agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-01-30 | [This text should be read in romana] |
Noi suntem rațiunea de a fi a însuși Universului!
3. - Mi-a ajuns pe birou această foaie de hârtie; È™tiÈ›i ce este, nu? Èšinea hârtia în mâna dreaptă, aproximativ la nivelul capului È™i o scutura uÈ™or pentru a-i conferi momentului o notă de gravitate. Era È™i prima dată când mi se adresa într-un registru de politeÈ›e. - Nu-mi dau seama, sincer să fiu. Nu văd ce scrie pe ea. - LuaÈ›i È™i citiÈ›i-o. Mi-a înmânat-o cu calm, deÈ™i în ochii săi se putea întrezări liniÈ™tea dinaintea furtunii. Am citit-o de la început până la sfârÈ™it, m-am prefăcut că o studiez de-a fir a păr, deÈ™i n-ar fi fost nevoie pentru că am È™tiut despre ce era vorba încă de când am văzut titlul È™i semnăturile colegilor în frunte cu semnătura subsemnatului. Trăgeam de timp, camuflam liniÈ™tea într-o atenÈ›ie sporită pe care, chipurile, i-o acordam lecturii pentru a lăsa timpul È™i acalmia să dezamorseze tensiunea dintre mine È™i interlocutorul meu. N-am făcut decât să amân inevitabilul. - Da, este petiÈ›ia pe care eu È™i colegii mei din departament am semnat-o È™i prin care v-am înaintat o serie de solicitări vizavi de orele suplimentare neplătite È™i salariile nepermis de mici în comparaÈ›ie cu eforturile depuse de noi în cadrul postului. I-am răspuns după aproape un minut de tăcere. - Mă faceÈ›i să râd! ÃŽmi spuse directorul schițând un zâmbet pierdut în colÈ›ul gurii. Astfel de iniÈ›iative sunt superflue în contextul politico-economic din zilele noastre, nu aÈ›i aflat? Legea nu este de partea voastră, sindicatele nu mai au nicio putere, acolo unde mai există structurile astea prăfuite, nu vă È›ine nimeni cu pistolul la frunte, domnule Roman, puteÈ›i pleca oricând dacă ceva nu vă convine! Oricând, mă auziÈ›i?! - Și dacă plecăm toÈ›i? L-am întrebat cu un aer expeditiv, evitând să fac contact vizual cu el. - PlecaÈ›i toÈ›i? Ha! Ha! Ha! Sincer vă spun, uneori vă invidiez pe voi cei care vă mulÈ›umiÈ›i cu ceea ce vi se pune pe tavă! IgnoranÈ›a înseamnă liniÈ™te, o liniÈ™te de care eu nu mă pot bucura pentru că trebuie să fiu atent la tot È™i la toate! Dacă plecaÈ›i toÈ›i, de fapt nu o să plecaÈ›i chiar toÈ›i, È™i È™tiÈ›i de ce? Nu ne putem asuma riscuri prea mari când vine vorba de existenÈ›a unui departament, aÈ™a că avem infiltrate cârtiÈ›e în toate departamentele, în jur de două sau trei, adică oameni foarte bine pregătiÈ›i care în situaÈ›ii extreme de demisii în masă pot asigura continuitatea departamentelor prin pregătirea viitorilor noi veniÈ›i. ÃŽnÈ›elegeÈ›i acum de ce îmi permit să vă arunc petiÈ›ia la coÈ™ul de gunoi? A mototolit coala A4 È™i a aruncat-o din scaunul său în coÈ™ul de gunoi aflat în colÈ›ul opus al încăperii. CoÈ™ de trei puncte! - CârtiÈ›e?... Am întrebat debusolat. - Da, cârtiÈ›e! E cuvântul pe care noi, cei din conducerea companiei, îl întrebuințăm colocvial pentru a face referire la cel mai bine plătiÈ›i angajaÈ›i dintr-un departament sau altul. De regulă, cârtiÈ›ele sunt angajaÈ›ii care nu pleacă după ce-au plecat aproape toÈ›i ceilalÈ›i angajaÈ›i din primul val – angajaÈ›ii care au inaugurat departamentul, ca să zic aÈ™a. La mijloc e un proces subtil de decantare. V-aÈ™ explica mai multe, însă timpul nu ne permite. Pe scurt, una dintre înÈ›elegerile pe care le avem cu astfel de cârtiÈ›e este ralierea la orice iniÈ›iativă comună pentru a nu putea fi depistaÈ›i ulterior prin excludere. BineînÈ›eles, secretul reuÈ™itei constă în faptul că persoanele respective nici nu È™tiu că sunt cârtiÈ›e: pur È™i simplu au nevoie de bani È™i noi ne asigurăm că nicio altă companie nu o să-i plătească mai bine raportat la abilitățile pe care le deÈ›in. Se ridicase din scaunul său directorial È™i începuse să caute prin coÈ™ul de gunoi. Recuperă hârtia mototolită, încercă s-o readucă la starea iniÈ›ială cât mai bine posibil È™i mi-o puse în față. Sunt semnăturile tuturor colegilor tăi aici pe hârtie, nu? - Da, toÈ›i am semnat. - Bun, deci să recapitulăm: din douăzeci È™i patru de semnături trei sunt la derută, vă spun eu! Trei dintre colegii dumitale vor rămâne dacă veÈ›i pleca toÈ›i. Departamentul își va îngheÈ›a pentru câteva luni activitatea, însă pe măsură ce angajăm È™i pregătim alÈ›i oameni totul se va redresa, iar departamentul va funcÈ›iona din nou fără probleme pentru cel puÈ›in încă doi ani È™i tot aÈ™a. - Și de ce îmi spuneÈ›i toate astea? Dacă v-am înregistrat È™i pun pe Internet tot ce-aÈ›i spus? Am prieteni care… Interlocutorul meu nu m-a lăsat să-mi termin fraza, intervenind în forță. - Mi-am asumat È™i riscul acesta! Dacă m-aÈ›i înregistrat È™i aveÈ›i de gând să faceÈ›i publică mica noastră discuÈ›ie, recunosc că ar fi o palma dată companiei, dar nimic din ce nu se poate redresa. ÃŽn schimb, dacă m-aÈ›i înregistrat, aÈ›i făcut-o fără acordul meu, iar eu vă pot da în judecată. Dumneavoastră veÈ›i ieÈ™i mult mai È™ifonat din toată treaba asta, vă garantez! DaÈ›i-mi telefonul sau È™tergeÈ›i în faÈ›a mea înregistrarea înainte să faceÈ›i o prostie È™i să vă distrugeÈ›i viitorul! Mi-a spus cu o față de om îngrijorat, deÈ™i nu îmi dădeam seama dacă își făcea griji pentru mine sau pentru companie. - Nu am nicio înregistrare, am spus doar aÈ™a… I-am răspuns imediat. - Bine, faceÈ›i cum vreÈ›i! Cât timp nu ajunge nicăieri, nu se va întâmpla nimic! Păcat, domnule Roman, mare păcat: sunteÈ›i un tânăr inteligent, vă duce mintea! AÈ›i fi putut deveni o cârtiță bună. Acum e prea târziu! V-aÈ›i compromis în ochii mei È™i-ai companiei… Vă dau un avertisment acum, însă la următoarea abatere mă tem că voi fi obligat să vă desfac contractul de muncă. Și în ce priveÈ™te o eventuală promovare… vă daÈ›i È™i dvs. seama că în lumina noilor evenimente nici nu va putea fi vorba de aÈ™a ceva. Acestea fiind spuse, vă puteÈ›i întoarce la birou. O seară bună! - MulÈ›umesc, la fel È™i dumneavoastră! La o zi de la această întrevedere cu directorul companiei, aveam să aflu, tot de la acesta, că departamentul în care lucram trebuia să se desfiinÈ›eze ca urmare a derulării unui audit intern. După aceste două episoade sinistre am simÈ›it că mă scufund într-o neliniÈ™te fără margini. Nu întrevedeam nicio cale de scăpare din corupÈ›ia care, pe moment, mi se părea că afectase mai toate nivelurile ocupaÈ›ionale de pretutindeni. AÈ™ fi putut să renunÈ› la haina de incoruptibil, să mă adaptez la cerinÈ›ele jocurilor de culise organizaÈ›ionale, dar am ales să o port în continuare ca pe o cruce care mi s-a sudat în piele È™i care arată ca o extensie a coloanei vertebrale, fixată în È™anÈ›ul pe care greutatea-i apăsătoare l-a brăzdat în carne vie, pe unde curg râuri de sânge È™i transpiraÈ›ie. Puteam să-mi trag un glonÈ› în cap È™i să plec cât mai departe din jungla asta cu pretenÈ›ii unde hienele care s-au înmulÈ›it necontrolat îți zâmbesc în față È™i apoi, când eÈ™ti cu spatele, îți sar la gât È™i-È›i sfârtecă toate ligamentele. Am auzit oameni care spuneau că nu s-ar putea sinucide niciodată de frica lui Dumnezeu. Eu nu m-aÈ™ putea sinucide niciodată de frica reîncarnării. Să aleg să plec din lumea asta doar pentru a mă reîntoarce în forme mai puÈ›in dezirabile mi se pare o farsă de proporÈ›ii astronomice. Mă gândesc că n-ar fi o tragedie dacă aÈ™ reveni pe Pământ sub forma unei pietre, însă la gândul că mă pot naÈ™te din nou, de data aceasta în sânul unei familii cu È™apte copii, cu un tată alcoolic, pe punctul de a se îmbolnăvi de ciroză, È™i o mamă care cerÈ™eÈ™te prin vecini un pumn de alimente în schimbul muncilor înjositoare doar pentru a supravieÈ›ui de pe o zi pe alta viaÈ›a mea devine dintr-o dată mai puÈ›in negativă È™i încerc să mă mulÈ›umesc cu ce am È™i cu ce sunt. M-am întors la birou È™i pentru o clipă nu mai È™tiam unde sunt: biroul nu mai părea acelaÈ™i, scriam la tastatura pe care n-o mai recunoÈ™team, iar feÈ›ele din jurul meu prindeau contururi străine È™i linii caricaturale. Ajunsesem la concluzia că trei dintre colegii mei nu erau altceva decât niÈ™te marionete triste, care È™i-au vândut autonomia pe câteva sute de lei în plus la salariu. Iuda ar fi fost mândru: È™i-au vândut omul din ei È™i n-a mai rămas decât animalul cvasisocial, dresat să danseze la comandă. N-am vorbit cu nimeni în decursul zilei respective, am respins orice încercare a colegilor de a mă include într-o conversaÈ›ie, cerându-le scuze È™i asigurându-i că doar proastă dispoziÈ›ie de moment È™i o durere acută de stomac m-au transformat subit într-un eremit ursuz. TotuÈ™i, am acceptat să merg cu unii dintre ei, după program, să bem o bere, două, trei etc. SimÈ›eam nevoia să-mi anesteziez organul gândirii, să-i dau un răgaz de câteva ore pentru a-mi reface abilitatea de a crede în viitor. Am sunat-o pe logodnica mea È™i am anunÈ›at-o că urma să mă întorc târziu acasă. I-am spus să nu mă aÈ™tepte. Glasul i s-a schimbat când a auzit c-o să trebuiască să adoarmă singură într-un pat străin È™i că eu o să adorm iar singur printre străini, cu capul pe mese străine. Resemnată, mi-a urat distracÈ›ie plăcută È™i m-a rugat ca de data aceasta să nu mai beau mult È™i, de asemenea, a È›inut să-mi reamintească faptul că mă iubeÈ™te. Resemnat, i-am spus că, la rândul meu, o iubesc È™i că n-aveam cum să È™tiu dacă o să mă pot opri la timp, dar i-am promis că măcar o să încerc. ÃŽn fine, am încheiat conversaÈ›ia È™i am aruncat telefonul pe tăviÈ›a de documente de pe birou. Era târziu È™i aÈ™teptarea sterilă luase de mult locul muncii pe care în mod normal ar fi trebuit s-o prestăm până la ora de plecare, dar pe care obiÈ™nuiam să o abandonăm gradual în favoarea holbatului la pereÈ›i sau a navigării la întâmplare pe Internet. Cu cinci minute înainte de ora douăsprezece noaptea ne-am stins cu toÈ›ii computerele È™i am ieÈ™it plictisiÈ›i, obosiÈ›i, dezumanizaÈ›i, mai întâi din biroul companiei È™i apoi din marea clădire de sticlă. Unul dintre colegi, Eusebiu, a venit la noi să ne spună că el È™i Traian urmau să se ducă cu maÈ™ina în căutare de ceva iarbă È™i că aveau să vină È™i ei direct în barul de pe DorobanÈ›ilor, unde ne-am hotărât în prealabil să mergem, dat fiind că era un local spaÈ›ios È™i băutura era mai ieftină decât în altă parte. ToÈ›i ceilalÈ›i porniserăm pe jos È™i ne deplasam în ritm de marÈ™ funebru, de parcă nu È™tiam de unde am plecat È™i nici încotro ne îndreptam, dar mai jonglam de la unii la alÈ›ii cu impresii despre ziua de lucru care tocmai se încheiase È™i în loc de concluzii repetam în cor anecdote vulgare. Localul în cauză, unde beam de regulă până dimineaÈ›a, era ticsit de oameni a căror trăsătură comună îi permitea observatorului obiectiv să le schiÈ›eze spontan un profil destul de precis, cu scopul de a păstra o distanță de siguranță. Primul rând de beri este întotdeauna cel care sparge gheaÈ›a È™i facilitează socializarea, ba mai mult, îl smulge pe individ din celula în care se ascunde ca într-o fortăreață a solitudinii È™i a individualismului. Am observat că oamenii vorbesc mai mult, râd mai mult, se înÈ›eleg mai bine după două sticle de bere sau două pahare de vin, în funcÈ›ie de preferinÈ›e. Și frustrările acumulate în timp pierd din intensitate, lăsând loc liber bunei dispoziÈ›ii. Nu o singură dată m-am gândit că alcoolul ajută la adormirea supraeului freudian, instanÈ›a psihică pe care societatea o foloseÈ™te pentru a ne întoarce unii împotriva celorlalÈ›i, pentru a ne transforma în competitori È™i, nu în ultimul rând, pentru a ne amorÈ›i natura altruistă. Și tocmai asta face alcoolul: amorÈ›eÈ™te amorÈ›eala. Din păcate, alcoolul ne amorÈ›eÈ™te È™i luciditatea, È™i simÈ›ul echilibrului, de-aceea nu poate deveni niciodată catalizatorul unor masive miÈ™cări de rezistență. Când suntem uniÈ›i întru alcool, ne pierdem echilibrul, luciditatea È™i forÈ›a mobilizatoare, iar când ne revin echilibrul, luciditatea È™i forÈ›a mobilizatoare potenÈ›ială, nu mai suntem uniÈ›i. Câștigăm pe o parte, pierdem pe cealaltă. După o oră È™i jumătate de socializare È™i aproximativ trei beri de căciulă, i-am auzit pe Eusebiu È™i Traian cum parcau maÈ™ina în faÈ›a localului. După ce au intrat în local, au venit repede la masa unde stăteam cu toÈ›ii, au tras două scaune È™i s-au aÈ™ezat în faÈ›a mea. - Man, ia uite pe ce-am pus mâna! Mi-a zis unul dintre ei, scoțând din ghiozdan patru cuie destul de lungi, pe care mi le-a arătat pe sub masă. - Excelent! Dar unde aÈ›i găsit atât de multă iarbă? Am mai încercat È™i eu zilele trecute, însă nimeni n-a putut să-mi dea nici măcar o jumătate de gram. - Avem o cunoÈ™tință care tocmai a adus din străinătate câteva kilograme. Mi-era dator de mult, aÈ™a că am luat de la el trei grame. Mi-a spus Eusebiu cu un zâmbet larg È™i sincer pe față. - Strâng eu banii de la toÈ›i È™i vi-i dăm mâine! I-am zis fără să stau pe gânduri. - Stai liniÈ™tit, ne socotim noi mâine sau zilele astea! A intervenit Traian făcând un gest care denota calm È™i înÈ›elegere. Acum hai să ne lovim! Uite cum facem, mergem câte trei în baie, deschidem gemuleÈ›ul È™i fumăm lângă deschizătură. ÃŽncuiem È™i uÈ™a să nu intre nimeni peste noi. Ne-am sustras discret de la masă È™i, odată ajunÈ™i în dreptul toaletei, ne-am asigurat că nu ne vede prea multă lume, apoi am intrat È™i am încuiat uÈ™a. Avantajul nostru era că, în mod normal, în încăperea respectivă nu-È™i puteau face nevoile două persoane în acelaÈ™i timp: era de o singură persoană. Asta doar teoretic, practic mai intrau uneori câte două persoane de sex opus sau poate chiar de acelaÈ™i sex pentru a-È™i satisface nevoia comună. Ca atare, am putut să tragem zăvorul È™i să ne vedem liniÈ™tiÈ›i de treabă. GemuleÈ›ul de la baie era, de fapt, geam în toată regula È™i l-am deschis larg pentru a aerisi mica încăpere. Mirosurile puternice de urină È™i materii fecale fuseseră acoperite aproape în întregime de fumul care ieÈ™ea din cui È™i din noi. TotuÈ™i, mirosurile impregnate în pereÈ›ii încăperii nu puteau fi anihilate dintr-o singură È™edință de fumigaÈ›ie. FaianÈ›a murdară, de un alb infecÈ›ios cum mai vezi doar prin spitalele de stat, pe care erau desenate È™i scrise fel È™i fel de prostii, ca, de exemplu, numere de telefon însoÈ›ite de invitaÈ›ii indecente de a le contacta pe curvele cărora le-ar fi aparÈ›inut numerele, nu se mai vedea bine din cauza fumului gros. ÃŽn câteva minute trei persoane am fumat un cui. Ne-am lovit atât de tare încât îmi aduc aminte foarte puÈ›ine lucruri din noaptea aceea, deÈ™i ce È™tiu sigur este că reuÈ™isem să uit complet de întrunirea cu directorul companiei pentru care lucram. Efectul unui singur cui a fost chiar foarte puternic, dat fiind că nu-mi mai aduc aminte mare lucru din toată ziua premergătoare ieÈ™irii la băut, cu excepÈ›ia câtorva pasaje răsfirate prin memorie: totul îmi parvine în minte ca dintr-o amintire îndepărtată, pusă în acelaÈ™i sertar al memoriei alături de ziua în care una dintre iubitele din liceu, la care am È›inut mai mult, mi-a spus că trebuia să ne despărÈ›im È™i eu am plâns în faÈ›a ei ca un sugar. Nu mai È™tiu dacă după ce-am fumat împreună cu Eusebiu È™i Traian am ieÈ™it din baie sau am intrat într-o altă lume, deÈ™i ambele variante sunt în egală măsură posibile. Dar când m-am aÈ™ezat înapoi la masă, dintr-o dată, oamenii de lână mine păreau veseli, frumoÈ™i, cu un viitor măreÈ› în față. Atât de puternic fusese efectul ierbii! Eu, Traian È™i Eusebiu ne-am pus unii lângă alÈ›ii, ne-am luat pe după gât È™i am început să cântăm imnul României. Totul se învârtea în jurul meu È™i fumul de È›igară, care putea fi tăiat cu ajutorul unui cuÈ›it, amplifica starea de ameÈ›eală È™i mi se părea că-mi loveÈ™te trupul obosit aÈ™a cum își loveau stăpânii romani sclavii neproductivi. La un moment dat, cineva, nu mai È™tiu cine, i-a cerut barmanului care uneori mai punea muzică la solicitarea clienÈ›ilor, mai ales că nu era exclus să-i iasă È™i lui o bere pentru efort, piesa „Gas Gas†de Goran Bregovici, moment în care ne-am ridicat mai mulÈ›i de la masă È™i am încins o horă într-unul dintre colÈ›urile mai libere ale încăperii. Eram nouă tineri frumoÈ™i, bărbaÈ›i È™i femei plutind spre al nouălea cer, rupÈ›i de lume È™i deconectaÈ›i de tot ce exista în momentul acela în afară de muzică È™i băutură. ToÈ›i cei nouă care ne ridicaserăm să dansăm nu făceam decât să ne învârtim în cerc după ritmul muzicii, È›inându-ne pe după gât È™i respirând greu între schimbările de ritm. Eu m-am poziÈ›ionat din timp lângă o colegă dintr-un alt departament, a cărei frumuseÈ›e expeditivă mă atrăgea ca un magnet È™i pe care nu o singură dată am dezbrăcat-o din priviri, cu o acurateÈ›e a scanării demnă de filmele SF. DeÈ™i fiecare dintre noi aveam braÈ›ele pe după gâtul celorlalÈ›i doi parteneri de dans din stânga È™i dreapta noastră, la câte o schimbare a direcÈ›iei de învârtire reuÈ™eam cumva să o apuc uÈ™or de curul discret dar bine conturat pe care pantalonii mulaÈ›i îl susÈ›ineau fără probleme. Blonda se uita din când în când la mine È™i-mi zâmbea de parcă încerca să-mi vândă ceva - degaja un zâmbet stânjenitor pe care-l vezi numai la oamenii care nu vor să zâmbească, deÈ™i o fac. Nici ea nu era mai puÈ›in anesteziată decât mine, dar È™tia ce vreau să fac È™i-È™i miÈ™ca discret bazinul de fiecare dată când prindeam ocazia de a-i strânge o bucă în palmă, pentru a-mi atrage atenÈ›ia că e conÈ™tientă de acest lucru È™i că nu-i place - sau poate că era doar reflexul involuntar al unei femei excitate în timp ce dansează. După ce s-a terminat piesa È™i ne-am întors cu toÈ›ii la masă, i-am lăsat pe Eusebiu È™i Traian să discute despre maÈ™ini cu încă doi colegi pasionaÈ›i de asemenea subiecte, iar eu m-am aÈ™ezat lângă blonda din alt departament pentru a schimba două, trei vorbe cu aceasta - despre viață, despre moarte, despre cum se nasc copiii etc. - în speranÈ›a că voi găsi un teren comun pe care să dansăm printre cuvinte. - Știai că dansul este expresia verticală a unei dorinÈ›e orizontale? I-am È™optit la ureche. - Dar dorinÈ›elor orizontale li se pot da curs È™i în poziÈ›ie verticală! Mi-a răspuns tot în È™oaptă. - Adevărat! I-am zis râzând. Èšine cont însă că atunci când a fost spusă vorba asta sexul ca stil de viață, care poate fi făcut spontan în diverse locuri, nu era la fel de răspândit ca în prezent, mai ales că pe vremea aia sexul nu putea fi conceput în afara patului È™i era urmat de un ansamblu sărac de poziÈ›ii. - EÈ™ti de la market research, nu-i aÈ™a? Te-am tot văzut prin bucătărie È™i prin sala de recreere, parcă… - Da, de la research.... I-am răspuns, de data aceasta pe un ton neutru. Tu eÈ™ti de la call-center? - Da, da! Răspund la telefoane toată ziua. Mi-a spus pe un ton la fel de neutru, încercând totuÈ™i să zâmbească un pic. - Răspunzi pentru ce fac alÈ›ii! Speram să sparg gheaÈ›a cu această glumiță. - Exact! A intervenit imediat, însă acum râdea cu poftă. Am început să o mângâi pe picior, când discret, când mai apăsat, apoi îi strângeam uÈ™or pulpa în palmă ca pe-un gândăcel pe care-l strângi în pumnul tău, È™i după ce-am descris câteva miÈ™cări dinspre rotulă spre pelvis mi-a apucat cu delicateÈ›e braÈ›ul È™i mi l-a dat la o parte, ca È™i când intenÈ›ia i-ar fi surâs, dar locul era complet nepotrivit. O tăcere profundă se instalase pentru câteva momente între mine È™i partenera mea de discuÈ›ie, ruptă cu brutalitate de vocea lui Eusebiu. - Băi, Romane, noi mai avem un cui, te bagi? - Mai este unul? Păi, câte ai avut? Credeam că le-am dat gata pe toate. I-am răspuns din celălalt capăt al mesei. - Nu, nu, mai avem unul, al cincilea! Pe-asta l-am păstrat în ghizdan ca rezervă! He! He! He! - Băi, mulÈ›umesc de invitaÈ›ie, dar cred că de data asta o să lipsesc de la fumigaÈ›ie. ÃŽmi mai iau câteva beri È™i pe urmă mă îndrept È™i eu spre casă! Have fun! - Cum vrei… Mi-a zis pe un ton resemnat. - Mi-a ajuns pe astăzi, dacă mai vin cu voi o dată mai mult ca sigur că nu o să ajung acasă pe picioarele mele. - Nicio problemă! Oricum, tu eÈ™ti cel care pierde! Mi-a spus aceasta cu un aer degajat È™i în acelaÈ™i timp mi-a aruncat o ocheadă scurtă. - Păi, tocmai asta e, domnul meu, că eu aici încerc să câștig! I-am aruncat, la rândul meu, o ocheadă, dar mai puÈ›in subtilă. - Am înÈ›eles, am înÈ›eles. Nu te mai reÈ›inem! Spor! - Și vouă! S-au ridicat de la masă împreună cu bunul meu prieten de suferință Ionel È™i au intrat în baie pentru o ultimă È™edință de fumigaÈ›ie. Ionel era È™i bănuiesc că este în continuare un băiat simpatic, liniÈ™tit È™i molcom - mai mult molcom decât liniÈ™tit - pe care nimic nu reuÈ™ea să-l facă să se enerveze sau să se manifeste într-un fel care ar fi trădat o stare de nervozitate È™i care întotdeauna, indiferent de situaÈ›ie, răspundea cu „bineâ€, „ok†sau „facem aÈ™aâ€. Nu era un fumător învederat de iarbă, dimpotrivă, deci temperamentul său flegmatic nu putea fi pus pe seama unui astfel de exces, ci pe anii în care răbdarea, candoarea È™i naturaleÈ›ea nu i-au fost sistematic distruse de niÈ™te părinÈ›i toxici. Eu am rămas cu blonda din alt departament È™i ne-am continuat poveÈ™tile de viață. ÃŽn spatele propriilor ochi, stăteam la pândă È™i eram atent să nu fac vreo miÈ™care bruscă, la fel cum leul se ascunde în spatele vegetaÈ›iei mai înalte pentru a-È™i surprinde prada. Orice miÈ™care ezitantă m-ar fi putut costa o gazelă superbă, din care aÈ™ fi putut mânca toată noaptea. Imediat după ce i-am văzut pe Eusebiu, Traian È™i Ionel aÈ™ezându-se înapoi la masă, blonda mi-a pus mână pe picior È™i mi-a È™optit la ureche că se simÈ›ea rău È™i, drept urmare, mă ruga să o însoÈ›esc până la baie. Am întrebat-o dacă nu cumva prefera să meargă cu una dintre prietenele ei, È™i asta doar ca să nu par prea indiscret în manifestări sau peste măsură de entuziasmat de solicitarea ei, după care mi-a spus că n-are, de fapt, nicio prietenă, ci doar colege, pe care ar fi preferat să nu le amestece în treaba asta. Am învățat în decursul timpului, observând oamenii È™i manifestările lor, că în femeile care nu întreÈ›in prietenii, fie È™i doar de faÈ›adă, cu alte reprezentante ale aceluiaÈ™i sex încolÈ›esc mugurii nimfomaniei. Cele în care mugurii s-au transformat în flori nu pot lega prietenii decât cu bărbaÈ›i, È™i aceasta, bineînÈ›eles, doar în scopuri de natură carnală, după care se plictisesc repede È™i nu-i mai caută. ÃŽn fine, după ce am mai mimat puÈ›in aceeaÈ™i atitudine dubitativă, am înghiÈ›it în sec, m-am ridicat de pe scaun È™i-am pornit cu ea la baie printre mesele la care oamenii socializau, ciocneau pahare È™i sticle pline cu de toate È™i râdeau foarte tare, È™i apoi m-a rugat să intru cu ea în încăpere, ca s-o ajut „în caz de cevaâ€. Cheia succesului nu descuie orice minte. 7. AÈ™a cum stabiliserăm în acel separeu din cadrul firmei, am mers la Ionel È™i ne-am petrecut următoarele două dimineÈ›i în apartamentul său pentru a ne pregăti pentru testul care, cel mai probabil, din ce puteam intui la momentul respectiv, ne-ar fi aruncat într-un È™omaj absurd È™i complet neaÈ™teptat. Dar È™i mai neaÈ™teptată a fost reuÈ™ita lui Ionel, care m-a luat prin surprindere È™i mi-a insuflat o încredere de nestăvilit în ceea ce urma să ne rezerve viitorul. Cum stăteam pe canapeaua sa din living, mi-a aruncat pe măsuÈ›a din față un exemplar cu toate răspunsurile pentru testul de vineri. Originalul i se cuvenea. Mă rog, era tot o copie, însă prima copia, cea dintâi dovadă a puterii de convingere È™i a abilităților de negociere ale bunului meu prieten Ionel, care ne-ar fi adus „cornucopiaâ€, cornul abundenÈ›ei din care ne-am fi înfruptat cu rapacitate! Ar mai fi fost, desigur, È™i seducÈ›ia inexorabilă pe care câteva grame de iarbă cadou au exercitat-o asupra colegului sau colegei care ne-a furnizat răspunsurile. Era un bun prilej de a sărbători, am aprins un cui pe care l-am pasat de la unul la celălalt È™i ne-am lovit atât de tare încât era să adormim È™i să ratăm ziua de muncă. Era joi È™i frigul se instalase deja în noi. Ne-am făcut câte o cafea tare, am băut-o ca pe apă È™i ne-am dat câteva palme pentru a sări din acea stare de amorÈ›eală È™i lipsă totală de griji. ÃŽncepeam să ne revenim. - Băi, Romane, mai avem două ore până la ora două, mi s-a făcut o foame teribilă, comandăm o pizza? Mă privea cu ochii injectaÈ›i. - Da, nu-i o idee rea. Comandă. I-am răspuns cu un grad sporit de oboseală în glas. - Revin. Deschid laptopul È™i comand. Ai bani la tine? - Am, am... S-a întors repede, s-a aruncat pe canapea È™i a rămas cu privirea aÈ›intită în tavan. Mi-am scos portofelul din buzunarul de la spate È™i i-am înmânat o hârtie de cincizeci de lei. Asta l-a adus din meditaÈ›ie înapoi în lumea reală, s-a întins către portofelul său, pe care îl avea aruncat pe măsuÈ›a din faÈ›a noastră, È™i mi-a dat înapoi douăzeci de lei. Niciunul dintre noi nu avea chef să parcurgă rezolvările la exerciÈ›iile care urmau să ne fie date la test. Conveniserăm că era mai bine să o lăsam pe ziua următoare. Dar atunci ar fi trebuit să le memorăm negreÈ™it, altfel... - Romane, când a fost ultima dată când ai avut o idee interesantă? Adică o idee proprie, care să-È›i suscite interesul până la obsesie? M-a întrebat fără să mă privească, ci uitându-se cu insistență în tavan. - Dar am întotdeauna idei interesante! I-am răspuns fără întârziere. - Și ce faci cu ele? M-a contrat în mod amical. - Ce să fac?... Nimic! - Păi, cum nimic? ÃŽncerca să mă tragă de limbă. - Nu am publicul adecvat pentru acestea. Suntem doar o mână de oameni cu astfel de idei, n-ar avea sens să perseverez, nu am pentru cine să mă sacrific. Mai bine învăț ceva tehnic, ceva care să-mi permită să fac lucruri cu un impact imediat asupra realității, ceva care să nu trezească prea multe întrebări È™i care să nu nască polemici penibile sau să creeze probleme noi. Planul speculativ al ideilor nu-i de mine, deÈ™i îl stăpânesc. Prea mulÈ›i oameni care vor înÈ›elege greÈ™it, prea mulÈ›i