De sus, de la etajul șapte se vede strada pustie. Doar din când în când trece câte un om grăbit cu fața coperită de mască. De undeva, de departe, se aud sunetele sinistre ale mașinilor SMURD ce, câteodată, se interferează cu semnalele emise de mașina poliției.
Nu mai ieșiseră din casă de câteva săptămâni. Nici el, nici soția. Deși se vaccinaseră încă din primele zile, de când se deschise platforma, nu părăsiseră apartamentul de săptămâni bune. E mai bine așa, își ziceau, de ce să se teamă alții de noi, că n-au de unde ști că ne-am vaccinat, ori ba.
- Fie ce-o fi, hai să ieșim și noi!
- Eu rămân. Dacă vrei tu, du-te!
- În două minute sunt gata
- Mira-m-aÈ™.

După două minute era într-adevăr gata, adică îmbrăcat și încălțat, lângă ușă.
- Vezi că sunt gata ? De ce te-ai mirat mai adineaori?
- Unde ți-e masca, dar declarația pe proprie răspundere?
- Chiar, de nu-mi convine, ai dreptate.
I-au trebuit nu câteva minute, ci aproape trei sferturi de oră până ce a deschis calculatorul și a căutat textul declarației, apoi hârtie pentru imprimantă, că doar bine știe că a pus-o acolo unde acum nu mai era. A avut și un dram de noroc pentru că și-a dat seama că a reținut în memorie seria și numărul actului de identitate pe care trebuia să-l scrie pe declarație.
Când înarmat cu tot ce-i trebuia în cazul unui eventual control din partea poliției, dă să iasă pe ușă, soția-i zice:
- Să nu uiți buletinul. Așa cum mereu spune la televizor, se fac dese controale.
Rămase câteva momente îngândurat în fața ușii. Chiar unde i-o fi buletinul ? Că nu-i în sertarul în care căutase hârtie pentru imprimantă. Acolo îl punea întotdeauna când își golea buzunarele după ce se întorcea acasă. Acuma nu s-a mai întors demult pentru simplu motiv că tot demult nu mai plecase. Dar, unde-o fi? Memoria-i răspunse prompt aducându-i un zâmbet abia perceptibil pe figură. E împreună cu celelalte acte în torpedoul mașinii! Luă la repezeală cheia Matizului din cuiul de după ușă.
-Doar nu pleci cu mașina?
-Nu, dar îmi trebuie cheia.
Plecă, lăsându-și soția nedumerită.
În torpedoul mașinii găsi ceea ce căuta. Le avea acum pe toate. Putea pleca liniștit, ceea ce și făcu. După atâta stat în casă, pe covor, asfaltul trotuarului îl simțea de parcă ar fi fost desculț. O pală de vânt ivită din senin îl sperie de-a binelea. Dacă aerul pus în mișcare conține și o doză semnificativă de viruși ai acestui Covid 19 ? La un moment dat și-a dat seama că trebuie să scape de aceste gânduri. Prin câte n-a trecut el și a reușit să-și păstreze calmul. Îi trecu, fulgerător, prin minte câmpia înghețată în amurgul unei zile de iarnă pe care o străbătea singur, singurel între cele două sate Vesăud și Ruși. Nu i se păruse doar, ci așa a fost, a auzit urlete de lupi, e drept în depărtare. Venea de acolo, din Vesăud, să ia de la șoseaua, ce străbătea Rușul autobuzul spre Sibiu. La lumina slabă a primului bec, ce se bălăbănea, bătut de vânt, pe un stâlp, îl recunoscu pe bătrânul Calboreanu.
- Bună sara, bade Gheorghe!
- Să fii sănătos! Da, ia, fă-te o țâră mai aproape, să te văd, să știu cu cine am grăit.
O bată-te să te bată, dumneata ești domnișorule? Da ce cați pe aici, prin capul satului?
Când a aflat de unde vine tare s-a mai minunat.
