Sărăcia este asemenea unei boli, te leagă de curte, te zbați degeaba să ieși la liman, așa credea Aneta, privind de pe prispa casei în lungul curții unde câteva găini scormoneau în țărână. Era încă devreme ca soțul ei să se întoarcă de la oraș unde lucra cu normă întreagă ca șofer pe autocar.
Soarele încălzea locul cu eleganță pentru o zi liniștită de toamnă. Aneta auzi cotcodăcitul vioi al găinilor ˗ să mai fi făcut un ou ˗ o ispiti o idee, dar cum era singura care-i venea la acea oră, nu se dezlipi de lângă aparatul de radio. Se transmitea „Melodia preferată”, emisiunea de muzică populară. Deodată aude hora care îi amintea de nunta ce avusese loc în urmă cu un an în casa socrilor. Începu să se vadă mireasă, mândră, cu floarea în piept și cu cei doi lăutari, Nae Chioru și Gică Flămânzilă, lângă ea. Această imagine o îndemna la visare.
Nae căruia i se mai spunea Chiorul, din noaptea de pomină în care l-au găsit proptit într-o mejdină, după ce alunecase pe borhotul vărsat de la facerea țuicii. Din parii mejdinei l-au scos fără un ochi și fără câțiva dinți, urinat tot. Celălalt, Gică, era un slăbănog deșălat, care nu înceta cu orice ocazie să povestească basmul cu Harap Alb, pe care-l citise în copilărie la lumina lămpii, după cum susținea el. Iubea atât de mult personajul Flămânzilă, încât devenise ca el, nu se sătura niciodată să înfulece, fie că era chemat cu vioara lui la o nuntă, botez sau pomană.
Amândoi lăutarii formau o echipă apreciată și aduceau zâmbetul în suflete. La nunta ei, cei doi au cântat până s-au rupt corzile instrumentelor, iar nuntașii au umplut masa cu bani. Bani buni de altfel. Din ei și-au retras partea de cheltuieli socrii mari, restul l-au lăsat lor, mirilor, să-și repare casa din chirpici, în care să-și îngrijească familia și să dea viață pruncilor.
Acum Aneta era gravidă. Gândurile sale gri călătoreau și tindeau să o domine. Imaginație nu prea avea, așa că nu putea înțelege cum vor ridica ei o casă și o livadă de pruni ca toți oamenii locului. Altceva nu putea face, doar să crească ceva animale, dar cine să meargă cu ele la păscut, căci pentru ea, așa ceva nu era de dorit. S-ar fi mulțumit cu niscaiva gâște care s-a fi întors singure acasă. Citise undeva că trăiești zadarnic dacă în viață nu plantezi un pom, nu ridici o casă și nu ai curtea plină de copii. Chiar popa la biserică le spusese să fie blânzi și harnici, dar să nu cadă în brazdă, că nu au doctor în sat.
Se gândea, se răzgândea, lucru greu, începea să o doară capul. Trase o dușcă să-i aline durerea și de măsele, iar fătul să se învețe dinainte de a se naște cu mirosul și tăria, poate că-l imunizează. Auzise ea cuvântul ăsta la radio. Cel mic al lui Prăvălache, cel cu crâșma, o lămurise ce înseamnă cuvântul, că tac-su le știa pe toate.
Rata cu care trebuia să se întoarcă bărbatu-său venise de o jumătate de oră, dar al ei nu apărea. Ce oare se întâmplase? Ceasul înainta și omul ei nu venea. Către seară apăru în poartă Gheorghiță și o strigă:
– Fă, Aneto, hai la poartă!
Aneta, surprinsă, își strânse năframa și coborî grăbită.
– Fă bine și mergi mâine la spital, la oraș, că bărbatu-tău a pățit un accident și nu are cum să te cheme. Să-i duci țoale și de mâncare. Vezi că nu are voie cu băutură. Dacă-i duci, pune-o într-o sticlă de plastic.
Înainte de a pleca simplu precum venise, Gheorghiță mai adăugă:
– Este internat la ortopedie.
Noaptea a fost grea pentru Aneta. Pe al ei îl știa atent, grijuliu. Ce oare se întâmplase? Era grav? Aceste gânduri o frământau, de-abia apucă să închidă un ochi. Ceasul rău, își explica ea, căutând speranță la Dumnezeu.
Dimineața s-a grăbit să prindă rata. În autobuz îi studia pe toți ca și cum dorea răspuns întrebărilor sale. Toți tăceau, adormiți la acea oră matinală sau preocupați de alte gânduri. Parcă îi făceau dinadins, însă ea nu le aparținea, venise în acest sat în urmă cu doar un an din cu totul altă parte, așa că le era încă străină.
La oraș coborî. Era răcoare, își încheie hainele și parcă alunecând, se strecură pe lângă clădiri cât mai repede. Orașul i se părea indiferent zbaterilor sale.
La spital era zi de vizită, aglomerație, holurile pline. Trebui să fie atentă să nu deranjeze pe altcineva la fel de grăbit ca și ea. După câteva scări urcate și uși pe lângă care a trecut, găsi ortopedia, dar și o mare de oameni nerăbdători. Cu toții așteptau să iasă doctorul de la vizită.
Totul era alb, timpul trece greu. Pe culoarul proaspăt văruit, agitație, plase, vorbe multe precum într-o piață:
– Doamne ce a fost, un adevărat măcel, trailerul venea cu viteză, auzi vocea unu bărbos care avea și o burtă proeminentă.
– Domnule, îi răspunse o duduie în vârstă cu o privire buimacă și ce abia își trăgea sufletul, dar și șoferul român, continuă aceasta, circula neatent. Nu s-a asigurat când a virat la dreapta.