oameni pe care îi vor deranja ideile pentru că, se prea poate, le-ar lua pâinea cerească de la gură, prea multe lupte inutile pentru ceva nesigur. - Nu spun că nu înÈ›eleg ce zici, dar mi se pare… nu È™tiu, poate că-i o pierdere să te ascunzi într-o carapace invizibilă a propriilor idei. Mi-a răspuns după o scurtă pauză de gândire. Eu, spre exemplu, scriu mult, vreau să public la un moment dat, lucrez chiar la niÈ™te chestii… - Foarte frumos, abia aÈ™tept să citesc! I-am spus pe un ton laudativ. - De-aia zic, încearcă È™i tu… M-a contrat din nou. Poate câștigi adepÈ›i È™i deveniÈ›i mult mai mult decât „o mână de oameniâ€. AÈ™a merg lucrurile acum, orice idee, stupidă sau nu, are priză la publicul flămând de senzaÈ›ional. - Uite, permite-mi să elaborez, că tot mai avem ceva timp. Nimic nu mi se pare a fi mai important pentru o idee, concepÈ›ie sau teorie È™tiinÈ›ifică decât adecvarea la un anumit context istoric. ÃŽntârzierea duce la anacronism, iar precocitatea la îndepărtarea sau chiar anihilarea elementelor care perturbă liniÈ™tea opiniei majoritare. Spre exemplu, Louis Pasteur, deÈ™i nici acesta nu a fost scutit de adversari, a avut È™ansa de a trăi într-un context istoric mult mai prielnic (pe-atunci) noilor idei È™i eforturi investite întru È™tiință, care să vină în sprijinul îmbogățirii culturale È™i intelectuale a omenirii, decât mulÈ›i dintre predecesorii săi. Dacă ar fi întreÈ›inut aceleaÈ™i idei È™i ambiÈ›ii în vremea InchiziÈ›iei, ar fi fost persecutat, torturat È™i, în cele din urmă, omorât. La fel, dacă în prima parte a secolului al 19-lea un individ ar fi pledat pentru drepturile femeilor, în general, È™i pentru dreptul acestora de a vota, în particular, ar fi cunoscut o opoziÈ›ie acerbă, ar fi fost batjocorit, ostracizat etc. Mult mai departe de vremurile noastre, dacă o femeie din secolul al 16-lea ar fi ajuns prin nu-È™tiu-ce revelaÈ›ie la aceleaÈ™i concluzii ca Pasteur, ar fi fost identificată drept „vrăjitoare†și arsă pe rug. Dar să ne îndreptăm puÈ›in privirea spre câteva evenimente concrete din trecutul omenirii: astfel de exemple nu sunt doar exerciÈ›ii de imaginaÈ›ie sau speculaÈ›ii - Giordano Bruno a fost ars pe rug, Galileo Galilei a fost închis, iar Spinoza a fost excomunicat pentru ideile revoluÈ›ionare în care au crezut È™i pe care le-au promovat, fiind mult prea avansate pentru circuitul îngust al cunoaÈ™terii din vremurile de atunci. Pe lângă aplicabilitate, orice idee, concepÈ›ie sau teorie È™tiinÈ›ifică are nevoie de un context istoric favorabil (È™i de sprijinul neîngrădit al evoluÈ›iei tehnologice) pentru a putea fi asimilată de societate. Dacă nu are aplicabilitate, va pica la infinit testul timpului. Dacă are aplicabilitate, însă omenirea în ansamblul ei, ca destinatar, nu este pregătită să o primească, ideea, concepÈ›ia sau teoria È™tiinÈ›ifică va fi adoptată ulterior, când È™i dacă va exista un teren fertil pentru aceasta. Ca atare, înÈ›elepciunea populară È™i/sau opinia majoritară dintr-un anumit moment istoric au reprezentat forÈ›ele care s-au opus sistematic È™i vehement unor minÈ›i precum cele amintite anterior, de unde rezultă că autoritățile prezentului (fie religioase, politice sau strict profesionale) nu au fost È™i probabil că nu vor fi niciodată garantul adevărurilor universale È™i doar în mică măsură (È™i-aceasta de la Iluminism încoace) garantul È™tiinÈ›ei È™i al cunoaÈ™terii autentice, ci simpli gardieni ai unei stări de fapt, pe care o protejează cu atât mai mult cu cât aceasta le perpetuează existenÈ›a È™i legitimează naraÈ›iunile. Nu vreau să fiu un Joker al ideilor, simt că aÈ™a ceva nu este pentru mine. Poate sunt prea leneÈ™, nici nu È™tiu... N-a mai spus nimic, amândoi priveam în gol, până ce sunetul produs de interfon ne-a trezit de-a binelea. Ajunsese băiatul cu pizza. - ÃŽi lăsăm È™i lui ceva, rămâne bacÈ™iÈ™ din banii pe care i-am pus? L-am întrebat pe Ionel. - Da, rămân vreo patru lei È™i un pic… - Perfect! După ce am terminat de mâncat, lăsând timpul să se scurgă lent până la ora două, am pornit spre muncă, ne-am îndeplinit îndatoririle de participanÈ›i cinstiÈ›i la procesul economic de sporire a avuÈ›iei naÈ›iunii, apoi ne-am întors obosiÈ›i, fiecare aterizând în spaÈ›iul său limitat căruia îi spunem „locuințăâ€, ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Regăsindu-ne în acelaÈ™i punct, cu menÈ›iunea că ziua de vineri ne strângea ca într-o menghină, n-am aprins niciun cui, ba mai mult, ne-am pregătit câte un ceai care să ne sporească atenÈ›ia È™i să ne îmbunătățească memoria È™i am învățat pe de rost cerinÈ›ele È™i rezolvările exerciÈ›iilor de la testul pe care urma să-l dăm. ÃŽn timp ce visăm, visele devin realitatea. 8. La patru zile de la eÈ™ecul fulminant pe care, cot la cot cu Ionel, l-am suferit în urma testului inoportun pentru care am fost convinÈ™i, până în ultima clipă, că ne pregătiserăm exemplar să trișăm mai bine decât (È™i, implicit, să-i păcălim pe) marii triÈ™ori, deci să triumfăm, mă regăseam în dreptul uÈ™ii RCBC È™i nu È™tiam dacă să bat sau să renunÈ› definitiv la tot. Ne trăsese È›eapă individul sau individa care ne furnizase răspunsurile la test? Nici vorbă, deÈ™i aceasta ar fi cea mai la îndemână concluzie pentru oricine s-ar întâmpla să ia cunoÈ™tință de întreaga evoluÈ›ie a situaÈ›iei de față. Cert este că totul a luat o turnură tragicomică, în sensul că, într-adevăr, furnizorul sau furnizoarea noastră de răspunsuri, contra unei infime cantități de doar câteva grame de iarbă, ne-a dat răspunsurile corecte la toate exerciÈ›iile, aÈ™a cum le primise pe sub mână de la conducerea companiei. ÃŽntâmplarea a făcut ca, È™i-aici intervine aspectul tragicomic al întregii situaÈ›ii, fiecare dintre cei douăzeci È™i patru de angajaÈ›i pe posturile care, între timp, s-au È™i desfiinÈ›at am primit teste personalizate, adică fiecare a primit testul său, croit pentru propria-i persoană, cu absolut toate exerciÈ›iile diferite de-ale celorlalÈ›i colegi, strategie gândită în vederea tăierii de la rădăcină a oricărei posibile surprize, precum iniÈ›iativa mea È™i-a lui Ionel. Dar cred că, cel puÈ›in, a meritat să încercăm. Fuseserăm concediaÈ›i cu un preaviz de douăzeci de zile în temeiul literei d) din cadrul articolului 61 al codului muncii. Trecuseră deja trei zile È™i eu încă nu-i comunicasem vestea proastă logodnicei mele, nici nu aÈ™ fi avut de gând s-o fac, ceea ce, de altfel, avea să mă conducă în mod ineluctabil la uÈ™a RCBC. Mi-a dat cartea ei de vizită, a spus că mă ajută în caz de ceva. Iată-ne puÈ™i în faÈ›a faptului împlinit, „cevaâ€-ul se ivise mult mai repede decât aÈ™ fi putut anticipa. Am tras aer în piept È™i am bătut de trei ori. Nimic. Am bătut iar, de data aceasta însă de mai multe ori. Un zgomot nedesluÈ™it, mai întâi înfiripându-se È™i strecurându-se subtil prin spaÈ›iile imperceptibile, dar prezente, dintre ușă È™i tocul acesteia, devenea din ce în ce mai audibil È™i părea, la un moment dat, să semene cu sunetul de papuci pe gresie dublat de clinchetul cheilor. Broasca fusese împunsă în mod brutal È™i decisiv de cheia potrivită, uÈ™a părând a se deschide singură, fără ca vreun imbold uman să-i influenÈ›eze miÈ™carea. RCBC scoase capul È™i mă salută cu un zâmbet forÈ›at È™i se scuză că nu m-a putut întâmpina mai „cum se cuvineâ€. Puteam distinge faptul că doar un prosop mare, de tipul celor cu care mergi vara la plajă È™i-l aÈ™terni pe nisipul arzător, îi acoperea acesteia trupul arzător. La rândul meu, i-am cerut scuze pentru deranj È™i am întrebat-o dacă sau, mai bine zis, când ar fi avut timp să discutăm pe îndelete în legătură cu o chestiune destul de presantă. A È›inut să mă asigure că doar treburile urgente pe care le avea de onorat o împiedicau de la a mă invita înăuntru la o cafea È™i m-a rugat să revin negreÈ™it a doua zi, la aceeaÈ™i oră, întrucât astfel ar fi putut să-È™i ajusteze agenda în funcÈ›ie de această nouă „programareâ€. I-am mulÈ›umit pentru disponibilitate. - Ai fi putut să mă suni, dragule. Mi-a spus după o scurtă pauză de tăcere. - Știu, dar n-am vrut să-È›i tastez numărul în telefonul acesta, e singurul pe care-l am È™i… - ÃŽnÈ›eleg, stai liniÈ™tit. Nu m-a lăsat să duc fraza până la capăt. - Bine, atunci, îmi cer scuze din nou È™i nu te mai reÈ›in, o să revin mâine la ora stabilită. A, È™i spor la treburi! - MulÈ›umesc, dragule, È™i È›ie! Mi-a răspuns în timp ce închidea uÈ™a. Nu eram în dispoziÈ›ia de a merge la birou, nici n-ar mai fi contat. Oricum, nimeni nu-mi mai putea face nimic, nu mi se mai putea aduce niciun prejudiciu în afară de neplata acelei zile în care voi fi absentat fără motiv, eram deja în preaviz È™i nu mă mai puteau concedia din moment ce eram deja concediat. Ar fi putut să-mi concedieze concedierea, însă ar fi fost ceva mult prea abstract, dacă nu de-a dreptul metafizic, pentru creierii lor odihniÈ›i. Am pornit spre Parcul Central. Am mers pe jos prin gerul tăios; membrele inferioare constituie mijlocul de locomoÈ›ie care-mi este cel mai apropiat de inimă. ÃŽntotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos atunci când nu exista nicio grabă care să-mi perturbe fluxul gândirii impulsionat de alternanÈ›a picior stâng față - picior drept spate È™i viceversa. Aveam în ghiozdan, pe lângă prânzul È™i cina pe care Camelia mi le pregătise plină de speranță È™i mândrie față de propria-mi persoană (È™tiind că am fost luni de-a rândul angajatul lunii, dar neÈ™tiind că, între timp, fusesem È™i concediat), cartea „Privind soarele în față†a lui Yalom, pe care-o începusem de câteva zile, după ce mă luasem la trântă cu sechelele orbirii spontane prin care trecusem nu de mult, È™i pe care nu o puteam lăsa din mână. Mă È™i gândeam că ziua aceea ar fi fost perfectă pentru a o termina. După ce mi-aÈ™ fi încheiat plimbarea prin ger, aÈ™ fi încercat să merg la BCU, dacă nu chiar la o ceainărie; în fine, undeva unde să pot găsi un spaÈ›iu călduros È™i liniÈ™tit. Una dintre cele mai cochete ceainării din oraÈ™, LiberTea, pe care obiÈ™nuiam s-o frecventez împreună cu logodnica mea în aproape fiecare week-end, m-a găzduit mai bine de trei ore. ÃŽmi cumpărasem două ceaiuri È™i o prăjitură, ca să nu fiu complet lipsit de respect È™i să ocup abuziv o masă, fără a contribui la cifra de afaceri a localului în cauză, doar pentru a-mi satisface nevoile intelectuale. La sfârÈ™itul zilei, parcursesem, în total, cincisprezece kilometri È™i o sută douăzeci de pagini. Terminasem cartea, aÈ™a cum îmi propusesem, fapt care îmi procurase o insurmontabilă stare de satisfacÈ›ie. Eram însetat de lectură, pentru că, timp de câteva luni, nu mai citisem nimic. Am terminat cartea lui Yalom aÈ™a cum un om însetat care a rătăcit două-trei zile prin deÈ™ert, privat de orice sursă de hidratare, bea un pahar plin cu apă. Fusesem productiv, deÈ™i nu îndeplinisem nicio sarcină lucrativă în decursul acelei zile, ba mai mult, cheltuisem aproape cincizeci de lei în timpul pe care mi l-am petrecut la ceainărie. ÃŽn cele din urmă, n-am mai rezistat să umblu aiurea prin oraÈ™. Se făcuse ora zece noaptea, afară mi se părea că e mai frig decât oricând, deÈ™i aplicaÈ›ia AccuWeather nu îmi arăta mai puÈ›in de minus opt grade Celsius. După experienÈ›a literară revelatorie din ceainărie, revenisem în Parcul Central, unde am mai petrecut aproximativ două ore cu scopul de a fotografia copacii acoperiÈ›i de un strat consistent de zăpadă, care-i făcea să arate ca niÈ™te urÈ™i polari imortalizaÈ›i în poziÈ›ie bipedă. Camelia e amatoare de fotografie, pasionată până aproape de orgasm de arta fotografică, mi-ar fi plăcut enorm să-i arăt ceea ce fotografiasem pentru a primi evaluările sale critice. DeÈ™i le făcusem cu telefonul inteligent, în opinia mea, pozele erau chiar reuÈ™ite, iar copacii, acceptând prin forÈ›a lucrurilor să-mi fie modele, își ascundeau goliciunea în spatele stratului de zăpadă. Mi-am trimis toate fotografiile pe adresa de e-mail, apoi le-am È™ters din telefon. Nu mai era foarte mult până când ultimul autobuz pe care trebuie să-l iau pentru a merge acasă urma să plece din staÈ›ia Mihai Viteazul fără mine. Ca să nu fiu nevoit să chem un taxi, am fugit până în staÈ›ie. Am prins autobuzul È™i am putut să ajung la destinaÈ›ie fără să mai pierd È™i alÈ›i bani. Nu i-aÈ™ fi spus Cameliei despre concediere decât, eventual, în ultima mea zi în cadrul firmei, È™i-asta dacă nu aÈ™ fi reuÈ™it să găsesc altceva între timp. Aici intervenea RCBC, ale cărei relaÈ›ii se întindeau mult dincolo de spectrul relaÈ›ional al subsemnatului. Dacă s-ar interesa, cu siguranță ar găsi ceva È™i pentru mine, mă gândeam eu. Nu exiÈ™ti în societatea românească până când nu intri într-o sferă de influență, oricât de mică ar fi aceasta, pentru că doar astfel goana după resurse capătă sens în timp ce îți pui pilele în miÈ™care. Ajuns acasă cu o oră È™i jumătate mai devreme decât aÈ™ fi ajuns în mod obiÈ™nuit, am invocat o acută stare de oboseală È™i o nesuferită durere de cap ce m-au determinat să mă învoiesc de la serviciu. Camelia n-a opus rezistență în faÈ›a poveÈ™tii pe care i-am servit-o È™i, prin urmare, am putut avea parte de puÈ›ină liniÈ™te înainte să adorm. Luasem È™i o pastilă de cap. ÃŽn fine, È™tiam că ziua următoare avea să fie una decisivă, în mod pozitiv sau negativ, È™i nu mă puteam gândi la altceva decât la ce va urma. Camelia adoptase o È›inută sexy, se gudura pe lângă mine în speranÈ›a că ne vom intersecta organele iubirii după o îndelungată perioadă de pauză care s-a întins pe durata a două săptămâni. Mi-ar fi surâs ideea, problema nu era că încetasem de a mai fi atras de propria-mi logodnică, problema era una pe care aceasta, neavând acces la adevăr, nu avea cum s-o înÈ›eleagă, stresul provocat de ultimele evenimente nu ar fi avut cum să-mi permită să susÈ›in o erecÈ›ie mai mult de cinci secunde. Am încercat să o refuz într-o manieră cât mai galantă posibil, astfel încât să nu-i jignesc feminitatea È™i să-i È™ubrezesc încrederea în sine. De altfel, nici nu arătam prea bine. Chipul cvasi-schimonosit, ochii semi-închiÈ™i, adânc plantaÈ›i în faÈ›a-mi palidă erau ca o hartă ce ilustra adevărul mult mai bine decât ar fi putut-o face cuvintele mele È™i, ca atare, constituia dovada irefutabilă că nu o minÈ›eam din varii motive în legătură cu starea de spirit în care mă aflam. A doua zi, aterizând din nou în dreptul uÈ™ii RCBC, mă simÈ›eam deja suspendat în purgatoriul profesional, incertitudinile mă învăluiau sub forma unor senzaÈ›ii de tremurat, iar fiorii mă strângeau ca într-un cocon. Nu eram nici viu, nici mort, mă poziÈ›ionam la distanÈ›e relativ egale, fiind propriul centru al întregii mele existenÈ›e, de ceea ce există È™i de ceea ce nu va mai fi existat. N-a trebuit să insist cu bătăile în ușă. RCBC mi-a deschis imediat, semn că mă aÈ™tepta. - Ai întârziat cinci minute. Mi-a spus chicotind, uitându-se îndelung la mine, studiindu-mi parcă ridurile apărute recent. - M-am gândit să nu vin chiar la oră fixă, nu vreau să crezi că aÈ™ fi disperat. I-am răspuns. - Păi, È™i nu eÈ™ti? - ÃŽn general, nu. I-am întors replica zâmbind forÈ›at. - Dar în particular, adică acum, bănuiesc că da. - Nu te înÈ™eli… - Haide în bucătărie, ia un loc acolo (îmi făcu semn către unul dintre scaunele care înconjurau masa din bucătărie), fac imediat È™i o cafea. - Bine, mulÈ›umesc! I-am răspuns în timp ce mă aÈ™ezam la masă. - Spune-mi, dragule, cu ce te pot ajuta! - Știi… mi-e È™i ruÈ™ine, nici nu È™tiu cum să-È›i spun… Mă eschivam, încercam să abordez subiectul pe ocolite. - Ei, hai! Spune ce doreÈ™ti, fă-o direct, nu te ascunde după deget! Asumă-È›i ce eÈ™ti, ce spui, ce vrei È™i nu te da bătut înainte să intri în luptă! Vreau să-È›i întorc favoarea, dacă pot. La urma urmelor, te-am văzut dezbrăcat în noaptea, mă rog, dimineaÈ›a aceea, ai făcut ce È›i-am spus, ai colaborat, adică, È™i m-ai ajutat enorm. Tu nici măcar n-ai apucat să mă vezi dezbrăcată. Râdea maliÈ›ios È™i sugea linguriÈ›a cu care a amestecat zahărul în cafea. - Vrei È™i tu zahăr? M-a întrebat abandonându-È™i brusc firul narativ. - Nu, mulÈ›umesc, beau fără zahăr! Mai adaug xylitol din când în când, dar asta doar ca un moft. - Cum crezi!... - Xylitol nu am, deci nu-È›i pun nimic. Adăugă aceasta după o scurtă pauză de tăcere. - Mă întrebam dacă mă poÈ›i ajuta, prin conexiunile È™i relaÈ›iile pe care le ai, sunt sigur că trebuie să ai multe cunoÈ™tinÈ›e - eu nu am aÈ™a ceva - să-mi găsesc un loc de muncă. Bine, e cam din scurt, dar am fost concediat È™i în trei săptămâni o să ajung È™omer dacă nu găsesc altceva rapid. - Concediat?! Dar ce-ai făcut? N-am auzit de nimeni care să fie concediat, e destul de greu să fii concediat la noi. - Știu, dar au făcut-o legal. Pe mine È™i pe încă un coleg ne-au concediat cu acte în regulă, au făcut să pară că au încercat să ne încadreze pe un alt post, dar totul a fost o farsă… O mizerabilă farsă!