Din -uț nu te mai scoteam. În pofida grimaselor Mamei, a trudei ei nevăzute de a mă face să înțeleg: nu era bine! Îi arătasem o poză cu tine: eram convinsă: un făt-frumos se pogorâse, asemenea unui duh, în lumea cenușie, neinspirată: trebuia să fiu pe fază, nu puteam lipsi tocmai eu de la petrecerea destinului. Doar tu, Mamă, nu de mult mă făcuseși părtașă visului tău straniu, de departe venit, nu din gând de om, nu din imaginație de lume: el mă strigase, mă strigase! Eu nu făcusem, deci, decât să-ți confirm vestea trimisă, să te pun în fața inevitabilului, a ceea ce de atâta vreme fusese clasat, tocmit, rânduit, dat spre a se întâmpla. Așadar, gata, până aici cu nefericirea! ...din -uț nu te mai scoteam. Nu te mai. Își trăgeau la piept câteva flori odraslele. Și cântecul lumilor răsufla strangulat. Bunicii își adormeau strănepoții într-o unduire aparte a nopții. Parcă niciodată iernile nu se înserase cu atâta gaz, cu atâta frică... Mă încăpățânam! Nu-mi aminteam să mă fi numit vreodată altfel decât Corazonita. Literele tale trepidaseră pe o coală banală A4: C O R A Z O N I T A, când fulgii deveniseră stropi, lăcrimaseră o fereastră: erai singur, singur de tot: aș fi putut fi pentru tine o renaștere... cu ce preț? Nu mă îngrețoșase rezonanța de telenovelă: totul era, desigur, un basm curat, unul intrat, făcut să rămână în realitate. Mai curând, o poveste gravă, angrenându-ne în propriile articulații, în propriile dezmembrări. Primul nostru Crăciun împreună a mișcat câteva dintre resorturi. Lumea trecea grăbită, nu avea ea timp de vreo nostalgie, clipa se cuvenea stoarsă la maximum, exploatată. Lumea se sustrăgea..., era șmecheră! Cele câteva firicele firave ale timpului și-au găsit loc în celulele noastre, foarte probabil una dintre textilele cele mai permeabile. Am primit mușcătura fiarei hămesite, pe care o crezusem pașnică, inofensivă, de-a casei. Am ales, am fost obligați să alegem un teren neutru, dar cât mai valora „neutralitatea” când zarurile fuseseră de mult aruncate?! Am purtat alb. Alb cu negru. Cerceii din chihlimbar dăruiți, într-un gest ce avea să iasă din memorie, de tine, în ziua Sf. Nicolaie. Îți tremurau degetele. Am fost convinsă: de emoție: era numai unul dintre multiplele tale simptome nevrotice. Mi-ai spus gâfâit: „Mâine trebuie să plecăm.” Iar eu încă aveam atâtea de trăit!