Un cetățean la costum, căruia osânza îi zăcea în bărbie, spuse:
– Eu consider că ambii au fost de vină, culpă comună. E drept, șoferul român de pe autobuz era grăbit.
– Da, domnule, era grăbit, prea grăbit să-i pese de oameni, răspunse femeia.
Un al treilea interveni:
– Era un om de treabă șoferul român, însă un puști din spatele său a tras de scaun și i-a distras atenția.
Oamenii tăcură și priveau jenați. Aveau lacrimi în ochi și, nerăbdători, se uitau la ceasul mare ce trona în mijlocul holului. Aneta tăcea și ea, jenată. Șoferul de autobuz era soțul ei, în grija căruia se afla și existența sa. Ce știa ea să facă? Mai nimic. Respira greu și înghițea în sec. Se simțea ușor vinovată de propria rușine. Continua să tacă.
Doctorul, un bărbat elegant, veni grăbit și văzând grupul agitat, i se adresă:
– Să fiți răbdători, unii sunt mai bine, alții cu răni. Șoferul autobuzului este în comă, nu prea are șanse de vindecare. Este cineva din partea sa?
Aneta se trase de o parte, dar nu cuteză să răspundă după discuția pe care o auzise. După plecarea doctorului, grupul merse în salonul cu pacienți. Aneta, înlăcrimată, tăcea, tăcea, ca și când tăcerea i-ar fi grăit într-o limbă pe care o înțelegea doar ea.
Se sprijinea de pereți și încerca să-și stăpânească emoțiile. Acestea o cucereau cu fiecare clipă și îi îngreunau respirația. Lividă, nu avea nici lacrimi, doar încerca ușor să murmure un cântec. Nici cuvintele nu-i ieșeau, se poticneau în dinți și le pierdea, le înghițea, le rostogolea, în timp ce lumea ei devenea din ce în ce mai mică și de neobservat. Într-un târziu, reuși, cu greu, să respire.
O femeie în alb, probabil asistentă, încercă să-i vorbească. Tresări și o zvâcni spre salon ca o nălucă. În ușa salonului se opri. Trase aer în piept și o deschise ușor. Salonul era o cameră încăpătoare, cu multe paturi. Înăuntru era cald. Păși către patul în care se afla soțul său. Zări un ghemotoc mare și alb, deșirat pe toată lungimea suportului metalic al patului. Nu îndrăzni să se așeze.
Reuși, în sfârșit, să plângă, iar plânsul o liniștea. Lacrimile scăpau în pieptul său, grăbite să-i ude basmaua. O tăcere adâncă stăpânea salonul. Lăsă jos plasa din mâini, ca nu cumva să spargă cele câteva ouă, și așteptă. Din piept scoase o mică icoană, o sărută și o puse pe pat. Se auzi strigată:
– Cine ești femeie?
Tristă, cu ochii în jos, răspunse:
– Sunt soția acestui om.
– Ăsta vă e soțul? Criminalul ăsta?
În acel moment simți o moleșeală ce-i imobiliză corpul și căzu. Către seară se trezi într-o altă cameră, la fel de mare ca prima, dar mai goală. Era legată de câteva mașinării de neînțeles pentru ea. Nu mai era nimeni în cameră. Se simțea eliberată de griji. Toată noaptea zăcu într-o îndelungată și apăsătoare odihnă.
Doctorul de a venit a doua zi, era altă persoană, mai în vârstă. Semăna usor cu tatăl ei. Dar acest doctor îi amintea și de portretul zărit, dar unde anume? Deodată își aminti. Era icoana din biserica satului ˗ chipul lui Dumnezeu. Acest doctor îi vorbi pe un ton foarte blând:
– Ai pierdut sarcina, fiica mea. Dar să nu fii necăjită, vei avea copii.
Atât reținu și leșină din nou.
La țară a ajuns după câteva zile în care tihna din spital i-a priit și părea că-i revin forțele. Acasă însă, avu parte de o surpriză amară. Curtea era plină cu oameni, unii alergau, alții vorbeau, în timp ce un alt grup aștepta să se facă loc la masa de pomană. Toți se uitau la ea mirați, ba chiar ușor bulversați. Ochii lor păreau să spună: Ce mai caută și asta aici? Pricepu din privirea lor dezaprobare. Ea nu era din același sat cu ei. Pe unii localnici îi cunoștea, pe alții nu. Nu le știa obiceiurile și nu le înțelegea vorba.
Zilele treceau, socrii ei nu o băgau în seamă, ba chiar dădeau impresia că i-ar căuta pricină, reproșându-i ba că nu mătură, ba că nu le încălzește mâncarea sau nu e atentă cu ei, cu animalele din curte, sau că nu le aduce apă de la fântână. Deh, dacă era el, feciorul lor, ce i-ar mai fi îngrijit și oblojit sufletul... Dar așa, ce să facă?
Nemulțumirea socrilor creștea, de-abia mai vorbeau cu ea, până într-o zi când tatăl-socru se împiedică de căldarea pentru apă și atunci izbucni:
– Este vina ta! Să pleci de la noi! Ce mai cauți tu aici? El nu mai este. Ai fost o piază rea! Ce-i trebuia lui servici la oraș? Aveam destul loc cu toți.
La auzul acestor vorbe, Aneta și-a strâns imediat puținele lucruri pe care le avea și din câteva salturi a ajuns la stația de autobuz. Și-a cumpărat bilet și s-a așezat la geam. Locuri alteori dragi se îndepărtau de ea,în urmă rămânea doar durerea.