… - Bine, bine, dar ce aÈ›i făcut mai exact? SituaÈ›ia în care mă regăseam îi trezise curiozitatea. - Mai întâi, eu È™i cu colegul acesta al meu, am încercat să-i facem un raport tipei care ne este manager de echipă, să trimitem plângerile noastre companiei-mamă din SUA, dar ne-a fost interceptată evaluarea de către cei din România È™i nu numai că nu a ajuns la destinaÈ›ie, dar ne-am ales È™i cu un raport disciplinar din partea directorului, cu ameninÈ›area că ar fi urmat să ne concedieze dacă s-ar mai fi întâmplat ceva asemănător. Apoi am adunat semnături de la toÈ›i colegii, amenințând că ne dăm demisiile în bloc dacă nu ne mai cresc salariile. Am aflat apoi că au „cârtiÈ›eâ€, oameni mai bine plătiÈ›i, loiali, care vor rămâne în firmă indiferent de ce s-ar întâmpla. - Da, È™tiu, am mai auzit de faze de genul acesta… Mi-a răspuns RCBC uitându-se în altă parte, gândindu-se probabil la ceva. - Chestia e că… au desfiinÈ›at postul pe care eram încadrat, ne-au dat un test ca să vadă dacă ne pot încadra pe alt post, mai tehnic, iar colegilor le-au dat răspunsurile la test, pe când mie È™i colegului de care È›i-am zis, nu! Ne-au sabotat, cum s-ar spune, tocmai pentru că n-ar fi avut motive să ne concedieze în alte circumstanÈ›e. Ne-au întins o capcană! - Hmm… Da, complicat! ÃŽmi răspunse RCBC. - Acum înÈ›elegi de ce am trecut ieri pe la tine aÈ™a inopinat. - Da, da, È™i bine ai făcut! Voi încerca să te ajut cât de mult pot, apelez la unul, al altul, poate sare ceva de unde nu te aÈ™tepÈ›i. - Am È™i un CV la mine, ar fi util la ceva, È›i-l pot da? Am întrebat-o cu o doză de entuziasm în voce. - Da, n-ar strica, dă-mi-l. O să încerc, nu pot promite nimic, dar îți pot promite că voi face apel la toate cunoÈ™tinÈ›ele pe care le am. Treci săptămâna viitoare pe la mine, aceeaÈ™i zi È™i aceeaÈ™i oră. Și să nu mai întârzii! He! He! He! ÃŽÈ›i voi spune atunci ce am găsit, dacă voi fi găsit ceva. - MulÈ›umesc frumos, chiar aveam nevoie de-o discuÈ›ie ca asta! Și nu, n-o să mai întârzii! Zâmbeam. - Bine, cu plăcere! Să sperăm că mulÈ›umirile nu vor fi degeaba. - Te las acum, trebuie să ajung la birou, ieri am absentat nemotivat. Rămâne cum am stabilit! Foarte bună cafeaua, apropo! Mă ridicasem È™i mă îndreptasem spre hol. - Da, nu È™tiu să fac cafea slabă, e ca un blestem. Râdea È™i mă privea cu atenÈ›ie în timp ce-mi legam È™ireturile bocancilor. - O săptămâna uÈ™oară îți doresc, ne vedem! Pa, pa! - Mersi, dragule, la fel È™i È›ie! Ciao! A închis uÈ™a. Mă simÈ›eam ca È™i când tocmai aÈ™ fi fost salvat de la înec, deÈ™i eram încă în apă, iar mâna care izbutise să mă prindă se străduia să mă tragă înapoi în barcă. După ce am ajuns la birou - depunând eforturi supraomeneÈ™ti de a continua să merg negreÈ™it până în ultima zi de preaviz, pentru că nu îmi permitem să mai pierd bani - am parcurs, într-o notă sumbră È™i adus în centrul atenÈ›iei de o lumină È™tearsă, traseul care se întindea de la recepÈ›ie È™i până la masa din pal melaminat căreia îi spuneam „birou†și care-mi susÈ›inea monitorul, tastatura, mouse-ul, câteva caiete È™i pixuri. Nimeni nu mă saluta, toată lumea privea în altă parte sau direct în monitoare, diverÈ™i colegi din alte departamente purtau discuÈ›ii legate de proceduri, tranzacÈ›ii, spreadsheet-uri, pie chart-uri, interogări ale bazelor de date È™.a. Tăcerea cu care mă întâmpinau era de-a dreptul asurzitoare. ÃŽi auzeam în timp ce-mi miÈ™cam trupul cu aceeaÈ™i lipsă de agilitate cu care condamnaÈ›ii la moarte își poartă ultimele suflări pe coridorul demarcat de celulele ale căror gratii sunt împinse, bruscate, lovite cu căni din aluminiu de prizonierii care asistă surescitaÈ›i la ultimii paÈ™i ai unui nefericit. ÃŽn câteva săptămâni voi fi dispărut definitiv din viaÈ›a lor insignifiantă, voi fi murit pentru ei, iar ei nu-mi vor fi aruncat nicio floare pe mormântul îngemănat în memoria lor scurtă, în care eu voi fi fost de mult preschimbat în întuneric. Pauzele, inclusiv cele în care toată lumea se aduna pentru a-È™i consuma prânzul sau cina, mi le petreceam în compania lui Ionel, căruia un amic de-al său îi È™i găsise ceva de lucru, un post de analist programator junior, care să-l ajute să se reinventeze în câmpul muncii. M-a asigurat că întrebase de un post È™i pentru mine, doar că, din moment ce numai o singură „poziÈ›ie†fusese deschisă în cadrul firmei X, trebuia să mai aÈ™tept. I-am mulÈ›umit pentru iniÈ›iativă, ba chiar am insistat să înceteze cu scuzele È™i să nu-È™i facă griji în legătură cu persoana mea, întrucât - È™i-acest lucru era în consonanță cu realitatea - eu m-am descurcat în orice situaÈ›ie pe cont propriu, am căzut întotdeauna în picioare. Adevărul era că nu mă mai simÈ›isem de multă vreme atât de pierdut, atât de descumpănit, atacurile de panică prin care treceam adesea în TristeÈ™ti păreau să se reinstaleze încet-încet. Jurnalul la care începusem să scriu după un an de psihoterapie È™i consiliere psihologică prinsese un strat de praf de când nu îi mai răsfoisem paginile scrise de mână. A fost un exerciÈ›iu cathartic excelent la vremea respectivă, pe care trebuia să-l repet cât de curând posibil. Acesta a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns acasă. „Până unde ai fi dispus să mergi pentru un pic de liniÈ™te?†Jurnal I. Doamna Stavropol stătea în dreptul ferestrei înalte È™i, trăgând maÅŸinal câte-un fum din È›igara-i electronică, privea în mod contemplativ la muncitorii de pe È™antierul amplasat vizavi de clădirea în care se afla cabinetul său particular de psihoterapie. Aceasta subcontractă un apartament cu trei camere în speranÈ›a că-i va putea ajuta în continuare pe pacienÅ£ii săi de la Clinica de psihiatrie, psihoterapie ÅŸi psihologie din TristeÈ™ti, de unde plecase cu o lună înainte din cauza acutizării disensiunilor dintre ea ÅŸi conducerea clinicii. AÈ™a am găsit-o după ce am intrat neanunÅ£at în încăperea unde își avea biroul, strecurându-mă cu o oarecare timiditate nu înainte de a bate la ușă. CunoÈ™tinÈ›a de familie care mi-a recomandat-o mi-a spus să intru direct, deoarece secretara dumneaei era plecată de câteva zile în provincie la înmormântarea unui prieten de familie. După cum spuneam, intrând în biroul doamnei Stavropol (uÈ™a era deschisă), am găsit-o pe aceasta scufundată într-un moment de reflecÈ›ie abisală, fiind atât de absorbită de peisajul citadin, încât oricine ar fi văzut-o ar fi zis că își schiÈ›a în minte o hartă a activităților întreprinse zilnic ÅŸi silnic de aÅŸa-numiÅ£ii oameni obiÈ™nuiÈ›i. Am încremenit lângă ușă timp de câteva secunde È™i am privit-o cum stătea cu spatele la mine fără să scoată un sunet. Telefonul inteligent de pe biroul acesteia a început să toarcă intermitent ca un motan ce caută afecÈ›iunea stăpânei, anunțând-o că cineva dorea să schimbe câteva vorbe cu aceasta. ÃŽntorcându-se brusc, se opri puÈ›in pentru a mă scruta din celălalt capăt al încăperii È™i, după ce-È™i ceru scuze pentru neatenÈ›ia cu care mă întâmpinase, răspunse la telefonul deja surescitat. - Alo. Bună ziua! - „…puteÈ›i vorbi?†Se auzi din telefon. - Da, pot vorbi. A, da, ce coincidenţă, tocmai a intrat la mine în birou un domn… staÈ›i puÈ›in să-l întreb dacă nu cumva dumnealui este domnul cu programarea de la ora 16:40. ÃŽi spuse vocii închise în acea cutie magică. - Nu cumva sunteÈ›i domnul Stoenescu? Mi se adresă după ce îndepărtase telefonul de la ureche. ÃŽntrebându-mă, miji puÈ›in ochii în semn de stânjenire. - Nu, mă numesc Ics Roman. Am venit fără programare. Văd că este ora 16:45. Dacă aÅŸteptaÅ£i pe cineva, o să revin mâine. - AÈ™teptaÈ›i puÈ›in pe hol, luaÈ›i un loc pe unul dintre scaunele acelea. ÃŽn cazul în care vi se face sete, aparatul de apă este acolo - indicând cu degetul arătător - pentru clienÈ›i. Dacă pacientul care avea programarea la 16:40 nu ajunge în zece minute, vă preiau pe dumneavoastră. Am aÈ™teptat un sfert de oră, timp în care doamna Stavropol nu s-a dezlipit de telefon, emițând printre chicote forÈ›ate câte o exclamaÅ£ie de mirare. ÃŽn camerele cu pereÈ›i albi, decoraÅ£i pe alocuri cu detalii futuriste, în acele camere separate de uÈ™i din termopan, la fel de albe È™i lipsite de personalitate, prin geamurile cărora se puteau întrezări umbre de scaune È™i măsuÈ›e cu picioare metalice, timpul trece când mult prea greu, când mult prea repede. ÃŽn cazul meu, regăsindu-mă în postura omului care cercetează cu atenÅ£ie fiecare detaliu din mediul cu care trebuie să se familiarizeze, secundarul ceasului de pe perete nu voia să se dezlipească de minutar. Totul era de o uniformitate cvasiprimitoare, care inspira acea familiaritate vagă ce nu poate fi urmărită cu gândul înapoi în trecut, dar pe care o simÈ›im cum ne răscoleÈ™te pe dinăuntru. Mai mult, se ÅŸtie că aÅŸteptarea, atunci când se desfăşoară în acea liniÅŸte continuă, înlesneÅŸte meditaÅ£ia ÅŸi sporeÅŸte acuitatea simÅ£urilor noastre, fapt ce, mai presus de încetinirea scurgerii timpului, conduce la întărirea senzaÅ£iei că totul este greÅŸit, că