La un moment dat inevitabilul s-a produs. Intuisem de mai multă vreme, nu am fost, deci, luată chiar prin surprindere. Dumnezeu crease DE FORMĂ o lume. Prin cine știe ce artificiu, ne făcuse a crede, a fi convinși că păsările copacii parfumurile bucuria sensul... dragostea existau de-adevăratelea. Că, oricât de întăciunat ai fi fost, era de ajuns să fii bun cu tine. Restul ar fi venit de la sine și exultarea ta ar fi fost maximă, la fel și recunoștința, în clipa aia în care o fericire nestăvilită ți-ar fi umplut golurile, asemenea unei ape binecuvântate matca secată de tristeți și singurătate a unui râu. În zadar ai privit cerul: cu niciun cântec nu s-a mai deschis. Și ai descântat mugurii, să se întoarcă să se întoarcă odată primăvara! Ai privit scrisul podidit de vreme al Bunicului: „Ghiocel ce-mi ieși pe coaste cu plăpânde foi/ Vântul, gerul te adastă, de ce-ai venit la noi...?!” În curgerea neiertător-diabolică ai încercat să fixezi starea aia de grație într-o după-amiază în plină iarnă, când focul din plită umplea fremătător cu atâta pace împrejurimile, interiorul, lipsurile. Și tu, mogâldeața care oricând oricum ar fi reperat Poarta ce dădea înspre Acasă... AI VRUT SĂ-ȚI FACI LOC, SĂ IEȘI DIN TINE, CEA DE ACUM: MAI BINE CA NICIODATĂ AI EXPERIMENTAT ZIDURILE DE CARCERĂ ALE TRECERII, ALE NEÎNTOARCERII. N-ai înțeles! Dar Bunica nu contenise ea vreodată a aduce grămăjoare de lemne în bucătărioara micuță. Mirosea a ger și pașii ei se clătinau pe o potecuță, fără a fi vreo clipă în primejdie să cadă. Sufletul meu o păstra neclintită...
Cu securea ei de gheață lumina de sus mi-a străpuns pieptul. Turlele bisericuței din lemn împlântate în miez de capitală mi-au părut atât de neprietenoase, când doar ieri îmi fuseseră duhovnicii de nădejde. Și sânzienele s-au oprit din galben. M-a înțepat o dalie cu trandafiriul ei pervertit. În lumină întunecată și rece au ieșit înspre mine nesfârșite generațiile de orfani ai lumii.

Nimeni nu părea a te cunoaște, a fi dispus la o adică să o facă. Ai înaintat. Cel puțin așa ai crezut. Trecuseși prin locurile astea de atâtea și atâtea ori: era ca și cum o făceai pentru prima dată! Din nou te-ai privit în ascunzișul oglinzii aceleia. Mă subțiam, încă înaltă și frumoasă. O durere altfel îmi străvezea chipul, mă împreuna cu îngerii. Într-o doară mi-am lansat interogații retorice: care era pragul ăla dincolo de care încetai a mai fi martorul văzutelor și nevăzutelor? Curtea de odinioară, cu larma ei fermecată, atât de vie, ce părea menită a se sustrage morților, s-a pierdut, asemenea unor file în neființă grăbit întoarse de mâna isterizată a vremii.


TU, DEPARTELE MEU ABSOLUT, rămâneai într-un loc străin, parcă nu fuseseși, nu te cunoscusem eu vreodată. Dar cine știe de nu tot eu te izvodisem cu partea aia mai puțin luminoasă din mine, în crâncena luptă a omului cu masochismul propriu? Și, totuși, așa ieșit din istorie, din orice amintire, se păstrau urmele jafului, ca un corp delict, pe care nicio zăpada n-avea probabil să le mai acopere.