Ce zi admirabilă! Parcul vast se întinde în fața ochilor, strălucind în soare, la fel ca tinerețea sub dominația iubirii. Extazul universal al lucrurilor nu este tulburat de niciun sunet, chiar apele par adormite. Spre deosebire de sărbătorile oamenilor, aici este o orgie silențioasă. Pare că o lumină din ce în ce mai puternică face obiectele din ce în ce mai strălucitoare; florile entuziasmate ard de dorința de a rivaliza cu azurul cerului prin energia culorilor; căldura face sesizabile parfumurile lor făcându-le să urce spre astre ca fumul.

Însă, în toată această bucurie universală, am zărit o ființă îndurerată. La picioarele unei statui colosale a lui Venus, unul din acei proști prefăcuți, unul din acei bufoni voluntari meniți a-i face pe regi să râdă atunci când remușcarea sau plictiseala îi chinuie, îmbrăcat într-un costum strălucitor și ridicol, purtând coarne și clopoței, îndreptându-se spre piedestal, a ridicat spre zeița nemișcată ochii plini de lacrimi. Iar ochii spuneau: ” Eu sunt ultimul și cel mai singur dintre oameni, lipsit de iubire și prietenie, cu mult inferior față chiar de cele mai imperfecte animale. Cu toate acestea, am reușit, eu însumi, să simt, să înțeleg Frumusețea veșnică! Ah, zeiță! fie-ți milă de tristețea și delirul meu!”

Dar, implacabila Venus, privea nedefinit în depărtare, cu ochii săi de marmură.

traducere Adina Velcea