nu avem ce căuta în locul în care ne-am afla la un moment dat; astfel, percepÅ£ia subiectivă ajunge să alimenteze o atitudine sceptică faţă de simpla prezenţă a corpului nostru într-un spaÅ£iu care-l cuprinde fără să-l implice. ÃŽn primele minute am stat È™i m-am uitat pe pereÈ›i. Ceasul nu mă cunoÈ™tea, nu voia să È™tie cine sunt È™i nici să-mi facă plăcerea de a „se miÈ™ca mai cu talent†(aÈ™a îmi spunea tatăl meu în copilărie, când încă nu împlinisem rotunda vârstă de zece ani, ca să mă trezească din „amorÈ›eala†în care lenea mea existenÈ›ială mă arunca destul de des). M-am ridicat de pe scaun, am admirat în treacăt cele câteva tablouri care ilustrau peisaje grandioase din Statele Unite ale Americii, apoi m-am îndreptat spre aparatul de apă, mi-am pus puÈ›ină apă într-un pahar din plastic, care s-a topit din cauza faptului că am turnat mai întâi apă clocotită, nu rece, aÈ™a cum ar fi fost normal. Era din ce în ce mai evident faptul că nu mă simÈ›eam în apele mele. Am luat un alt pahar, însă de data aceasta, învățând din experienÈ›a anterioară, ca un È™oarece în laborator, am turnat apă rece până la jumătate È™i apoi am completat cu puÈ›ină apă fierbinte. Gâtul meu uscat a îmbrățiÈ™at cu pasiune fiecare picătură din acel lichid miraculos, în absenÈ›a căruia nici nu ne-am mai pierde vreme pe aici. ÃŽn sfârÈ™it, uÈ™a cabinetului se deschise È™i doamna Stavropol mă invită înăuntru. ÃŽncăperea era destul de spaÈ›ioasă, mobilată simplu È™i în pas cu cerinÈ›ele imperioase ale vremii, biroul din pal melaminat negru fiind poziÈ›ionat astfel încât lumina să pătrundă printre jaluzelele verticale È™i să-l învăluiască în întregime într-o aură calmă de corpusculi È™i unde. Nu are rost să intru în amănunte, pentru că nu s-au întâmplat multe lucruri neobiÈ™nuite în acea primă È™edință, deÈ™i o să aduc în discuÈ›ie ceea ce mi s-a părut a fi o abordare inedită È™i - ar zice unii - extravagantă, pe care doamna psihoterapeut părea să fi scos-o ca din joben pentru a-mi capta atenÈ›ia. CunoÈ™tinÈ›a care m-a îndrumat către doamna Stavropol m-a avertizat insistent asupra faptului că aceasta dispunea de un arsenal bogat de abordări „sărite de pe fix†și, tocmai de aceea, după cum susÈ›inea cunoÈ™tinÈ›a aceasta a mea, doamna Stavropol întruchipa speranÈ›a unei revoluÈ›ii coperniciene în metodologia psihoterapeutică după care se ghidau toÈ›i practicanÈ›ii acestui domeniu din provincia noastră statală. Astfel, invitându-mă înăuntru, m-a rugat să iau loc pe fotoliul aÈ™ezat în faÈ›a biroului din pal melaminat negru. Apoi mi-a oferit o ceaÈ™că cu cafea fără să mă întrebe dacă vreau sau nu - pur È™i simplu mi-a oferit-o, aÈ™a cum i-ai da unui om al străzii o farfurie cu mâncare, fără să te întrebi dacă o va accepta sau nu, căci ce flămând ar îndrăzni să ezite? – i-am mulÈ›umit È™i, după ce s-a aÈ™ezat È™i dumneaei la birou, am stat zece minute fără să ne spunem nimic. Absolut nimic. Eu sorbeam cu reÈ›inere din cafea, mă uitam în stânga È™i în dreapta, în sus È™i în jos, pe fereastră, la sânii doamnei Stavropol care încercau să evadeze din prinsorile inumane în care erau È›inuÈ›i captivi, mai ales că bluza albă din stofă părea s-o strângă de jur împrejur, iar doamna Stavropol citea cu atenÈ›ie articole dintr-o publicaÈ›ie din domeniul său de activitate. Din punctul meu de vedere, situaÈ›ia începea să devină de-a dreptul ridicolă. Credeam că mă lua peste picior. AÈ™a că am intervenit È™i am fisurat zidul de tăcere pe care doamna Stavropol îl ridicase între noi. - CredeÈ›i că am putea începe cât de curând? Am rostit aceste cuvinte pe un ton calm, fără să se observe în glasul meu nicio urmă de nervozitate sau nerăbdare. - Da, chiar acum. Văd că aÈ›i prins încredere. Și asta este bine. V-am lăsat pe dumneavoastră să alegeÈ›i momentul potrivit în care să începem. Nu vă faceÈ›i griji, È™edinÈ›a se va încheia la ora optsprezece, ca să recuperăm cele zece minute în care v-am lăsat să vă familiarizaÈ›i cu postura de pacient. Nu mi-a oferit nicio explicaÈ›ie concretă pentru această întârziere, pe care am considerat-o la momentul respectiv inoportună, însă mi-am dat seama după încheierea È™edinÈ›ei, când am aruncat o privire retrospectivă asupra a ceea ce se întâmplase, că motivul pentru care a procedat cum a procedat (trebuie să recunosc că a fost o miÈ™care inteligentă, ingenioasă) a fost de a mă aduce într-o postură mai confortabilă. M-a lăsat pe mine să preiau controlul, după ce m-aÈ™ fi adaptat la noul spaÈ›iu în care mă simÈ›eam străin. Iluzia controlului este unul dintre cele mai puternice analgezice inoculate omului de la dezvoltarea È™tiinÈ›ei încoace, alături de iluzia libertății. ÃŽn cazul acesta, doamna Stavropol a procedat cât se poate de corect. ÃŽn cele zece minute în care niciunul dintre noi nu a scos niciun cuvânt am reuÈ™it cumva să scap de mica tensiunea pe care o contractasem la intrarea în cabinetul acesteia. Vederea, mirosul, auzul, gustul (cafeaua pe care am asociat-o involuntar cu cabinetul doamnei Stavropol), pipăitul, chiar È™i glandele mele sudoripare, toate acestea È™i-au adaptat particularitățile È™i parametrii senzitivi la ansamblul de elemente ce alcătuiau încăperea È™i, de altfel, mediul luat per ansamblu în care urma să-mi petrec următoarele cinci zeci de minute. Eram un cameleon ce-È™i schimbase coloritul senzorial astfel încât să se muleze pe mediul ambiant. Apoi È™edinÈ›a a decurs într-o manieră cât se poate de normală, ca la carte, întrebări de acomodare, întrebări de rutină, i-am expus pe scurt motivele pentru care m-am hotărât să apelez la serviciile ei, am stabilit agenda de lucru, am trasat un curs de acÈ›iune È™i, în fine, am stabilit o zi È™i o oră la care să mă prezint săptămânal la cabinet pentru următoarele câteva luni. - ÃŽn fiecare miercuri de la ora cinci. I-am zis fără să stau pe gânduri. A fost de acord. - Și până unde ai fi dispus să mergi pentru un pic de liniÈ™te? M-a întrebat înainte să ne despărÈ›im. Am dat din cap în semn de aprobare È™i am zâmbit discret, fără să-i răspund. La sfârÈ™it, după ce am plătit pentru È™edință, doamna Stavropol mi-a înmânat cartea ei de vizită È™i ne-am luat la revedere. Aveam să reintru în normal, în viaÈ›a mea de zi cu zi din TristeÈ™ti, despre care, cel mai probabil, voi spune mai multe la momentul potrivit. După aceea, la o distanță de o săptămână, urma să mă prezint la cabinetul doamnei Stavropol pentru cea de a doua È™edință. Când realitatea ne izbeÈ™te frontal, zbierăm în tăcere. Jurnal II. ÃŽn cabinetul doamnei Stavropol, întins pe canapeaua proverbială a pacientului - mă rog, a clientului beneficiar de consiliere psihologică, cum spunea doamna Stavropol - pentru o cât mai bună concentrare asupra gândurilor È™i emoÈ›iilor acumulate în decursul ultimei săptămâni, număram secundele care se intersectau cu întrebările È™i concluziile care îmi erau adresate. A doua È™edință m-a surprins în ipostaza omului neajutorat. Nu scosesem artileria grea din arsenalul de probleme personale, voiam s-o păstrez pentru una dintre È™edinÈ›ele ulterioare, însă aveam destule preocupări morbide È™i gânduri negre ascunse, gata să inunde realitatea imediată, astfel încât putem să deversez un material consistent în spaÈ›iul acela confidenÈ›ial È™i sigur. Am tras aer în piept. - …și de câteva luni de zile sunt urmărit de un vis de angoasă. Mă trezesc speriat, de multe ori la ore inoportune, trei sau patru dimineaÈ›a, È™i nu mai pot adormi la loc. - ÃŽncearcă să-mi descrii cu lux de amănunte visul de care zici. ÃŽmi comunicase doamna Stavropol cu o voce caldă. - Contextul este mai important, cel puÈ›in aÈ™a cred. Au trecut cinci ani de când am terminat liceul È™i È™ase ani de când a avut loc evenimentul pe care mi-l reproduc în minte sub forma acestor vise. Pe întreg parcursul anilor de liceu încercam să dezvolt noi metode de învățare È™i noi strategii de memorare a informaÈ›iilor, astfel încât să reÈ›in cât mai mult la cât mai multe materii într-un timp cât mai scurt. La istorie, de exemplu, obiÈ™nuiam să extrag toate datele, toÈ›ii anii, toate intervalele de timp din lecÈ›iile pe care trebuia să le învățăm pentru lucrările de control È™i să le rescriu cronologic pe ciorne, astfel încât să pot memora datele brute fără să procesez È™i fără să învăț mecanic povestea croită de profesor în jurul acestor evenimente. Puneam în dreptul fiecărui eveniment important datele È™i/sau intervalele de timp la care s-au petrecut. Un fel de etichetare. Apoi formularea poveÈ™tii o elaboram apelând la „cuvintele meleâ€, deoarece detestam să învăț „cuvânt cu cuvântâ€. La una dintre lucrări, profesorul a intrat un pic mai devreme în clasă, înainte să „se suneâ€, fapt care m-a surprins cu ciorna pe bancă, citind È™i recitind datele de pe foaie. Nu am apucat să bag foaia în ghiozdan, ci doar în bancă, apoi am uitat complet de ea în momentul în care am auzit formula magică, „ScoateÈ›i o foaie de hârtie!â€. Aveam pregătită „foaia de hârtieâ€, goală cum era, tabula rasa, È™i în aÈ™teptarea lucrării. Am scos-o mecanic din bancă, am scris cerinÈ›ele după dictare È™i am trecut imediat la rezolvarea acestora. Mâna mea dobândise o inteligență proprie, străina de dimensiunea conÈ™tientă a intelectului, graÈ›ie miÈ™cărilor repetate pe care le făceam când, în intimitatea camerei mele, copiam datele din caiet pe ciorne, È™i aÈ™terneam pe hârtie evenimentele întocmai cum ne fuseseră prezentate. Colegul care stătea în banca din față, întorcând discret capul spre mine, insista să-i suflu È™i lui ceva, moment în care, probabil mai tare decât aÈ™ fi vrut să se audă, l-am contracarat cu un „taci, mă!†aruncat într-o notă semi-agresivă, ceea ce i-a suscitat atenÈ›ia profesorului. Intrigat de temeritatea cu care îndrăzneam să emitem vreun sunet în timpul unei lucrări la materia sa, regula de bază fiind „să nu se audă nici muscaâ€, a venit la noi È™i ne-a controlat în bancă. Colegul din față nu avea nimic, dar eu, uitând de ciorna pe care o introdusesem în bancă, nu în ghiozdan, am apărut în faÈ›a întregii clase È™i, implicit, în faÈ›a profesorului, care mă È™tia un „elev silitorâ€, drept un triÈ™or. Am încercat să fiu cât mai persuasiv, să-l aduc pe profesor înapoi cu picioarele pe pământ, dar în mod cert acesta era prea nervos în sinea lui È™i se simÈ›ea trădat de faptul că unul dintre elevii pe care-i aprecia È™i promova de fiecare dată când avea ocazia a putut să-i înÈ™ele aÈ™teptările într-o asemenea manieră, de față cu douăzeci È™i nouă de martori oculari. I-am propus chiar să mă asculte în faÈ›a întregii clase după ce toÈ›i ar fi terminat È™i predat lucrările, ca să se convingă de faptul că învățasem tot È™i, prin extensie, că nu exista nici un motiv să copiez. Nu asculta nimic din ce-i spuneam, fiind sătul de zecile, dacă nu chiar sutele de scuze pe care le auzea în fiecare zi din partea elevilor. AÈ™adar, cazul acela particular, unde aveam de a face cu o derulare nefericită a evenimentelor, eu necopiind È™i neavând intenÈ›ia de a copia, nu putea trece de filtrul perceptiv al profesorului drept o excepÈ›ie, o întâmplare izolată. Mi-a pus nota unu pentru copiat, cu sfatul să „mănânc istoria pe pâine†în acel semestru ca să nu mă lase corigent. Ce m-a bulversat - am ajuns să înÈ›eleg după ceva timp - nu a fost nota în sine, încheiasem semestrul cu media È™apte, ci faptul că atunci am aflat, nemairămânând nicio urmă de îndoială, că nu există dreptate, învățasem pe pielea mea că dreptatea e un termen relativ È™i că oamenii judecă faptele ca fiind drepte sau „strâmbe†după propria percepÈ›ie a realității mai degrabă decât după realitatea efectivă. Profesorul nu s-a comportat ca un om de È™tiință care vrea să investigheze în amănunÈ›ime realitatea din jurul său, ci ca un suporter de pe stadion care te loveÈ™te cu sete pentru că din direcÈ›ia ta a auzit o injurie la adresa echipei sale preferate. A fost convins că versiunea pe care mintea sa a elaborat-o asupra realității era cea corectă, nu a mai trebuit să ia în calcul ceilalÈ›i parametri, precum evoluÈ›ia mea de până atunci sau faptul că intrase în clasă mai devreme cu două minute, nici nu a avut curiozitatea, măcar cea a omului care vrea să te umilească până la capăt, de a mă asculta din lecÈ›iile pe care le-avusesem de învățat pentru a se convinge de veridicitatea spuselor mele. Și-am mai învățat un lucru atunci, unul foarte important, care mi-a deschis ochii în legătură cu interacÈ›iunile umane: noi nu vorbim unii cu alÈ›ii decât în foarte puÈ›ine instanÈ›e, iar în majoritatea cazurilor vorbim unii către alÈ›ii; pasăm cuvinte de la unii la alÈ›ii È™i, de cele mai multe ori, nu decodificăm sensul acestora în cheia potrivită, ci doar le reinterpretăm în funcÈ›ie de experienÈ›ele noastre, de pregătirea noastră, de preconcepÈ›iile noastre È™i de multe altele. Pe scurt, auzim doar ce putem auzi, restul informaÈ›iilor trec pe lână noi dacă nu suntem pregătiÈ›i de a le recepta. M-am documentat mult în ce priveÈ™te teoria cunoaÈ™terii, relativismul cultural, perspectivismul, teoria percepÈ›iei È™i a comunicării È™.a.m.d. - E o întâmplare inedită! Mi-a spus doamna Stavropol. Dar te-a ajutat mult, din câte înÈ›eleg, È›i-a deschis ochii în legătură cu natura realității în care trebuie să coabităm. AÈ™a trebuie să priveÈ™ti înapoi la acest eveniment. Și, mai mult decât atât, te poÈ›i gândi la el ca la o întâmplare necesară. - Sunt de acord cu dumneavoastră, dar am rămas cu senzaÈ›ia că mi s-a produs o nedreptate! - Da, te înÈ›eleg, întâmplarea È›i-a zdruncinat sistemul de valori. Dar astfel de întâmplări mai neobiÈ™nuite sunt cele care ne clădesc caracterul È™i ne învață multe lucruri despre viață. Èšine cont de asta È™i acceptă-È›i trecutul, în special părÈ›ile care te-au ajutat să creÈ™ti pe plan intelectual. Și să nu cazi pradă, ca mulÈ›i oameni, de altfel, tentaÈ›iei de a încerca să-È›i schimbi trecutul, fiindcă este o sarcină imposibilă. ÃŽÈ›i poÈ›i schimba modul în care îți schiÈ›ezi în minte trecutul, È™i-aici cred cu tărie că se află cheia acceptării de sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, gândeÈ™te-te, a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat cu necesitate, altfel n-am mai fi fost aici. Doamna Stavropol a continuat cu o prelegere mai elaborată, dar concepută într-o notă similară, despre modul în care nu ne putem schimba trecutul, acest lucru nefiind decât o întreprindere iluzorie căreia i-au căzut pradă până È™i cei mai inteligenÈ›i oameni din lume. Vocea ei caldă mă liniÈ™tea mai mult decât mesajele pe care aparatul fonator le propaga în spaÈ›iu. Timbrul vocii ei, împletit cu mesajele potrivite, era de natură să tempereze până È™i cele mai agresive atacuri de panică. - Și-acum spune-mi, te rog, cum se integrează această experiență în visele pe care le ai, ce anume visezi? - La început, imediat după ce am terminat liceul, visam aproape în fiecare noapte că mai aveam puÈ›in È™i încheiam anul È™colar, însă la istorie nu aveam în catalog decât o singură notă (nota nouă) È™i, drept urmare, nu mi se putea încheia media, adică urma să repet clasa a 11-a. Era un coÈ™mar în adevăratul sens al cuvântului. PărinÈ›ii mei au È›inut să-mi repete de-a lungul copilăriei că, dacă s-ar întâmpla cumva să „rămân repetentâ€, m-ar fi dezmoÈ™tenit. Nu È™tiam exact ce însemna lucrul acela, însă după tonul grav cu care rosteau fiecare cuvânt, „d a c ă r ă m â i r e p e t e n t, t e d e z m o È™ t e n i mâ€, intuiam că era ceva îngrozitor, ca È™i când ai lua un om extrem de bolnav È™i l-ai arunca la groapa de gunoi. Mai târziu aveam să-mi dau seama că moÈ™tenirea de care aÈ™ fi fost privat, eterna gogoriță, nu era în realitate decât o mână de firimituri în oceanul bogăției altora. Dar revenind la visul recurent, îl căutam cu disperare pe profesor, dar nu-l găseam nicăieri. Alergam pe holurile clădirii, deschideam fiecare ușă, clasele erau goale, apoi intram în cancelarie. Și iar, È™i iar, ca un hamster care aleargă la infinit pe roata sa. După ce căutam în toate sălile de clasă, mă îndreptam către ieÈ™irile din clădire, dar când ajungeam în dreptul vreunei ieÈ™iri, aceasta dispărea È™i în locul ei nu rămânea decât un perete vopsit în stil comunist. Trebuia s-o iau de la capăt, cancelaria, sălile de clasă, ieÈ™irile care dispăreau È™i tot aÈ™a. Spre surprinderea mea, de fiecare dată când intram în cancelarie, vedeam catedra din mijlocul sălii cum se topea încet-încet, fiind făcută în întregime din ceară, È™i încercam s-o sting lovind-o cu geaca, dar nu reuÈ™eam decât să înrăutățesc situaÈ›ia, viteza cu care catedra se topea creÈ™tea direct proporÈ›ional cu viteza cu care o loveam. Doamna Stavropol își nota în liniÈ™te câteva idei în caieÈ›elul său, în timp ce eu terminasem de relatat visul care mă bântuia È™i priveam cu atenÈ›ie tavanul încăperii, nemaiÈ™tiind ce să spun. Spre norocul meu, cele cincizeci de minute, cât dura o È™edință, se apropiau de sfârÈ™it. Doamna Stavropol se uită la ceas È™i mă asigură că în cadrul È™edinÈ›ei următoare aveam să discutăm pe larg despre aceste vise È™i despre sechelele cu care, în mod evident, rămăsesem după ce È™coala românească a depus toate eforturile să mă transforme într-un handicapat emoÈ›ional. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy