agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-06-25 | [This text should be read in romana] |
1.
31 noiembrie, orele 21 Stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept... culcat! Un om (aproape) viu, ca de zăpadă, cu picioarele înnodate de alcool și brațele ca două lopeți despicate și aruncate în fundul unui beci pustiit. Țurțurii, curgând din felinare, luminau - ca o prelungire organică a acestora - străzile acoperite de sămânța divină din care nu avea să răsară niciun fiu în seara aceea (poate doar moartea să schimbe ceva în peisajul monoton). Damfuri chinuite pluteau spre înălțimi, în spirale, legându-se de aburii gerului ca şi când lanțuri ruginite și groase s-ar încolăci în jurul unor fantasme prizoniere. Niciun zgomot, niciun glas, nicio înjurătură. Nimic pe o rază de câteva sute de metri, și unul dintre copiii pământului zăcea lat în îmbrățișarea acestuia. Cămașa albă a părintelui îi penetra carnea de piatră într-o încordare de mult visată. „Iubito, iubito, în pielea-ți albă aș putea să trăiesc, și n-aș mai avea nevoie de lumină, în respirația ta aș putea să fiu îngropat, și n-aș mai cere o altă eternitate, în fiecare noapte aș pune somnul să te iubească asemenea mie, și ai scăpa de coşmarul realităţii.” Îi răsuna în minte un ecou ca prin vis. Deliru-i mustea într-un ochi de vomă şi febra topea gheața din jurul acestuia. Dragostea creștea în carnea tânărului odată cu boala. Spasme infernale și îmbrățișări de sânge, trotuar dezolant, obraji de var, întuneric alb și o inimă ale cărei bătăi făceau cărări prin zăpadă. 2. 31 noiembrie, orele 19 Strada Victoriei. În cafeneaua 4U fumul de ţigară se rostogolea prin încăpere ca o avalanşă de pisici gri şi blănoase. Într-un colţ, izolat şi vizibil deranjat de atmosfera apăsătoare, Cezar Codreanu încerca să-şi conecteze laptopul la internetul wireless pe care cafeneaua îl punea la dispoziţia clienților (o strategie nefericită, ţinând cont de calitatea precară a transferului de date). Nimic, nu putea fi accesat nici măcar site-ul cu cea mai simplistă interfaţă. Răbdarea tânărului începea să se stingă odată cu ţigările celor din jur. Drumul către „Rai”, în opinia lui Cezar, ar fi prins contur via Mensa şi-ar fi coincis cu fardarea găurilor trecutului, părăsind locurile de baştină. Ar fi aflat de la un coleg de catedră următoarele detalii: „Completezi un test pe site-ul oficial şi, dacă obții punctajul minim pentru accederea în rândul elitei intelectuale globale, Mensa te va primi în comunitatea online ce reuneşte sub aceeaşi copertină virtuală membri din întreaga lume; este vorba de o probă scrisă pentru care nu se ține cont de nicio barieră culturală sau națională: și, în plus, îl vei putea anexa CV-ului (testul, adică) și va cântări greu (ce vorbesc aici, va fi decisiv!) la primirea vizei de muncă în străinătate”. Indignarea i se putea citi pe chip, gravată cu litere de sudoare, şi parcă-şi spunea în gând, „Doamne, cât de nesimțite pot fi serviciile în lumea asta? Spaţiu infect, mese cu iz de catafalcuri, preţuri bombastice, atitudini sfidătoare.... Suntem aspiraţi de bani la fiecare pas, şi aspiratorul revine în mâinile oricărui nimeni care şi-a pierdut orice urmă de bun-simţ la naştere.” Televizorul suspendat pe un perete din spate trâmbiţa încontinuu. Ştiri peste ştiri, peste sport, peste ştiri şi emisiuni cu oameni plini de empatie pentru șomerii muritori de foame, în timp ce buzunarele empaticilor erau burdușite cu acel tip de hârtii plastifiate ce aveau tipărite pe o parte chipuri ale unor personalităţi adevărate. „Doar ei ne vor salva de ciuma portocalie. Şi ce-ar urma după? Febra roşie? Tot ce este posibil! Oricum, mai bine mergem înainte cu febră decât să ne uite viaţa aşteptând la coadă după o porție de moarte”. Cu ochii îndreptaţi înspre fereastra în circ, lui Cezar îi răsunau în minte aceste replici pe care le auzise mai demult la doi indivizi care stăteau, în fața lui, la o coadă kilometrică alcătuită din oameni care urmau să plătească tribut Statului. Deşi exilată de privirile curioşilor, masa lui Cezar degaja un abur de mister care mai mult atrăgea atenţia decât conferea intimitate. Un domn se apropia cu paşi grăbiţi către mica insulă a marelui intelectual anonim, vrând să deschidă, cel mai probabil, un subiect de afaceri sau ceva asemănător. În fine, părea să aibă legătură cu marketingul. Purta un palton gri, desfăcut, încălţăminte elegantă, o pereche de pantaloni din stofă, negri, şi o cravată subțire ce arăta ca un pendul pe cămaşa-i albă. Părul castaniu, adus pe faţă, şi mustaţă-i discretă mai corectau – puţin, dar corectau – trăsăturile inestetice. Se putea întrevedea pe fruntea-i lată o pustulă indiscretă şi buza-i superioară părea să nu cadă la un consens cu cea de jos. Încerca să urmeze direcţia opusă celei din urmă. „Bună ziua, aş dori să vă răpesc atenţia preţ de câteva minute. Se poate? ” Străinul degaja un manierism desuet, rostit cu rigiditatea limbilor de ceasornic pe ecoul circular al orelor. În plus, se așeză la masă fără să fie invitat. „Domnule, am treabă, nu vedeţi? Chiar trebuie să vă fac observație? Nu cred că sunt în măsură să va răspund - cel puţin nu acum – la întrebările pe care ați dori să mi le adresaţi. Ca fapt divers, totuși, cu ce vă ocupați, sunteți operator de sondaje?” Plin de aroganţă, tânărul de 28 de ani îşi etala bicepşii vocabularului, ajutat de-un accent vădit aplecat pe-o briză de intelectualism. „Nu chiar, domnule... Mă scuzați, cum ați spus că vă numiți?” Adresând această întrebare, străinul umbla prin servieta pe care o pusese pe masă pentru a avea acces mai ușor la ceea ce căuta. „N-am spus nimic în acest sens. Fie... Mă numesc Cezar Codreanu.” „Nu chiar, domnule Codreanu. Sunt reporter de teren, reprezint postul de radio Catena 7 şi aş dori să culeg de la dumneavoastră, în urma unui set de întrebări la obiect, opinii în legătură cu evoluţia din ultima vreme a scenei politice. Asta am făcut toată ziua, am luat interviuri la întâmplare, interviuri pe care postul nostru de radio le va difuza în cadrul unei emisiuni radiofonice. Voi înregistra convorbirea pe un reportofon şi mâine, cam pe la orele prânzului, vă veți putea asculta la emisiunea «Oameni şi semne».” „Și de ce vreți să-mi luați interviu tocmai mie? Când sunt atât de multe persoane în jur...” „Domnul Codreanu, vă rog, am ochiul format, știu să recunosc un om deosebit, cu o gândire ieșită din comun, de la câțiva kilometri – am un fel de radar integrat în cutia-mi craniană. Ce vreți să fac? M-am născut sub semnul Intuiției. Vorba aceea, fiecare trebuie să-și poarte propria cruce.” „Bine, domnule reporter, m-ați convins. Păreți o persoană interesantă, așa că vă acord 10 – 15 minute, cu rugămintea să fiți chiar mai la obiect decât vă lăudați. Repet, şi vreau să mă credeți, sunt foarte