- Tulai, Doamne, pe o vreme ca asta puteai să nu nimerești satul și să fii mâncat de lupii ce se adună în haită în noaptea de Sfântul Andrei, care-i chiar acum.
- Cum să nu-l nimeresc? Am venit doar călăuzit de luminile ce se văd din depărtare. Becul sub care stăm îi prima lumină din capul satului.
- O fi cum zici, da numai când îi corent, Până acum vreun sfârtai de ceas s-o fost luat cum se ia mai în fiecare sară. De aceea oamenii mai grijesc încă lămpașele și lămpile cu pitrol că nu se știe niciodată.
Și-a mai adus aminte și de cum vâslea, tot singur singurel, într-o barcă pe când era grănicer la Sfântul Gheorghe în deltă. Vroia să treacă, cum a fost ordinul, la cherhanaua de vizavi. Dar n-a vâslit suficient de mult, așa cum trebuia, înspre amonte, pe lângă malul stâng, așa că pe la mijlocul cursului de apă n-a mai putut ține direcția spre malul drept și a început să fie târât, fără voia lui, spre apele înspumate ale mării. Erau înspumate și urlau groaznic de la înălțimea unor valuri mai mari decât o casă cu mai multe etaje. A reușit, totuși, cu prețul unui efort uriaș, să îndrepte barcă spre malul drept, dar departe, înspre Insula Sahalin. La vreun sfert de oră, după ce a acostat, și-a luat pulsul privind la secundarul ceasului său de mână Pobeda. Avea 120 de bătăi pe minut.
Și acum se sperie, de ce? De un vântuleț care ar putea fi purtător de viruși? Păi nu poartă el mască cum se spune mereu la televizor? Nu se spală el pe mâini, nu doar 8 secunde, ci minute întregi după ce iasă din bloc să ducă gunoiul, ori merge prin pivniță când are treabă pe acolo? N-are niciun motiv să se sperie de viruși după cum nici personajul lui Creangă n-ar fi trebuit să se teamă de drobul de sare care ar fi putut cădea de pe poliță tocmai în capul copilului.
Cu gândul dus când mai departe, când mai pe aproape era atent și la alții care erau ca și el pe stradă. Mai adineaori o femeie în vârstă, care-și plimba o arătare scheletică de cățel, trecu pe celălalt trotuar, vezi Doamne, se gândi el, să păstreze o cât mai mare distanță. Tot pentru păstrarea unei distanțări sociale cât mai corespunzătoare doi tineri, ce mergeau la braț, l-au depășit nu pe trotuar, ci prin mijlocul străzii apoi au revenit pe aceeași parte cu mult înaintea lui. Măi să fie, se gândi, se feresc de mine ca de un ciumat. Dar nu-i nimic, eu sunt vaccinat. Ei or fi? Trecu apoi pe lângă biserica de lângă parc în subsolul căreia era o capelă mortuară. Ia, să văd, or fi mulți decedați acum pe vremea covidului? Nu era decât unul, o singură cruce era rezemată de zid alături de vreo zece coroane mortuare. Mortul era destul de în vârstă. Sub un nume pe care nu l-a reținut două cifre vorbeau de la sine 1940-2021. Deci decedatul n-a avut de-a face cu covidul altfel ar fi fost băgat în sac de plastic și dus, de la terapia intensivă, direct la cimitir.
Gata, își zise, n-o să mă mai gândesc la niciun covid și la niciun fel de viruși. Am ieșit doar să mă relaxez și asta voi face! Privea la locul de joacă din parc. Pe pământul dintre leagăne și tobogane, nemaicălcat demult de copii, firișoare verzi de iarbă creșteau în voie, iar pe crengile copacilor plantați în toamnă mugurii umflați începeau să arate lumii verdele unor frunze incipiente. O vegetație destul de bogată începea să dea semne de viață și în curtea școlii din apropiere. Nici pe aici n-au mai fost demult copii. Stăteau acasă în fața monitoarelor de calculator sau în mână cu câte un telefon mobil de multe ori dormitând sau cu gândurile duse aiurea. De departe văzu în fața școlii un om privind undeva în sus. L-a recunoscut. Era un vecin, din blocul alăturat. I-a părut bine știind că va putea schimba câteva cuvinte cu el. Dar n-au fost doar câteva, ci mult mai multe.
- La ce te uiți, vecine? Ce vezi acolo sus?
- La tăblița aceea pe care scrie Școala gimnazială Regele Ferdinand.
- Da, așa se numește școala.
- Da, dar mai înainte se numea numai Școală generală. Știu sigur pentru că aici am votat de mai multe ori. Chiar și pe domnul Iliescu, atunci demult, după revoluție. Dumnezeu să-i dea sănătate. Și pe regele Ferdinand Dumnezeu să-l odihnească în grădina raiului, unde nu este durere și nici întristare. S-a uitat cu atenție la el. Nu glumea, era foarte serios.
- Dar, ce ai dumneata cu cei doi. Unul a fost președintele românilor, iar celălalt, un rege de demult care a trăit în timpul străbunicilor noștri.
-Am, și am vrut să-i pun și pe pomelnic, la biserică, dar a zis părintele că nu se poate dacă nu mă înrudesc cu ei.
- Chiar, întreb și eu, de ce ai vrut să-i pui pe pomelnic.
- De aia, că mult bine mi-au mai făcut. Stai să-ți povestesc în puține cuvinte că altfel ne-ar trebui o zi întreagă, ori poate mai mult.
Și a început să povestească, în cuvinte simple, despre tatăl său care era născut înainte de 1900. Cum a luptat el, împreună cu alți oameni din sat, pentru drăguțul de împărat, mai apoi în armata română ajungând până la Budapesta. După ce s-a terminat cu bătaia ai mare a ciobănit împreună cu alții din sat prin comuna Cioroiu de pe lângă Dunăre. Trimiteau acasă lână cu vagonul, vindeau caș și brânză în Craiova, miei de paști chiar și în piețele din București. Ce mai,... o duceau bine. Regele Ferdinand a dat ordin ca cei care au luptat pe front să primească pământ din moșiile boierești. Așa a primit și tata pe acolo 4 hectare, cam 15 iugăre de pe la noi. În al doilea război n-a mai luptat că era, de-acuma, bătrân. Dar mai putea ciobăni. Pământul l-a arendat unor localnici dornici de muncă și de câștig. Toate au mers ca pe roate până când s-a hotărât de comuniștii care au ajuns la putere să se facă Ceapeuri. Au venit de la Sfatul Popular președintele și secretarul să le ridice actele de proprietate date de regele Ferdinand.
Tata și tovarășii lui au zis că nu mai au acte, deoarece acestea au ars odată cu coliba în iarna trecută. Într-un târziu a venit și securitatea dar tot degeaba. Tata a luat actele lui și ale celorlalți și a venit cu ele la casa bătrânească în satul de sub munte, le-a pus pe toate bine, într-o cutie de lemn sub o vârghină a casei.
Se făcuse târziu, era vremea amiezii și n-a mai stat să-l întreb ce e aceea vârghină. Acasă s-a uitat în dicționar și a aflat: Loc unde se unesc bârnele la colțurile casei () cheotoare (8). 14 (; ) Spațiu gol între bârnele sau scândurile unei construcții. 15 () Scorbură.
A mai completat, apoi, vecinul că înainte de a muri tatăl lui i-a arătat ascunzătoarea și i-a spus să nu umble la acte numai dacă crede, vreodată, că va fi neapărată nevoie. Și a venit vremea aceea, a mai zis vecinul, după revoluție când la putere era domnul Iliescu. Am fost și eu în comuna Cioroiu cu actele și am primit titlul de proprietate pentru moștenirea din parte tatei. Primesc de la asociația care lucrează pământul 2500 lei.
- În fiecare lună?
- Nu, doar o dată pe an. Dar sunt mulțumit.