciul apei se oglindeau vârfurile molizilor, cerul și norii, dând iluzia unei adâncimi fără de fund, care îți dădea fiori. La scăldat, trebuia să te arunci din prima în apă, să nu-ti închipui prea multe. Oglinda se spărgea iar apa rece te prindea în ghearele ei. Nu puteai rămâne mult acolo, te apuca tremuriciul. Trebuia să ieși repede la soare, la încălzire, apoi iar în apă, și tot așa, până trecea cineva pe drum. Atunci erai nevoit să faci o pauză. Era mai rău dacă vizita neașteptată te prindea în apă, trebuia să reziști acolo până trecea străinul, că doar nu aveai bikini.
Într-o noapte a venit o ploaie mare, cu tunete și fulgere, și până înspre ziuă a tot vuit pârâul. Când m-am dus dimineața la scăldătoarea mea, nici urmă de aceasta și de dig. Totul era curat și bine spălat, până la stâncă. S-a dus pe apă toată truda mea! Dar nu m-am lăsat, peste două zile totul era ca înainte. Îmi vedeam chipul oglindit în apă, cu ochișorii neastâmpărați, cu părul lung și răvășit trecând peste frunte și urechi, o mutrișoară de ștrengar bună pentru orice născocire care să umple timpul în acel loc frumos dar singuratic.....

(ultimul)