ocupat. Am nevoie să mă conectez la Internet, și-asta cât mai urgent! Aveți noroc că e picată conexiunea acestui local odios, altfel n-am fi stat acum de vorbă.” „Ce bine! Încă un interviu și o să primesc mărirea de salariu. Rămân dator! Vă rog, înainte de toate, să completaţi aceste formulare. Câteva date: nume, prenume, adresa, toate câmpurile de-acolo. Nu e mult. Le puteți completa la sfârșitul interviului.” „Ok, dați-le încoace.” „În regulă, domnule Codreanu, să începem.” „Totuși, credeți că un bar este locul potrivit pentru un astfel de interviu? Nu o să obțineți o înregistrare de slabă calitate, cu zgomote pe fundal?” „De-aceste aspecte se vor ocupa băieții responsabili cu latura tehnică. N-avem noi treabă. Zgomotele de fundal se pot șterge, astfel încât să nu rămână decât vocile noastre. Putem începe?” „Da...” răspunsese Cezar cu jumătate de gură. Porni reportofonul „Sunteţi simpatizant al vreunei orientări politice?” „Din punct de vedere politic, domnule reporter, sunt apolitic. Mă poziţionez central. Cu alte cuvinte, atunci când din dreapta vine o ameninţare, şi din stânga o alta, eu, ca şi cetăţenii care nu conştientizează, mă aflu la mijloc. Ei, acum în ceea ce mă privește, am speranța că mijlocul pe care năzuiesc să-l fructific se va transforma într-un tunel de salvare, să părăsesc odată pentru totdeauna pustula asta a pământului în care oamenii muncesc pentru a se plânge şi se plâng că nu muncesc destul încât să se plângă şi mai mult. Adevărul este, domnule reporter, că dezamăgirile acumulate de-a lungul anilor mă conduc în ziua de astăzi pe covorul roşu al emigrării. Un covor pe care aş păşi în postura de cea mai mare vedetă a conştiinţei mele, pe care-o voi spăla cu multă şampanie după ce mă voi şti catapultat de-aici; nu că aş avea conştiinţa murdară, dar e puţin pătată de ipocrizia unora și-a altora. Şi să nu credeţi că sunt drastic în gândire. Doar am înghițit în tăcere toate mizeriile care ne-au fost servite pe tăvile de aur şi argint ale mass-media, înaintate pe bandă rulantă acestui popor.” „Aţi putea să răspundeţi mai concis, domnule Codreanu, nu m-aş supăra. Din contra, am salva din timpul dumneavoastră preţios.” Spuse reporterul, nu înainte de-a opri reportofonul. „Domnule, nu fiți ironic, că nu vă mai răspund la nicio întrebare. Spuneți mai departe.” „Bun. Imediat, o clipă... să găsesc o altă întrebare pertinentă în lista mea... Gata.” Porneşte aparatul. „Credeţi că Partidul X, mai cu seama guvernanţii afiliaţi acestei mișcări care dă, citez, «cu dreaptu-n stângu’», ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru pauperizarea instituţiilor statului şi parazitarea oamenilor?” „Absolut. Din vina lor am ajuns unde suntem la ora actuală. Din vina lor ajunge ţara, pe zi ce trece, sclava tuturor, ţintind către recordul mondial în materie de împrumuturi de capitaluri bănești. Nu asumarea responsabilităţii ar trebui să facă obiectul preocupărilor lor, ci însăşi depunerea demisiilor din înaltul scaunelor de unde au administrat ţara ca pe-o afacere de familie. Mă înşel?” „Nu, domnule Codreanu, dar să trecem la următoarea întrebare. Credeţi că schimbarea bruscă a cârmuitorilor ar fi o soluţie viabilă?” Opri reportofonul. „Aşteptaţi puţin înainte să răspundeţi la întrebare, trebuie să merg până la toaletă.” „Vă rog”, replică Cezar cu o doză de iritare în verb. „Cât timp lipsesc, v-aş ruga să completaţi formularele. Să nu uitaţi, nu de alta...” Reporterul se ridică de la masă, îşi luă servieta şi porni în căutarea toaletei. Se rătăcise prin încăpere, dar, până la urmă, un chelner binevoi să-i furnizeze coordonatele precise ale traseului către WC. Reporterul se întoarse cu două halbe de bere, pe care le trânti pe masă, pe una dintre acestea oferindu-i-o lui Cezar. Trebuie să fi stat la toaletă cam zece minute. „Poftiţi, din partea mea, fac cinste. Îmi cer scuze că am stat atât de mult. Ştiţi cum e...” „Da, vă înţeleg. Nu face nimic. Mulțumesc. Sănătate!” Ciocniră halbele şi băuseră amândoi berea pe nerăsuflate. „Vreți să vă repet întrebarea acum, înainte să pornesc aparatul?” „Nu este nevoie, nu uit așa de repede.” Reporterul porni aparatul. „Nu am nicio îndoială că schimbarea va însemna un plus pentru ţară, luând în considerare ideea că orice schimbare este binevenită atunci când lucrul care se cere schimbat nu mai poate însemna decât regres. Deci, da. Schimbarea, dacă n-ar fi una complet oportună, sunt ferm convins că ar produce o stare de bine în rândurile cetăţenilor, şi, mai mult decât atât, ar putea fi rampa de lansare a ţării către ieşirea din impasul în care ne scăldăm de-aproape un an.” „Domnule Codreanu, sunteţi optimist în legătură cu viitorul apropiat şi îndepărtat al acestei ţări?” „Nu mă mai interesează acest aspect. Dacă voi avea noroc, nu voi mai fi prin preajmă să mă entuziasmeze/ tortureze spectrele viitorului.” „Ce credeți că se va întâmpla...” „Aşteptaţi! V-am alocat mai mult timp decât aş fi fost disponibil s-o fac. V-aş ruga, domnule reporter, să ne oprim aici.” Reporterul închise reportofonul cu o reţinere nedisimulată. „În regulă, domnule Codreanu, oricum ar fi fost ultima întrebare, dar este bine şi aşa. Vă mulţumesc mult pentru receptivitate. Mâine în jurul orelor 12 să ascultaţi emisiunea de care v-am spus mai devreme. Frecvenţa la care ne puteţi recepta este 99,6.” „A, era să uit. Să-mi daţi şi formularele cu datele dumneavoastră. Le-ați completat cât timp am fost la baie? Nu? Atunci mai zăbovesc puțin, ca să vă dau posibilitatea să le completați.” „Apropo de asta, domnule reporter, la ce vă trebuie mai exact datele mele?” „Doar o formalitate, domnule Codreanu, cum v-am mai spus. Ca la noi... hârţoage.” „Mda... ” „Gata, e suficient. Multă sănătate!” Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet pe care i-a fost greu să-l țină pentru sine. „Salve!” îi răspunse Cezar plictisit. Reporterul se ridică de la masă şi lăsă în urma lui o dâră de frustrare şi-un miros de transpiraţie. Părea un inorog cu protuberanţa în miezul frunţii. Cezar l-a urmărit cu privirea până în momentul în care uşa de la intrarea în local s-a închis în urma lui, făcându-i apoi chelnerului un semn pentru a-i lua comanda. „Chelner, chelner... !” „Imediat. Vă iau comanda în câteva momente. V-a plăcut berea? A fost suficient de rece? Ce repede v-ați decis asupra mâncării! În ziua de astăzi, clienții dorm pe ei.” „Prea multe ore în fața micilor ecrane.” A replicat Cezar. Cezar îşi reluă activităţile intelectuale de dinainte să fie întrerupt şi mai încearcă o dată să se conecteze la Internetul cafenelei. Fără sorţi de izbândă. Nu mai avea niciun rost să se consume degeaba. Ştia foarte bine că serviciile de proastă calitate reprezentau specificul oricărei societăţi comerciale înfiinţate în Pauperia. Fiind o ţară de statură medie spre mică, cu o istorie opulentă, cu resurse naturale din belșug, dar prost condusă, şi, pe de altă parte, având ghinionul să se poziţioneze la confluenţa intereselor economice şi politice ale puterilor în plină ascensiune, Pauperia era membră a A.P.C. (Asociaţia Puterilor Continentale), însă mai mult onorific, pe hârtie, şi înăbuşită de o strategie ce avea să exercite nişte urmări bizare asupra cetăţenilor ei. „Gata. Vă ia băiatu’ comanda? Vă simțiți bine? Vă este frig? Băi, Gicule, închide, bă, ușa aia că intră tot frigul acilea la noi.” „Nu, sunt în regulă. Și adu-mi, te rog, o bere fără alcool şi o porţie de cartofi copţi.” „În regulă. Băutura acum sau cu mâncarea?” „Cum vrei tu, prietene. Asta este mai puţin important pentru mine. Stai așa! Vreau să-mi spui ce se întâmplă cu Internetul. Crezi că-mi poţi explica ce înseamnă erorile pe care le tot primesc atunci când încerc să mă conectez la reţeaua wireless?” „Nu mai merge rooter-ul. Să înţeleg că n-aţi mai fost pe aici şi zilele trecute.” „Mda. Bine măcar că am aflat ceva. Nu, asta este prima oară când vin aici, şi ultima, cred...” „Deci, vi le aduc pe toate acum?” Cezar privea în gol, şi timpul lăsat să curgă între răspunsul său şi întrebarea chelnerului părea o cascadă infinită de incertitudine amestecată cu plictis. „Da, da... Pe toate...” Ora 19:45. Aşteptând să i se aducă mâncarea şi băutura, Cezar se gândea să-i dea vestea bună logodnicei sale. Găsise, într-un final, o portiţă de ieşire din gaura de vierme în care cantonau de ani buni, şi voia să-i împărtăşească asta în cel mai scurt timp posibil. Logodnica lui, Adina, o femeie de 25 de ani, absolventa facultăţii de litere şi actuală profesoară de limba română la un liceu local, devenise, ca şi Cezar, care, la rândul său, era profesor şi preda psihologie şi filosofie la un liceu destul de bine cotat, o victimă a regimului Comănescu. În calitate de patron al statului Pauperia, Comănescu, un mogul fără scrupule şi machiavelic, făcuse, în opinia lui Cezar, un pact cu marii demnitari ce conduc A.P.C-ul ca în maximum 30 de ani Pauperia să fie eliberată şi predată asociaţiei în scopuri de comerţ internaţional. Asta ar fi explicat multe, mai ales ținându-se cont de ultimele măsuri luate de Comănescu împreună cu aliaţii săi din Partidul X. Adina nu răspundea. „Să fie la duş...”, se gândea Cezar spre a se calma şi a înlătura orice gând negativ. „Da, asta e! Îi voi spune când voi ajunge acasă”. Chelnerul se apropie de masa bărbatului cu berea într-o mână şi farfuria cu mâncare în cealaltă. „...pâine?” „Nu, aş mai dori o bere, în schimb. Cu alcool, de data aceasta.” „Imediat.” „Şi stai prin preajmă, căci poate o sa te mai solicit.” „Derbedeu’ dracului!” Mormăi chelnerul. Întârziase la cină. Era în jurul orei 21 şi Cezar, după a şaptea bere şi achitarea notei de plată, se hotărî să părăsească localul și să plece acasă, dar nu înainte să facă un ultim gest. Merse la chelnerul care l-a servit, îi dădu un bacșiș gras împreună cu un sărut pe frunte, spunându-i: „Să trăieşti mult! Sau cum era vorba aia... ?” „Bine...” Îngână chelnerul. „Aşa, da, salve!” 3. 31 noiembrie, orele 20 Un apartament modest, cu două camere, dar bine îngrijit. Adina, logodnica lui Cezar, îl aştepta cu o doză de îngrijorare, cufundată în patul din mijlocul dormitorului. Era ora 19:30. Deloc târziu, dar în mod normal bărbatul ar fi ajuns acasă în jurul orei 19. Obişnuiau să ia cina în oraş. Se întorceau acasă după orele 22. Dintr-o dată, Adina tresări din pat ca electrocutată. Bătăi puternice şi repetate în uşă. „O fi Cezar?”. Se îndreaptă cu reţinere către uşa metalică şi aruncă un ochi pe vizor. Deschide uşa, zâmbind. „Bună ziua, domnule Codreanu. Îl căutaţi pe nepotul dumneavoastră? Din păcate nu a ajuns de la serviciu, dar cred că trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Doriţi să-l aşteptaţi? Să vă fac o cafea?” Venise în „vizită” unchiul lui Cezar, Pavel Codreanu, cel care, împreună cu soţia sa, avusese grijă de educaţia şi formarea tânărului profesor încă de când acesta era doar un copil. Părinţii lui Cezar muriseră într-un accident de maşină acum 20 de ani. Constantin şi Roxana, un cuplu înstărit de afacerişti, locuiau în provincie şi-l mai ajutau pe Cezar cu bani atunci când acesta rămânea „în pană” de resurse financiare, însă nici până în ziua de astăzi cei doi nu erau împăcaţi cu mutarea nepotului lor departe de ei, în îmbulzeala capitalei. De câţiva ani, misiunea lor era de a-l aduce înapoi la ei, ca el să-i ajute cu diverse şi ei să-l aibă mai aproape, neţinând cont de faptul că, până la urmă, tânărul avea o viaţă personală, înrădăcinată în obiceiurile locului. Şi nu se sfiau să folosească orice mijloace pentru a încerca să-și ducă noua misiune la bun sfârșit. Unchiul lui Cezar era un bărbat înalt, blond, cu pistrui ascunşi în spatele ridurilor şi îmbrăcat întotdeauna cu haine scumpe şi asortate. Viciul său cel mai pronunțat, pasiunea lui arzătoare, oscila în jurul valorii de 40 de grade. Şi le consuma de fiecare dată cu entuziasmul unui adolescent virgin înaintea începerii actului sexual. „Nu, nu beau cafea astăzi. Am venit, de fapt, să mai văd şi eu cum staţi în apartamentul pe care vi l-am dăruit. Să mai văd una, alta, să ştiu dacă mai aveţi nevoie de vreun ban. Treburi de-astea.” „Sunteţi prea bun. Momentan stăm bine cu banii, nu avem de ce să ne plângem. Totuşi, cred că mai bine l-aţi aştepta pe Cezar să discutaţi mai în amănunt.” Domnul Codreanu cerceta apartamentul cu atenţia unui ofiţer de armată. Nu-i scăpa din ochi nici cel mai mic detaliu. De mult timp avea de gând să facă o astfel de inspecţie. A prins o ocazie bună, mai ales că Cezar nu se afla acasă. Ajuns în dormitor, o senzație ciudată i-a întunecat vederea, simțindu-se de parcă o mie de aşchii i-ar fi intrat prin cornee și-ar fi ajuns până la retină. Câteva haine erau împrăştiate pe pat, iar pe birou se înălța un pahar cu lapte. O cutie în care se aflau câteva bucăţi de pizza transformate în scoarță era abandonată pe jos, lângă un papuc rătăcit pe care un gândac de apartament părea că doarme adânc. „Adina!” Strigăte ca din gaură de şarpe. „S-a întâmplat ceva, domnule Codreanu? Aţi păţit ceva?” „Ce-i cu dezordinea asta?!” „Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule Codreanu. Eu, personal, nu găsesc nimic în neregulă...” „Vrei să-ţi baţi joc de mine?! Să-l ţii pe Cezar într-o asemenea sărăcie şi mizerie? Vorbeşte!” „Vă referiţi la paharul de pe birou? Dar aveam de gând să-l duc în bucătărie, ca să-l spăl, când am auzit bătăile în uşă. Am venit repede să vă deschid, normal. Ce era să fac?” „Taci, otreapă!” În momentul premergător insultei, unchiul îi aruncă o palmă sănătoasă peste faţă. Nu mai era mult și-i ţâşnea sângele din obraji. „Puteţi să-mi spuneţi cu ce v-am greşit?” Lacrimile îi curgeau pe obrajii îmbujoraţi, şi nu-i venea să creadă că omul de treabă de acum câţiva ani devenise o brută în carne şi oase. Adina s-a prăbuşit în pat, plângând ca un copil „atins” de părintele educator. Nu-şi putea struni dezamăgirea, şi-o lăsa să curgă nestingherit pe chip între două, trei suspine. Telefonul Adinei, care arăta ora 19:45, suna în notele puternice ale unei sonate celebre de Beethoven. N-a răspuns. Domnul Codreanu se uita în gol, însă i se adresa Adinei. „Nu am fost aici. Asta în caz că Cezar va observa şi va dori să ştie ce s-a întâmplat.” „Ai înţeles?!” „Da.” Unchiul lui Cezar plecă în grabă, trântind uşa apartamentului. S-ar fi putut spune că îl puneau la încercare mustrările, însă era puţin probabil ca aceste licăriri să tresară în conştiinţa unei persoane abrutizate. 4. 1 decembrie, orele 06 Dimineață. Muzica apei îngheţând spărgea timpanele trecătorilor, iar puţinele raze de lumină cădeau ca niște sulițe transparente în craniile ce, pentru o secundă, s-ar fi putut confunda cu norii lăptoși prin care erau deseori purtate. Doar câțiva trecători rătăciți mai apăreau răzleţ în peisaj. Ora 06:13. Un întuneric indecis acoperea zona Pieței Universității. Hotelul Mondial tăia ceața densă și pătrundea în vintrele norilor de smoală ca un Excalibur (tot un hotel renumit). Ai fi zis că tânărul căzut noaptea trecută în zăpadă nu voia nici în ruptul capului să se ridice pentru a-și relua activităţile cotidiene. Un sunet de pași îndesați în zăpadă se auzea plutind de undeva din apropiere. Un om cu alură de jandarm se gândi că era cazul să vadă ce s-a întâmplat cu acel om, care – se gândea jandarmul – mai mult ca sigur adormise în zăpadă după o noapte de beție cruntă. Acesta îl lovi ușor pe tânăr cu bocancul în piciorul stâng, ca să-l trezească. Cezar ridică încet capul din zăpadă și mijii ochii pentru a vedea ce se întâmplă. Privi de jos în sus, și individul masiv îi păru foarte cunoscut, având o mustaţă pe care tânărul o mai văzuse undeva. Imaginația acestuia îl îmbrăca pe străin într-o aură de familiaritate. O voce fermă. „Ce căutaţi aici, stimate domn? Știți că n-aveți voie să dormiți în parcarea hotelului? Hai, duceți-vă acasă!” O eructație, și apoi liniște... „Vă rog eu, nu mă faceți să repet! Ce naiba, nu vă e rușine, om în toată firea...” Cezar se ridică cu greu, dar jandarmul îl apucă de braț pentru a-l ajuta să-și recâștige echilibrul. Fiind pe punctul de a spune ceva, dorind probabil să-i răspundă la întrebare, o tuse brutală îi înecase lui Cezar orice imbold de inițiere a pledoariei, urmată de o senzație acută de greață, și uniforma „jandarmului” avea să-l cunoască pe Cezar mai bine decât ar fi cerut-o contextul nefast. Vomă, nervi şi frică. „Ce-aaaaați făcut, dooooomnule!” Jandarmul își dusese mâna la frunte și bolborosi câteva înjurături zdravene. „Stați că vă arăt eu Domniei Voastre ce înseamnă să vomitați pe un apărător al dreptății! ’Ai dreacu de manajeri petrecăreți... M-ați înjurat, m-ați batjocorit, m-ați pus să vă parchez mașinile bășinoase, dar nu vă înghit mizeriile!” Apărătorul și-a „ocrotit”, cum ar fi fost firesc și cum reieșea din fișa postului său, nu numai dreptatea, dar și o parte din mândrie cu câteva bastoane în stomac si două palme aplicate peste ceafa tânărului profesor. Lăsându-l ca un cadavru în zăpada de-aproape un metru, i se adresă cu o voce de fiară: „Dacă vă mai prind prin zonă peste o jumătate de ora, mergem amândoi de mână la cea mai apropiată secție și vă ajut să vă cazați într-o celulă, la căldurică.” Din partea lui Cezar, de la nivelul solului înghețat, se auzeau câteva gemete înfundate. Jandarmul își purta încrezător mândria către cine-știe-unde, luând câteva mâini bune de zăpadă pentru a-și curăța uniformă de voma, şi Cezar, întorcând capul în direcția în care „apărătorul patriei” dispăruse, scuipă cu amărăciune câteva firicele de sânge și rosti câteva cuvinte ca pentru sine „idiotul, inconștientul, nu știa că l-aș fi putut nimici din câteva mișcări... dacă m-ar fi lovit mai tare în stomac... dar a avut noroc, şi se va reîntoarce la viaţa lui deplorabilă, cu plozii care nu ştiu decât să plângă, şi c-o nevastă bătută, mai ales de soartă. 5. 1 decembrie, orele 08 Cezar clipea ca un semafor defect în momentele ulterioare scenei violente. Simţea nevoia să repete mişcarea de mai multe ori. Astfel ar fi putut să realizeze că uneori lucrurile nu sunt aşa cum par la o primă impresie. Zăpada dispăruse. Doar canapeaua moale şi albul tavanului îi mai aminteau de iarnă, iar caloriferul fierbinte îi confirma bănuiala: se afla în apartamentul său, şi nu umilit cu un pârâu de sânge curgându-i din nas. Tot felul de gânduri îi împânzeau fiecare acţiune pe care o iniţia, fie că era vorba de mersul la supermarket, fie banala activitate de pregătire a micului-dejun, fie navigarea pe valurile Internetului la cârma unui gadget performant. Şi coşmarurile au originea lor. Sunt răul netăiat de la rădăcina subconştientului. Cezar ştia foarte bine acest lucru, doar se recomanda de fiecare dată un masterand eminent la psihologie. Se gândea înmărmurit: „Ce vis! Ăsta da! Demn de-a fi turnat într-un serial autohton în care personajul principal devine, încă o dată, victima societăţii născătoare de monştri. Patetism întins la extrem şi viciu comercial. Oare cum a putut mintea mea să dea frâu liber unor asemenea plăsmuiri modeste? Bine că rolul nu l-am îmbrăcat eu, până la urmă, şi finalul îmi pare, cel puţin pentru moment, de basm: în intimitate, fără frig, fără cetăţeni recalcitranţi, fără bătăi de cap. Ce mai, de vis!” Replicile caustice nu lipseau din arsenalul lingvistic al lui Cezar. Dacă ar fi avut loc un atac nuclear, ironia tânărului ar fi supravieţuit cu siguranță, alături de gândaci şi şobolani. Se ridică din pat, puţin ameţit, şi se îndreaptă către aparatul de făcut cafea, al cărui filtru, din câte putea să vadă, era acoperit de un strat subțire de zaț. Nu-i mai rămăsese aproape nimic. Uitase să-şi cumpere. În ultima vreme era foarte distrat, şi parcă totul i se învârtea în jur ca o roată a norocului ce nu se oprea niciodată în dreptul lui să-i spună: „poftim, ţi-ai câştigat dreptul de-a fi câştigător”! Trebuia să coboare până la magazin, dar gândul că s-ar fi întâlnit cu vecinii lui sicofanți îl scârbea până în măduva oaselor. Nu le scăpa niciun sunet, oricât de neînsemnat ar fi fost. * „Cezar!” O pauză teribilă. „Cezar, Cezar!” În grabă, coborând pe scări de la etajul trei, o siluetă bombastică întindea braţele şi striga după tânărul care grăbea pasul. Cezar se făcea că ascultă muzică la căşti, însă, ca dintr-un con de umbră, o mână îl cuprinse de umăr şi-l oprise din drum. „Cezar, nu mai auzi?” Pauză. „Fii şi tu altfel, copile, mai comunicativ, că nu te mănâncă nimeni!” „Bună dimineaţa, doamnă Florea! Nu v-am auzit, ascultam muzică la căşti şi, în fine, sunt puţin ameţit.” „Ţi-e rău? Te-ajută mama cu ceva?” „Nu, staţi liniştită, am nevoie doar de puţin aer.” „Bine că te-am prins înainte să ieşi din bloc. Voiam să vorbim ceva. Ştii că vecinii de la etajul 5 se mută? Familia Voicu. Ţi-am mai povestit despre ei mai demult.” „Da... Îi ştiu.” „E păcat. Erau nişte vecini tare buni...” „Dacă vor să se mute, să o facă şi să fie sănătoşi. Asta e viaţa. Schimbarea este un eveniment important şi inevitabil, nu o tragedie. Haideţi să nu o transformăm într-o dramă. Şi, până la urmă, ce legătură are asta cu mine?” „Niciuna, dragule, voiam să te țin la curent, ca fapt divers, știi și tu cum sunt oamenii. Discută între ei, se înțeleg bine, se întâlnesc și afișează întotdeauna zâmbetul cel mai dichisit, pe care noaptea îl pun la păstrat într-un borcan cu dulceață, pentru ca în fiecare dimineață, când o iau de la capăt cu toată spoiala convenţională, să și-l urce din nou în miezul feței ca pe o proteză a fericirii. Oricum, nu te-am mai văzut de mult, mi se făcuse dor de tine. Eu și mama ta am fost prietene bune... Ei, dacă m-aș apuca acum să-ți povestesc prin câte am trecut amândouă... I-am jurat că, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva cu ea, voi avea grijă de tine ca de propriul fiu. Iartă-mă, maică, sunt bătrână și proastă, nu vreau să te supăr, dar de când s-a dus și bărbatu-meu nici cărțile nu-mi mai țin companie așa cum o făceau odinioară... Ce-aș mai vrea să mai predau măcar 2 ore și-apoi să mă duc sus la Domnul nostru iubit, să mă întâlnesc cu cei ce nu mai sunt azi lângă noi...” Cezar nu părea impresionat de tirada obosită a persoanei aceleia ciudate. Mai mult, comunica prin toți porii, chiar dacă încerca să lase o altă impresie, că nu avea nici cea mai mică dispoziție să întrețină un dialog de complezență, și cu atât mai puțin cu o persoană despre care am citit mai departe, în jurnalul lui Cezar, la care începuse să scrie de când împlinise vârsta de 14 ani, că asculta întotdeauna cu paharul pe la ușile oamenilor și că se uita în fiecare zi, preț de câteva ore încontinuu, pe fereastra de la dormitor ca să monitorizeze mișcările tuturor vecinilor și musafirilor lor. În fine, acesta a încercat să iasă din clinciul în care bunul-simți nativ îl făcea să zăbovească mai mult decât ar fi fost cazul. „Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Treburi personale.” „Bine, bine, văd că nu eşti în apele tale, şi nici nu doreşti să vorbeşti cu mine azi. Apropo, a venit unchiul tău în vizită seara trecută. A plecat în grabă. Te-ai întâlnit cu el?” „Nu...” După ce s-a scuzat că nu mai poate rămâne la taclale şi i-a urat o zi bună vecinei sale, Cezar coborî scările şi ieși din bloc ca un uragan. L-a pus pe gânduri vizita misterioasă a unchiului său şi nu-şi putea închipui cum de s-a întâmplat să nu observe nimic ciudat în comportamentul Adinei. Cu siguranţa ar fi zis ea ceva sau s-ar fi remarcat ceva suspect în vocea ei. Ieşise să cumpere cafea şi, plecând în grabă, nu se grăbise să ia în considerare faptul că îşi petrecuse „toată” noaptea pe canapea, ciuruit de starea profundă de ebrietate în care căzuse după întâlnirea cu reporterul de teren şi nici că nu trecuse prin dormitor. Totodată, o senzaţie acută de profund disconfort i se instalase în stomac. Grăbea pasul curios, dar mai mult îngrijorat de ce-ar fi putut să ascundă o vizită neanunţată din partea rudei sale. Dimineţile erau friguroase în Tristeşti şi un aer de petrecere plana deasupra tuturor, în ronduri, ca un vultur ce aşteaptă moartea cumpătării. Împlinirea a două decenii de libertate (cel puţin în conştiinţa maselor) făcea din ziua respectivă un prilej de sărbătoare. Aproape toţi comercianţii erau liberi, fiind practic imposibil să găseşti vreun butic deschis pe o rază de câţiva kilometri. Cezar purta o canadiană albastră cu un logo ilizibil, inscripționat pe spate, probabil decojit după „n” spălări, niște jeanși negri, o pereche de bocanci asemănători cu cei pe care îi poartă soldații în armată, tot negri, ce păreau vechi de când lumea şi un fular găurit într-o parte, permiţând rafalelor de vânt să-i ciupească pielea gâtului, cuprinsă de frisoane. Pletele i se revărsau pe chip ca o cascadă ondulată şi cleioasă. Trebuia să meargă trei staţii cu autobuzul până la cel mai apropiat supermarket. Ce nu face omul pentru dependenţa lui? Fiecare călătorie cu autobuzul simboliza în sine o aventură prin deşertul colectiv. Zeci de mâini şi picioare erau reduse la zero de propria lor neputinţă. Oricum, înarmarea cu răbdare era un factor indispensabil dacă cineva avea nevoie să apeleze la serviciile de transport în comun. Atât de „în comun”, încât respiraţiile celor alături de care împărţeai cutia făceau rotocoale în aerul închis, se înfăşurau în jurul gâtului tău ca o funie şi îţi strângeau grumazul până aproape de leşin. Oprindu-se în staţie, după traversarea bulevardului Păcii, Cezar aştepta un autobuz, oricare ar fi ajuns primul - toate se îndreptau în aceeași direcţie pe o distanţă de trei kilometri sau trei staţii, urmând ca tânărul să coboare la cea de-a treia stație. Acesta se urcă în autobuzul 253, fiind relativ gol, câteva scaune libere păreau că-şi caută parteneri pentru o simbioză desăvârşită a lenei, iar feţele obosite ce ornamentau peisajul restrâns trădau o absolută sărăcie a spiritului civic. Un firicel de zeamă, ca un mic izvor, pornea din spatele autobuzului încercând să ajungă până la cabina şoferului şi să împartă podeaua în două, pe lungime. Un iz de urină evoca în mintea lui Cezar amintiri legate de Crăciun (cu ocazia fiecărei sărbători importante - validate de întreaga naţiune plină de reverență față de divinitate - dar mai ales în proximitatea Crăciunului și alarmant de multe zile după, numărul colindătorilor, adică cerșetorii și aurolacii care „beneficiază” gratuit de serviciile transportului în comun, atinge cote paroxistice). Casele de bilete, arătând ca niște cavouri din interiorul cărora ți se întinde câte un bilet contra unei sume fixe de bani, erau închise, dar acest detaliu minor nu i-a oprit pe trei indivizi ce păreau controlori să urce la următoarea staţie. Cum nu a avut de unde să cumpere nici măcar un bilet, Cezar nu putea să aibă la îndemână dovada că ia parte la întreaga şaradă a cetăţeanului civilizat cu drepturi, dar şi cu mult mai multe obligaţii faţă de societate şi instituţiile-i aferente. „Bună ziua, biletul sau abonamentul dumneavoastră la control, vă rog!” „Îmi cer scuze, nu am avut de unde să cumpăr bilet, toate casele de bilete sunt închise. Eu circul foarte rar cu transportul în comun de suprafaţă, şi-acesta este motivul pentru care nu am un abonament: ar fi o cheltuială inutilă pentru mine. Nu există staţie de metrou acolo unde vreau să ajung, şi oricum... nu este vorba decât de trei staţii. Nu puteți face niciun compromis în ceea ce privește această situația stânjenitoare? ” Chipul bărbatului trăda o oarecare furie amestecată cu teamă. Ştia că nu este în postura să arunce bani pe fereastră, dar nici nu avea dispoziţia necesară pentru a se lua la ceartă cu capetele pătrate ale celor care învârteau sume rotunde. „Ce compromis, domnule? Regula e regulă! Ce mama dracului, sunteţi om în toată firea!... Au apărut portofelele electronice pe care puteţi depozita câteva călătorii pentru o lună întreagă, așa, de rezervă. Suntem nevoiţi să vă scriem o amendă. Vom coborî la staţia următoare şi-mi veţi prezenta un act de identitate.” Când autobuzul opri în staţie, la coborâre, ținându-se de bara ce împărțea ieșirea în două părți (urcare și coborâre), Cezar îl împinse cu piciorul pe unul dintre controlori, proiectându-l în zăpada amestecată cu noroi ce îmbrăca stația (pe cel care-l oprea să nu fugă, mai exact), coborî în grabă printre ceilalți doi şi începu să alerge cu toată ființa lui. După 30 de metri de sprint, privi în spate. Colegii individului proiectat în zăpadă îl ajutau pe acesta să se ridice, rămânând însă priponiți locului. Cezar alerga şi mai repede, cuprins de aripile furiei, până ce i-au ieşit în cale, venind de pe-o stradă perpendiculară cu trotuarul, două namile cu pantaloni negri din stofă şi paltoane bleumarin. Păreau, la rândul lor, controlori. Erau colegii celor care au vrut să-i scrie lui Cezar o amendă, alertaţi prin telefon că un bărbat de talie mijlocie cu „părul mare” încerca să încalce legea. L-au prins de braţe, imobilizându-l. Din spate se puteau zări trei siluete ca trei spectre monstruoase ce alergau cu stoicism. „L-aţi prins. Perfect!” „Voiai să scapi, bătrâne?!” „Mergi relaxat, nu te zvârcoli! Ne îndreptăm către un loc mai ferit, să discutăm puțin. Să vedem dacă este sau nu bine să ne băgăm organul în ea de ordine.” Cezar privea nedumerit în stânga și în dreapta, vrând parcă să strige după ajutor. Însă nu era nimeni pe stradă care ar fi putut reacţiona. Toată lumea bună era la cumpărături sau în casă, dormind adânc, pentru a-şi încărca bateriile: a doua zi aveau să preia, pe lângă volumul de muncă obişnuit, şi volumul de muncă pierdut în ziua în care au fost liberi să se odihnească pentru a prinde forţă de muncă. „V-am mai spus, n-am reușit să cumpăr nici măcar un bilet din cauza orarului restrictiv al caselor de bilete. Astăzi toată lumea este liberă. Nu este vina mea. Nu voiam decât să cumpăr nişte cafea de la supermarket-ul «Save-a-lot».” „Noi nu suntem controlori, domnule profesor. V-am căutat acasă. N-am găsit-o decât pe soţia dumneavoastră. Avea obrazul umflat. Mă rog, nu e treaba noastră. Ne-a spus că i-aţi lăsat un bilet în care era scris „Merg la Save-a-lot”. Ne-am gândit că nu sunteţi departe, şi-am pornit după dumneavoastră. V-am văzut când aţi urcat în 253. Am fost inspirați că am venit de la bun început cu jeep-ul, așa că am putut merge înaintea autobuzului. Am oprit în staţia la care cei trei colegi ai mei s-au urcat în autobuz, înainte ca acesta să sosească, desigur. Ne-am gândit că nu aveaţi de unde să cumpăraţi bilet şi ştim că vă deplasaţi numai cu metroul, ceea ce ne-a dat de bănuit că nu aveţi abonament pentru transportul de suprafață. Am vrut să fie ceva formal, să nu dăm buzna în autobuz, în calitate de instanțe neautorizate, să vă luăm pe sus ca în filmele americane, că am fi alertat lumea și nu trebuie să se știe nimeni cine suntem... și nici că suntem altceva decât ar trebui. Ați văzut că a funcționat? N-a cârtit nimeni!” Cezar înghiţea în sec. Furia îi se transformase definitiv şi irevocabil în groază. Nu ştia motivul pentru care acei indivizi l-au capturat ca pe o pradă şi nici ce aveau să-i facă. Un lucru era sigur, nu aveau de gând să-l invite în oraș la o bere. Cei trei falși controlori mergeau în faţă, purtându-l pe bărbat pe niște străduțe înzăpezite. Cei doi care l-au prins pe Cezar se deplasau în spatele lor. Din rândul celor din spate, o protuberanţă ce părea a fi un coş enorm să arăta batjocoritor celor câtorva fulgi de zăpadă ce eşuau pe asfalt. 6. 1 decembrie, orele 09 O dimineaţă obișnuită de iarnă. Ningea încontinuu de câteva zile, iar necunoscuţii care îl escortau pe Cezar reușiseră până la urmă să îl urcare pe tânăr în maşina lor, un model de teren, alegând să abordeze un traseu mai puțin cunoscut de marea majoritate. Cum n-au încăput toţi în jeep, unul dintre indivizi a ales să rămână la locul întâlnirii. Mai exact, cel cu buba în frunte, care i-a inspirat lui Cezar un aer familiar, mai ales că era o insulă ambulantă de transpiraţie în imensul ocean de impurităţi amestecate cu oxigen. „Cine sunteţi? ” întrebă Cezar cu un dram de înspăimântare în voce. „Vei afla în curând, bătrâne! Mergem într-un loc în care putem discuta nestingheriţi. O să afli la momentul oportun cine suntem noi şi ce dorim de la dumneata. Până atunci, stai liniştit acolo în spate. Poţi să dormi, dacă vrei. Mai avem ceva până la destinaţie. ” Dar nu putea dormi în condiţiile acelea de maxim stres. Nu în fiecare zi era linşat de cinci indivizi care puteau fi orice, inclusiv criminali. Ieșiră din oraș după 15 minute de condus, iar șoferul apăsă cu hotărâre pedala de accelerație. Privind pe geam, copacii scheletici de pe marginea şoselei tremurau ca nişte umbre anorexice în şoaptele pline de răceală ale vântului. Câțiva corbi zburau deasupra tuturor în semn de superioritate. Puseseră stăpânire pe iarnă şi pe tot ce era alb și cenuşiu, fiind vârful unei piramide a cărei bază era de un alb imaculat, apoi, spre vârf, devenea gri și, în cele din urmă, se termina cu un nor negru de corvus coracși, care făceau giumbușlucuri prin aer și furau atenția creaturilor legate de pământ. Cezar gândea cu voce tare, pierdut într-o dimensiune a visării. „O să ne vină de hac într-un final...” „Cine o să ne vină de hac, bătrâne? Ce tot îndrugi acolo? Întreba şoferul cu un zâmbet ironic mâzgălit pe chip.” Îşi mângâia fruntea, scos din transă de abordarea verbal-agresivă a şoferului. „Ciorile, domnule bodyguard. Priviți pe geam, sfidează înălțimile fără teamă. Nu suntem altceva decât cobaii lor, şi ele vor reveni drept suspuşii noştri. Suntem nimicuri. Ele, ciorile, au cucerit văzduhul. Sunt hienele înălţimilor. Nici eu, nici dumneata, nici colegul dumneavoastră care a rămas în spate (care îmi pare foarte cunoscut, că tot veni vorba), nimeni n-o să scape de aripile lor de smoală. Lacrimi întunecate ale cerului...” „Mă faci să râd, domnule profesor! Eşti simpatic.” „Auzi, băi, Tache”, adresându-i-se pasagerului din partea dreaptă, „domnule bodyguard”. Subit, chipul şoferului se lumină într-o bucurie nedisimulată, dând frâu liber unei avalanşe de râsete. „Nu m-ai nimeri, domnule profesor. Mai încearcă, deşi n-o să poţi ghici nici într-o mie şi una de nopți (râdea cu poftă).” Drumul părea mai lung decât s-ar fi aşteptat „domnul profesor”. Ieşiseră de ceva vreme din localitate, depăşind kilometrul 90 din tronsonul unei autostrăzi neterminate. La un moment dat, după alte 60 de minute de mers în linie dreaptă, printr-o mișcare bruscă a volanului, şoferul viră la dreapta, pe un câmp asfixiat de zăpadă. O pădure se arăta din depărtare, şi ei se îndreptau spre aceasta. Câmpul dormea ca un prunc înfăşurat în mătăsuri albe. Doar roţile maşinii îi tulburau somnul profund, fără însă a-l trezi. Zăpada trosnea. Nerăbdarea şi teama desenau pe faţa lui Cezar câteva expresii ridicole. Mahmureala îl eliberase de ceva timp, însă acum se confrunta cu probleme mult mai serioase. Cu cât se apropiau mai mult de pădure, cu atât adrenalina continua să-l deranjeze și mai tare. Era clar că nu avea de-a face cu o autoritate oficială, altfel n-ar mai fi fost târât în pustietate. „Măcar de-aş fi fost implicat în vreo afacere ilegală sau ceva asemănător, aş fi avut, totuşi, o ipoteză pe care să-mi bazez presupunerile”, își spunea Cezar în gând. „Aşa...” Aşteptarea îi rodea stomacul deja năpădit de foame. Tabloul de iarnă arăta ca un purgatoriu alb, imaculat, lipsit de orice urmă de timp. Pădurea se ascundea în ceaţă, şi-ai fi zis că urmăreau o fantomă. În cele din urmă, după aproximativ un sfert de oră de mers cu 20 km/h pe câmpul nimănui, oprind motorul şi stingând farurile, în faţa oamenilor se ridicau de la nivelul solului şi până dincolo de nori o pleiadă de copaci negri cu blănuri de urşi polari pe crengile înlănţuite. După ce toată lumea a coborât din automobil și după ce unul dintre bărbați luă din portbagaj o lopată, o pătură și o lanternă mare, şoferul a făcut un gest cu cheile ca şi când ar fi arătat înspre cineva şi, apăsând pe un buton, închise toate uşile autovehiculului. Văzând lopata, Cezar a fost imediat cuprins de-o puternică senzație de leșin, reușind cu greu să se țină pe picioare. Șoferul pornise înainte. Ceilalţi mergeau mai în spate, lângă Cezar, înghesuiţi în sufletul bărbatului, pentru a se asigura că plimbarea decurge fără vreun incident neplăcut. Urmau o cărare ce se adâncea în pădure. După ce au parcurs cam jumătate de kilometru de peisaj hibernal, copacii începeau să se rărească. Ascunsă după câţiva brazi înalţi cu crengi lungi şi acoperite în abundenţă de ace, formând un gard natural, se afla o întindere ca un platou. Ca un eliport, mai degrabă. Un plasament ciudat, neaşteptat, care a trezit în bulversarea lui Cezar şi mai multe semne de întrebare. Strecurându-se printre copaci, se grăbeau, probabil şi din cauza gerului, să ajungă la destinație. S-au oprit după ce-au trecut de ultimii brazi ce închideau platoul într-un contur uniform, după care unul dintre însoțitorii lui Cezar a început să numere ceva, ajutându-se de o serie de măsurători realizate cu proprii pași, nu înainte de a înmâna pătura unuia dintre colegii săi. Cinci pași înainte, apoi, trasând un unghi de 45 de grade, zece pași la stânga. Ajuns în punctul dorit, spre stupefacția lui Cezar, bărbatul începuse să sape. După ce-a înlăturat o bună bucată de pământ, lopătarul a scos din buzunarul interior al paltonului un inel pe care se aflau o mulțime de chei, și a făcut un semn să i se aducă pătura. A dat zăpada la o parte și a întins pătura chiar în continuarea scobiturii realizate în pământ. S-a așezat pe pătură, în genunchi, și a intrat cu jumătate de corp în groapă, ținând cheile în mâna stângă. După aproximativ 30 de secunde, se ridică îndreptându-se spre ceilalți și, printr-un semn, îi îndemnă să vină spre el. Cezar era ușor împins de la spate. I se spunea indirect să grăbească pasul. Ajunși în fața gropii, o ușiță pătrată stătea deschisă, dezvăluind o gură de întuneric. Se putea zări și-o scară ce se împletea cu acea croială neagră. „Tache, tu stai aici, aprinzi lanterna și o îndrepți în jos, să vedem pe unde coborâm, și după ce vom fi coborât cu toții, arunci lanterna și cobori și tu, dar să nu uiți să încui ușița. O să-ți luminăm noi de jos. Și ai grijă să arunci lanterna aprinsă, pentru ca noi să vedem în ce direcție cade. Că nu rezolvăm nimic dacă se zdrobește.” Șoferul i se adresase lui Tache, pasagerul din dreapta. Primul care a coborât pe scară a fost șoferul. După acesta au urmat ceilalți doi, pe urmă Cezar, care a întâmpinat dificultăți la coborârea pe scara metalică și alunecoasă, puțin înclinată, și, în sfârșit, venise rândul lui Tache. Din neatenție, acesta a scăpat lanterna, făcându-se zob la contactul cu suprafața cimentată de jos. „Băi, cumetre, trebuia să ne spui când o arunci. Pe lângă faptul că era să-mi spargă capul, s-a făcut și praf. Dă-o în mă-sa de treabă!” Țipa de jos șoferul. „Mi-a scăpat din mână, Gelule. N-am făcut-o intenționat.” Se scuză Tache. „Stai acolo, că urc eu și aprind lanterna telefonului și apoi coborâm amândoi încet.” Ajuns aproape de contactul cu suprafața, scoase telefonul din buzunar, apăsă la întâmplare o tastă oarecare pentru ca în următoarea secundă să observe că bateria telefonului murise. O situație descurajantă. „S-a descărcat? ” Întrebă Tache vădit îngrijorat. „Da. Tu ai lanternă la mobil?” „Nu am telefonul la mine, dar cred, nu sunt sigur, că mai avem o lanternă în mașină.” „Păi zi, cumetre, așa. Mergem s-o luăm.” „Auziți, noi mergem până la mașină să căutăm o altă lanternă. Tache spune că mai avem încă una, ceea ce ne-ar fi de-un real folos! N-o să dureze prea mult.” Era adevărat. Mai aveau o lanternă în mașină. O luaseră și porniseră imediat spre locul cu pricina. Zece minute a durat deplasarea dus și întors. Au împărtășit vestea bună cu ceilalți, începând apoi să coboare. Fiind o lanternă mai mică, șoferul a putut-o strecura într-unul dintre buzunarele exterioare ale paltonului. „Să vă îndepărtați de scară, să nu vă călcăm pe cap.” Le spuse șoferul cu un aer triumfal. Odată ajunși jos, șoferul băgă mâna în buzunar, scoase lanterna, o aprinse și o îndreptase în ochii lui Cezar, acesta tresărind ca și când ar fi fost supus unor șocuri electrice. „Scuze, bătrâne, nu aveam de unde să știu că te afli în raza de acțiune a lanternei.” „Nu este nicio problemă, replică Cezar, frecându-și ambii ochii cu degetele arătătoare încovoiate.” „Voi stați aici! Eu o să mă aventurez în întuneric pentru a căuta întrerupătoarele.” „Ați închis ușița?” Se auzi o voce din întuneric, care putea veni din orice colț al încăperii subterane, cu un ecou puțin tremurat. „Da, am închis-o eu.” Interveni șoferul în forță, sigur pe el ca un măgar la deal. „Și cheile sunt la mine.” „Sunt întrerupătoare aici?” Întrebă Cezar, mai mult pentru sine, după un moment de reflecție. „Sigur că da. Avem de toate aici.” intrase și Tache în vorbă Șoferul pășea încet, ținând cercul de lumină al lanternei în fața lui. Mergea cu atenție, ca un cunoscător al tunelului, apropiindu-se de un perete. Mergea de-a lungul lui, cercetându-i suprafața prin proiectarea cercului de lumină pe fiecare petic de beton. Pipăia peretele în căutarea întrerupătoarelor. Deodată simțise ceva care ieșea în relief. Printr-o mișcare spasmodică, a îndreptat cercul de lumină pe acea bucata de perete. Un rând de șase întrerupătoare i se arătau la nivelul capului. „Să se facă lumină!” Strigă dintr-un colț șoferul, apăsând pe fiecare dintre cele șase întrerupătoare. Dintr-o dată, o ploaie de lumină spăla de întuneric întregul tunel. Dar era mai mult decât un simplu tunel. Putea fi considerat un bordei modern de dimensiuni foarte mari. Ochiometric, avea o adâncime de 10 m, o lățime de 50 și o lungime de aproximativ 200. Această încăpere subterană ascundea, după cum se vedea prea bine, o construcție ce semăna cu un hambar și, dacă ai fi privit mai cu atenție, cu o casă neîntreținută. Toți se poziționau deja în fața intrării. Stând în stânga șoferului, Cezar simți nevoia să-i mai adreseze acestuia o întrebare. „Este căldură înăuntru?” „Cum să nu?” Răspunse șoferul, căutând cheile prin buzunare. Uşa din lemn masiv a hambarului avea un aspect oarecum învechit, fiind, totuși, într-o stare ireproşabilă, ceea ce ar fi însemnat că nu era întrebuinţată prea des, în ciuda faptului că modelul și formele ornamentale trădau o dată a fabricaţiei de mult apusă. Nici clădirea în sine, hambarul, nu aducea, oricât ar fi fost de învăluită în cercetări minuţioase, a bloc de sticlă. În faţa uşii, la intrare, stătea întins un covoraş dreptunghiular de şters încălţămintea, care purta inscripţia „Welcome”. Aşadar, Cezar trebuia să se simtă binevenit, deşi nu ştia unde anume era binevenit. Şoferul, cea dintâi călăuză a „domnului profesor”, stătea în faţa uşii cu un breloc sufocat de chei, nerăbdător să intre, de parcă în faţa lui se afla nu o uşă, ci o domnișoară a cărei centură de castitate se cerea descuiată pentru a-i pătrunde în sufletul dogoritor. Prima cheie nu se potrivise, nici a doua, însă la a treia încercare se auzise un clinchet ce a sunat în mintea lui Cezar ca o notă de pian. Frigul îl făcuse atât de sensibil, încât ar fi tresărit la orice amintire fierbinte. Încăperea, măsurând în jur de 500 m², era aproape goală şi prăfuită. Geamurile poleite cu grăsime (ai fi zis că un astfel de stabiliment nu avea nevoie de geamuri) începeau de la o înălţime de 3 m şi se terminau până aproape de tavan. Niște abțibilduri mari, probabil făcute la comandă, erau aplicate pe geamuri (în urma unui proces de decalcomanie) și înfățișau nori albi pe un fond de azur. O lumină de neon străjuia atmosfera, aducând mai aproape de priviri cele câteva cutii de carton abandonate pe undeva prin spate. În mijlocul încăperii, în mod ciudat, se aflau: o masă (jumătate din sticlă, jumătate din lemn) şi de-o parte şi de cealaltă a mesei, un scaun din lemn şi o canapea neagră din piele; scaunul şi canapeaua erau poziţionate faţă în faţă. Podeaua era compusă dintr-un parchet trainic, de culoarea mahonului, şi pereţii de var parcă aşteptau ceva. În colţul opus colţului în care erau aruncate cutiile de carton se afla o înaltă sobă de teracotă, care împrăştia căldură în întreaga încăpere. După ce şoferul şi-a frecat mâinile preţ de câteva secunde, a închis uşa, plantând apoi ghemul de chei în buzunarul interior al paltonului. Ceilalţi trei l-au condus pe Cezar spre mijlocul încăperii, acolo unde se afla masa. Vrând să se aşeze pe canapea, Cezar a fost prins imediat de braţ, făcându-i-se un semn cu degetul arătător înspre scaun. Se așezase, într-un final, pe scaunul indicat. „Acum că am ajuns, îmi puteţi explica despre ce este vorba?” „Vei afla în curând.” L-a asigurat şoferul, de data aceasta degajând un veritabil aer de sobrietate. Telefonul mobil al unuia dintre colegii şoferului începu să sune. Al „lopătarului”. Cezar îşi cerceta și el mobilul, doar pentru a constata că nu avea nicio linie de semnal. „Alo! Să trăiţi! Da, da, am ajuns. L-am aşezat pe scaun. Am urmat toate instrucțiunile până în cel mai mic detaliu. Veţi ajunge în maxim o oră? Aha... aha. Aha!” Pantofii bărbatului, în complicitate cu podeaua compusă din plăci de parchet laminat, scoteau un sunet asemănător celui de potcoave de cal pe asfalt. Se învârtea de colo până colo și părea angajat într-o discuție serioasă. „Să-i pui ce-am stabilit. Se auzea din aparat.” „Da, aşa vom face. Să mă sunaţi când ajungeți la intrarea în pădure. Vă aşteptăm.” Închise telefonul şi-l aruncă în buzunar ca într-o prăpastie. Se postă în faţa lui Cezar, în spatele canapelei, în picioare, alături de colegii săi, arătând ca o echipă de scotland yard. „Cum se face că dumneata ai semnal şi eu nu?, întrebă Cezar cu o expresie de om nevinovat.” Răspunsul nu întârzie să-i fie servit. „Domnule profesor, de ce vreţi să epuizaţi misterul? Cooperaţi cu noi şi nu mai puneţi atâtea întrebări!” „Ce telefon aveți? Modelul îmi pare cunoscut. Da, am avut și eu unul identic acum 10 ani. E cam învechit. Abia se mai găsesc telefoane cu taste, mai ales că au fost înlocuite aproape în întregime de cele cu ecran tactil. S-au dus vremurile care s-au dus! Acum și telefoanele sunt înzestrate cu inteligență.” Spuse Cezar parcă pentru a se mai elibera de tensiune. „Nu mă deranjează deloc, dimpotrivă! Îmi place să cred că telefonul ăsta înapoiat are un posesor inteligent: oricum, mai bine un telefon prost și un utilizator inteligent, decât un telefon inteligent și... Înțelegi ce vreau să zic!” Replică lopătarul. În spatele încăperii, chiar deasupra uneia dintre cutiile confecționate din carton, în care se regăseau abandonate vechituri (arătau ca niște obiecte personale), un neon pâlpâia cu un sunet specific de țânțar în trepidații. În colțul acela, lumina obosise de atâta indecizie. Cezar, privind încă nedumerit în jurul său, se ridică de pe scaunul șubred și, sperând să obțină acordul însoțitorilor săi, dorea să rămână în picioare, să se plimbe prin încăpere, încercând să le explice că scaunul avea să se rupă dintr-o clipă într-alta. Anxietatea câștigase lupta cu luciditatea. „Stai, domnule, jos! Nu ai stare?” „Sincer să fiu, răbdarea m-a cam părăsit, iar calmul nu mi-a fost niciodată cel mai bun prieten. Aș înceta cu întrebările dacă aș putea să mă mișc puțin prin încăpere.” „De ce? Ce vrei să vezi?” sări Gelu suspicios. „Nimic. Adevărul este că am amorțit pe scaun și, pe deasupra, cred că o să se rupă dacă voi continua să abuzez de ospitalitatea lui; cel puțin scaunul este mai ospitalier decât multe obiecte de decor din încăperea asta...” „Ai văzut ce frumos ne-am purtat cu tine. De ce vrei să ne faci probleme? Stai pe scaun și totul o să fie bine. În plus, cu dumneata n-are cum să se rupă. Stați acolo!” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy