agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-04-18 | [This text should be read in romana] | Prima și singura mea iubire Prima și singura dată m-am îndrăgostit cu adevărat pe când aveam treisprezece ani. Toți îmi spuneau că este o vârstă periculoasă, dar pe când își răceau gurile degeaba, eu mă gândeam la semnificația fatidică a cifrei pline de ghinion și nicidecum la vârsta mea. Iar problema a apărut de la faptul că începusem să privesc cu totul altfel filmele de dragoste, care altădată mi se păreau cu totul plictisitoare. Ba chiar priveam cu nesaț la scenele de dragoste din filme pe care tot altădată nici nu le băgam în seamă. Convinsă de unul dintre colegii de clasă care părea îndrăgostit de mine, am fost cu el la un film istoric care se numea „Columna” și pot spune că m-am plictisit îngrozitor jumătate din lungmetraj, deoarece preocuparea mea principală era să îmi trag mereu mâna mea din cea a colegului meu, care credea că, odată cu biletul, a cumpărat și dreptul să mă țină de mână. Odată, îmi aduc aminte, exasperată de încercările lui prostești, chiar i-am dat peste mână, când, dintr-odată, am rămas cu ochii țintă la ecran, unde cel mai frumos bărbat pe care îl văzusem vreodată fugărea o fată la fel de frumoasă. Era vorba de Florin Piersic interpretând rolul centurionului Sabinus care o fugărește pe frumoasa Zia. Spre gelozia mea prost ascunsă, cei doi devin iubiți în cele din urmă, în film, dar până când am ajuns acasă, am uitat cu totul de Zia și mi se părea că de fapt eu, biata copilă din clasa a șaptea, eram cea fugărită de frumosul actor. Am făcut o adevărată pasiune pentru Florin și, spre exasperarea părinților, am tapetat toți pereții camerei doar cu postere în care actorul își etala frumusețea parcă numai pentru mine. Anii au trecut și se părea că în cele din urmă voi uita de pasiunea mea copilărească, dar numele de Florin încă era undeva ascuns adânc în subconștientul meu, fiindcă atunci când am avut în sfârșit primul meu prieten adevărat, amiciția mea cu el a luat sfârșit încă înainte de a începe ca lumea, și asta numai din pricina mea. Într-o seară, în parc, după ce m-a sărutat senzual și pasional, l-am strâns și eu în brațe și i-am șoptit la ureche: — Doamne, Florine, săruți minunat! — Mă cheamă Andrei, a spus el puțin îmbufnat, dar în cele din urmă a uitat de asta și după câteva zile ne-am reîntâlnit. De data asta, totul a decurs normal, deoarece mi-am impus încă de la începutul întâlnirii să fiu foarte atentă și să nu mai fac vreo greșeală. N-am făcut până la despărțire, atunci când i-am trimis o sărutare din vârful degetelor și vocea mea a răsunat tare în liniștea serii: — La revedere, Florine! — Ei fir-ar a naibii de treabă cu Florin al tău! Mă cheamă Andrei, pricepe odată că mă cheamă Andrei, a spus el exasperat și s-a făcut nevăzut prin pâcla serii. De atunci, nu l-am mai întâlnit niciodată și, dându-mi seama că e ceva în neregulă cu pasiunea mea din copilărie pentru actor, în clipa în care am ajuns acasă am dat jos toate posterele vechi de pe pereți și m-am culcat spunându-mi de nenumărate ori în gând, înainte de a adormi: „Nu-l iubesc pe Florin, nu-l iubesc pe Florin!”. Poate că, în cele din urmă, strategia mea ar fi dat roade, însă unul dintre prietenii mei de pe Facebook mi-a trimis într-o seară un videoclip în care Florin Piersic recita în mod magistral poezia „Doamne, dacă-mi ești prieten”, scrisă de poetul Spiridon Popescu. „Doamne, dacă-mi ești prieten, Cum te lauzi la toți sfinții, Dă-i în scris poruncă morții Să-mi ia calul, nu părinții. Doamne, dacă-mi ești prieten, N-asculta de toți zurliii, Dă-i în scris poruncă morții Să-mi ia calul, nu copiii. Doamne, dacă-mi ești prieten, Nu-mi mai otrăvi ursita, Dă-i în scris poruncă morții Să-mi ia calul, nu iubita. Doamne, dacă-mi ești prieten, Cum susții în gura mare, Moaie-ți tocul în cerneală Și-nainte de culcare Dă-i în scris poruncă morții, Când și-o ascuți pumnalul, Să-l înfigă-n mine, Doamne, Și să lase-n viață calul.” Nu auzisem niciodată de acest poet, dar Florin Piersic, chiar dacă mai îmbătrânise între timp, era la fel de atrăgător ca altădată și pur și simplu am plâns ascultându-l. Am pus iar și iar videoclipul, iar când spunea: „Doamne, dacă-mi ești prieten/ Nu-mi mai otrăvi ursita/ Dă-i în scris poruncă morții /Să-mi ia calul, nu iubita”, închideam ochii și mă gândeam că despre mine vorbește… că eu sunt iubita cu pricina. Toată munca de lămurire a subconștientului meu că nu-l iubesc pe Florin s-a dus pe apa sâmbetei și bineînțeles că primul băiat cu care m-am întâlnit după această întâmplare a fost numit de mine tot Florin, deși pe bietul de el îl chema Vladimir. A rezistat și el câteva seri la rând să fie numit așa, însă în cele din urmă m-a părăsit și el, exasperat. M-am resemnat în cele din urmă că voi rămâne singură, dar tot bunica mea a fost cea care a găsit rezolvarea, la fel cum a găsit și la alte probleme din copilăria sau adolescența mea. M-a luat în brațe și m-a strâns la pieptul ei generos: — Flavia, Flavia, tot nepoata mea dulce și neștiutoare ai rămas! Lasă-mă câteva zile să mă gândesc și o să te rezolv, mi-a spus ea cu zâmbetul ei cald, după ce i-am explicat așa cum m-am priceput problema mea. După numai trei zile, a prins un moment când eram numai noi două și mi-a făcut semn să vin mai aproape, ca și când ar fi avut o mare taină să-mi împărtășească: — Păi este simplu, Flavia mea, mi-a spus ea tot cu zâmbetul ei liniștitor. M-a tras aproape de ea și mi-a șoptit la ureche rezolvarea problemei, așa cum o vedea ea. — Bine, bunico! am spus eu zâmbind și am plecat să-mi văd mai departe de viața mea chinuită, fără să cred vreo clipă că de la ea ar putea veni rezolvarea. — Tu du-te și fă cum ți-am spus eu, a mai zis ea la despărțire, iar eu am să mă rog bunului Dumnezeu să te ajute și pe tine, că uite ce fată frumoasă ești și zău că ar fi păcat să te ofilești așa ca o floare neudată la timp. Aș fi vrut să-i explic că dragostea nu apare așa cum vrei, la comandă sau poate cum se impunea tinerilor pe vremea ei, dar m-am lăsat păgubașă, fiindcă mi se părea prea complicat să-i explic. Nu știu dacă rugăciunile Bunei mele sau pur și simplu întâmplarea a făcut ca fix a doua zi să îmi ceară prietenia pe Facebook un băiat pe nume Robert. Îmi plăcea cum arată și când, în cele din urmă, și-a făcut curaj să-mi ceară o întâlnire, m-a invitat la o cafea și am văzut că arată exact ca în fotografie, ba pe deasupra era și plin de umor și, mai ales, părea extrem de politicos. Pe scurt, în cele din urmă ne-am îndrăgostit și când peste câteva luni m-a cerut în căsătorie, nu mi-a venit să-mi cred ochilor ce noroc a dat peste mine: îl găsisem în cele din urmă pe cel sortit mie, așa că am acceptat imediat! Peste ani și ani, când stăteam uneori lângă el în pat privindu-l cum doarme, chiar mi se părea că seamănă puțin cu actorul de care am fost îndrăgostită în adolescență. Dar dacă semăna sau nu, asta nu era chiar așa de important, ci faptul că mă iubea și îl iubeam și, mai mult decât atât, puteam să-i spun ori de câte ori voiam Florin, fiindcă nu avea cum să se supere. Era numele lui adevărat, la urma urmei, pentru că numele lui întreg era Popescu Robert Florin. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy