Vremurile se precipitau, era o continuă alergare, o viermuire ca o avalanșă a timpului ce tindea să se schimbe. Oamenii nu mai încăpeau în tiparele prestabilite ale veacului puternic uniformizat.
Chiar și oamenii din gara în care am sosit erau neliniștiți, parcă prevestind schimbarea. Am coborât din tren căutând cu privirea șareta cu care urma să traversez satul. Vizitiul mă aștepta moțăind. Deodată se auzi strigat:
– Ioane, vezi că-ți naște soția, îi spuse un cetățean.
Ion mă zări și mă întrebă din priviri:
– Vă descurcați? Pot pleca?
Am simțit îngrijorare în privirea sa.
– Du-te, Ioane! i-am zis.
Am luat biciul de la el și am urcat în șaretă. Am trecut grăbit peste șinele de cale ferată, urmărit de un șuierat scurt al altui tren, ce sosea în gară. Animalul, un armăsar tânăr și frumos, nu mă cunoștea, el știa doar drumul.
Eram la primul drum singur în șaretă. Mergeam preventiv pe mijlocul carosabilului. Drumul nu era aglomerat. Calul nu avea tendința să fugă, nu era nervos, își etala fudul, crupa și coama. La intersecții trăgeam grăbit de hățuri când în dreapta, când în stânga, depășind întretăierile drumurilor. Treceam pe lângă case, salutând oamenii ce mă priveau din curților lor.
De la distanță am zărit gardul de piatră al CAP-ului, dar și iepele ce treceau pe lângă noi. Mirosul de iapă a agitat calul. Acesta a început să fornăie. Mersul lui nu mai avea nimic de a face cu unul liniștit. Cu câțiva metri înainte de intrarea în incinta unității, calul n-a mai fost mai atent la drum, devenise tot mai nervos și grăbit. Viteza cu care mergeam era prea mare pentru a putea opri la timp, așa încât am strigat portarului:
– Lasă lanțul! Au fost singurele cuvinte ce le-am putut rosti, speriat. În clipa următoare lanțul metalic a căzut, trăgând după el tabla ce bloca intrarea. Sub pașii armăsarului metalul alunecă în țărână. Reușisem să fac în așa fel încât să nu ne accidentăm. Am oprit șareta direct în fața biroului, foarte aproape de locul în care șefa-contabilă fuma.
I-am zărit deschizătura decolteului și sânii proeminenți. Era frumoasă, tânără, absolventă a liceului de artă, pasionată de simetrii și reliefuri senzuale. Am sorbit-o din ochi. Mi-a răspuns similar, dându-mi de înțeles că mă aștepta.
Dimineața alunecase ușor spre orele amiezii. Obișnuiam să întârzii din comoditate, din indiferență, însă timpul își cere întotdeauna drepturile. Deși era închidere de lună, nu aveam niciun chef de acte. Doream să deschid o sticlă cu țuică de prună, să-mi cinstesc colegii că scăpasem teafăr din proaspăta escapada cu șareta, dar și pentru Crăciunul ce se apropia, mai ales că unele zvonuri agitaseră spiritele cu o informație de revoltă la nivelul țării.
Am intrat în biroul ce mirosea a drogherie veterinară dând cu ușa de perete:
– Să ne iubim ca frații, le-am strigat, entuziasmat din pricina zvonurilor care tocmai îmi ajunseseră la ureche.
Din fișetul în care zăceau acte contabile am scos o sticlă de un litru din care s-a răspândit mirosul de prună.
– Bem, am întrebat?
Colegii, bărbați și femei, s-au uitat curioși.
–Țuică de prună veritabilă, le-am spus. Am scos câteva pahare, privindu-i cum își lăsau pixurile din mână și-și suflecau mânecile precum niște hârțogari hârșiți prin labirinturile contabilității.
– Mai dă-o în mă-sa de treabă! Până când un trai pribeag, le-am spus și i-am invitat să-și ia paharele.
– Să bem, mi-au răspuns băieții.
Fetele, mai cuminți, au mustăcit, dar au rămas cu ochii pe pahare.
– Beți, că nu ne vede șefa!
Dar, ușa se deschise, iar șefa intră. Nu am ascuns sticla.
– Ce faceți, beți în timpul programului? spuse căscând ochii mari?
Ne-am uitat uni la alții suspinând.
– Dați încoace, dar fiți cu grijă la președinte, că-i turbat de când cu veștile de la Timișoara. I-a intrat morcovul în cur, spuse absolventa de arte plastice cu apetit pentru contabilitate.
Președintele, un individ mediocru, un activist de partid sadea, știam cu toții, era fiert. Mai avea nevoie de oțet și-l puteam conserva.
Fată bună șefa, nu refuză tăria de prună.
– Nu-i elegant să refuzi, atunci când ți se dă de-a gata. Toate la timpul lor, mai spuse ea.
Curând în încăpere nu se mai respira decât aer cu miros de alcool. Îmi priveam colegii cum împărțeau firul în patru, iar când se rupea îl împleteau și o luau de la capăt. Alcoolul le dezlegase limbile, eliberându-i de stres. Alungaseră teama, trecând deja la construitul unor noi guverne.
– Băi, aici este mâna rușilor!
– Las-o baltă, ungurii sunt la mijloc, comentă alt coleg.
– Ascultă pe mine, spuse cel mai în vârstă, a cărui fată era la studii în Ungaria, nu exploda mămăliga dacă Tokesi nu protesta.
Eu ascultam, convins că, de fapt, pricinile ce duseseră la revoltă erau mai multe. Ei vorbeau, eu ascultam. Băutura curgea în pahare.
– Președintele ne dă godacii astăzi. Fiți atenți ce luați, că anul trecut al meu a fost cam jilav, nu a pus carne pe el, ne aminti colegul cel mai mofturos, ce-și făcuse de curând casă în sat.
Eu însă eram nepăsător. Știam că voi duce animalul socrului, că în curând urma să-mi revăd soția, ceea ce mă interesa cel mai mult deși eram căsătoriți doar de un an, locuiam la sute de kilometri distanță unul de altul. Mi-am spus în gând:
„Să se spele ai mei pe cap cu porcul. Așa că, nu-mi pasă, cum mi-o fi norocul.”
Ochii colegilor se aprindeau precum semafoarele uitate pe roșu. Colegele calculau făina de cozonaci și plăcintele de Crăciun, dar și sarmalele și răciturile, după cum credeau că o să le ajungă grăsimea. Treptat, stomacul mi-a luat foc, cucerit de dulce moleșeală.
– Voi merge acasă. O să plec de astăzi, le-am spus colegilor.
Era joi. Aceștia s-au uitat cu mirare la mine:
– Cum faci să pleci? Ai zile libere?
– Foarte simplu: îmi voi lua zile libere de la bec, le-am răspuns. Mă voi uita fix la el și îl voi întreba:„Domnule bec, mă lași să plec?” Iar el va răspunde:„Câte zile vrei să iei?”„Câte zile îmi dai, atâtea zile iau.”
Cu toții au râs inclusiv șefa.
– Îți arde de glume îmi zise. Vrei să mă lași singură cu închiderea de lună pe cap?
– Da’ de unde! Vă las pe mâinile colegilor. Este revoluție. Președintele este acum derutat, nu-i arde de noi. Nu mi-am văzut soția de o lună, așa că plec, i-am răspuns hotărât.
– Mă, pe tine te arde pielea? insistă ea.
– Nu, nici gând, îi răspund senin, umplându-mi paharul din care băusem până atunci.
Camera în care stăteam începuse deja să-și reducă dimensiunile. Nu după mult timp, eram atât de amețit încât mă simțeam prins ca într-un vârtej. Mi-am culcat fruntea pe tăblia mesei și am adormit. Cei din jurul meu forfoteau. Nu-mi păsa. Deși ațipisem, îi auzeam, îi simțeam grăbindu-se să plece. Fetele și-ar fi dorit să mă ia cu ele, însă băieții le-au făcut semn să mă lase să dorm.
Curând am rămas singur.
Nu după mult timp, încăperea în care adormisem a devenit friguroasă. Ceea ce mi-a făcut bine. Fără un spectacol grotesc, fără scandal, am rămas singur cu umbrele înserării. Am vomitat brusc, de câteva ori. Jenat, am strâns fața de masă pătată, am ieșit la cișmea și am spălat-o, doar sub privirea lui Dumnezeu. Cu cel atotputernic aveam o relație distantă, nu-l frecventam prea des, dar nici nu-mi era indiferent. Acum însă îl credeam supărat pe mine. De aceea mă străduiam să fiu spășit. Nu înjuram, nu-l pomeneam. Am hotărât să las lucrurile să meargă de la sine.
Aveam un singur gând: să merg acasă la soție. Ca să nu plec cu mâna goală, mi-am zis că ar fi bine să-mi iau godacul. La grajd, mirosul bălegarului era împrăștiat de ventilatoare. Am ales la întâmplare un purceluș, cu gândul să-l duc socrilor. Am nimerit unul de 7 kilograme. Un căruțaș destoinic s-a învoit să-l ducă în gară:
– Domn economist, ți-l duc eu! Dai și tălică o litră de țuică la întoarcerea din Oltenia. Că-i tare bună țuica aia oltenească de prună?
– Bine taică, i-am răspuns privindu-i chipul brăzdat de riduri dintre care ochii răsăreau ca doi tăciuni aprinși.
Până în sat, aveam de parcurs un drum lung. Câmpul era străbătut chiar pe mijloc de poteci pavate cu piatră și beton. Mergeam peste brazde, precum aș fi călcat pe valurile de pământ. Dincolo de câmp se afla satul: o mână de case scunde, multe având doar parter, rar câte un etaj.
Eram în Bărăgan, un sat de câmpie unde soarele, iar uneori și viscolul, își făceau de cap. Câinii în haite îl colindau, iar la marginile satului, unde se mai pripășeau, locurile deveneau înspăimântător de sinistre.
Printre casele de la marginea satului era și cea a lui Costică. Eram nevoit să-l vizitez, să iau prafuri pentru găinile socrilor. Costică cel bun era gospodar. Își fierbea țuica din sfeclă de zahăr pe aragaz. Soția sa, între două meditații solare, își etala voluntar trupul invincibil la bodega din sat. I se revărsau țâțele din bluzele tricotate de ea precum nimeni alteia din sat. Buzele sale te sorbeau cu nesaț, iar pieptul îi era admirat și sărutat cu patimă de meseni. În tot acest timp, Costică își consuma țuica făcută în regie proprie și își mângâia orgoliul cu membrul treaz.
Acum era detașat de realitate. Înșurubat în aburii alcoolului, își prepara o nouă cantitate de tărie. Puturoasă băutură, dulce și foarte tare.
– Bună ziua, nea Costică!
– Hai, intră, domn economist, îmi strigă el.
Costică mirosea întocmai ca lichidul pe care îl fierbea în alambicul improvizat.
– Gustă, mă îndemnă el. Ce mama naibii, suntem bărbați sau nu? Și-mi întinse un pahar cu alcool.
L-am mirosit și, curios, m-am înecat cu aburii ce încă ieșeau din pahar.
– Foarte tare și înecăcios, îi spun.
I-am restituit paharul dar nu l-a mai prins. Brusc, i-au cedat genunchii și s-a prăbuși. Țuica, pe aragaz, continua să fiarbă. Aburii erau pretutindeni. M-am speriat. L-am privit înfricoșat. Pe cine să chem? Ce să fac? Prăbușit, Costică părea că doarme.
I-am închis aragazul și am plecat. Din drum m-am întors și l-am mai privit o dată cu speranța că-și revenise. Nu aveam remușcări, nu era pentru prima dată când cădea afumat de băutură.
Către gară, drumul prăfuit și plin de gropi trecea prin fața primăriei. Primul pe care l-am zărit a fost activistul cultural. Traversa grăbit, prins în gânduri și cu privirea obosită.
– George, ce faci? Mă bucur să te întâlnesc. Costică este beat mort. L-am lăsat prăbușit în bucătăria sa.
– Ce vrei să-i fac? Eu, abia de știu unde voi dormi la noapte. Dă-l naiba de bețivan! Mă și mir că nu dă ortul popii!
Îl privesc și nu-mi vine să cred.
– Ce-ți veni? Este doar un om!
– Eu nu sunt om? răspunse el, agitat. N-ai auzit ce-i în țară? Ce s-a întâmplat la Timișoara? După cum merg lucrurile, zic mersi că în sat se fierbe țuica, iar oamenii n-au ieșit să dea cu pietre în primărie. Vai de mine! Bine că au sfeclă, mama ei de viață. Abia m-am însurat. Am soția neregulată de o săptămână, mă lasă asta pe drumuri.
– Ce să-i faci? Toate la timpul lor, îi spun și plec.
Mai că-mi venea să-i plâng de milă. Am grăbit pasul. Trebuia să ajung acasă. Aceasta era tot ce îmi doream.
Cu umbrele amiezii deasupra, am continuat drumul spre gară. Vulturul Mitică străjuia peronul și răspundea cu câte un fâlfăit de aripă, sau cu un croncănit apăsător. Pripășit în zonă, era prietenul tuturor. Toți călătorii știau de pasărea ce vâna șoareci și era blândă cu trecătorii.
Căruțașul care îmi transportase godacul mă aștepta în spatele gării. Bănuind că în atelaj s-ar găsi ceva interesant pentru el, vulturul deja dădea târcoale.
– Ce face godacul? l-am întrebat pe bătrân
– Doarme profund, îmi răspunse el șoptit.
– Cum așa?
– Așa! I-am turnat pe gât niște tărie.
– Și dacă pățește ceva? l-am apostrofat pe bietul om, ce mă așteptase răbdător.
– Nu pățește, fii pe pace! De câte ori merg la târgul de animale, le dau dobitoacelor să bea. Nu mi-a murit până acum nicio pasăre și niciun porc.
M-a însoțit până la trenul ce tocmai venea la peron. Sub privirea însetată a vulturului, am urcat scările vagonului. L-am zărit coborând în zbor de pe vagon unde se cocoțase, acoperindu-mă cu umbra sa. M-a ajuns din urmă cu aripile întinse, mai să sară pe mine. Croncănitul său mă avertiza că este pe aproape.
Imediat ce am deschis ușa vagonului s-a stârnit vijelia. Mitică se aruncă asupra genții, iar godacul se zbate și scoate un grohăit puternic. Pasărea atacă toartele genții, pe care pare că le înhață dar le scapă. Între timp, ajung pe culoarul vagonului. Prin geam văd aripile lui Mitică. În timp ce-l privesc îndepărtându-se, godacul se liniștește.
În compartiment iau loc la geam, cu geanta la picior, precum soldatul cu arma la călcâi. Emoțiile luptei cu Mitică m-au făcut să transpir din plin. Mâinile îmi erau umede iar fruntea era străbătută din plin de apă. Arătam ca o curcă plouată.
În compartiment, lângă mine, stătea o țigăncușă cu un sugar în brațe. Lângă ea se aflau doi tineri. Un zdrahon mirosind a alcool deschise ușa compartimentului:
– Hai Libi, salută el! Este voie, întreabă?
I-am arătat locul de lângă tânăra rromă. Biberonul din gura copilului căzu. Tânăra îl ridică de pe podeaua murdară și îl puse la loc copilului, fără să-l curețe.
De pe culoar, venea un puternic miros de urină. Tinerei i se vede pieptul mare de lăuză, alb și cu sfârcurile puternice. Salahorului îi scapă privirea în pieptul ei. Este tentat să-și întindă mâna spre țâțe, însă, anticipând gestul, tânăra își trage brusc fermoarul.
– Omule, nu ai mai văzut piept de lăuză, îl apostrofează ea.
– Am văzut eu multe, dar femeie fecioară și drac mort încă nu!
Prin geamul murdar privesc în depărtarea în care umbrele devin deja suverane. Ușa compartimentului se deschide brusc, din nou. Nașul trenului intră zgomotos:
– Bună ziua, s-a mai urcat cineva?
De pe culoar se aude un strigăt puternic urmat de ovații.
– L-au prins, l-au prins la Târgoviște!
Nașul ridică ochii, îi cad ochelarii, se ciupește de obraz.
– Pe cine au prins, mă?
Eu, atent la geantă, o strâng între picioare, să nu se trezească godacul.
– Hai Libi, strigă salahorul și o pupă pe fată pe obraz.
Aceasta, gata să-i scape copilul, îi trage o palmă.
– Pe mă-ta, române!
Dar matahala ieșise deja pe culoar și se apucase să țopăie de bucurie. Îl pupă apoi și pe naș, care era cât pe ce să-i perforeze degetele din palma ce i-o întinsese în locul biletului. De lângă banchetă, porcul grohăi:
– Guiț! Guiț!
Înscenând o tuse, începui să strănut spre a ascunde glasul „pruncului” meu. Șeful trenului oscila de pe un picior pe altul, ba dând să intre în compartiment, ba dând să iasă. Auzind însă grohăitul mă privi uimit:
– Ce ai în geantă?
Era o geantă masivă maron și găurită.
– Ei, dau eu din cap, iaca nimic.
Curios, îmi pipăie geanta și, circumspect, își vâră mâna în ea. Porcul, simțind căldura mâinii, se apucă să-i sugă degetul mare ce ieșise prin gaura din mucavaua genții.
– Ei drăcie, așa ceva nu mi s-a mai întâmplat! Pe tine te-aș putea amenda.
Îl privesc trist. Chiar atunci tocmai semnalul de alarmă al trenului este tras. Cu toții venim claie în grămadă. Peste noi cad bagajele. Godacul, speriat, încercă să iasă din geantă. Nașul se pornește să alerge pe culoar.
– Care mama naibii ai tras semnalul? îl aud strigând.
– Hai Libi, urla salahorul, incitat din cauza panicii.
Din celălalt capăt se aude o împușcătură, un sunet inconfundabil ce parcurge tot vagonul.
– S-a tras, țipă o babă speriată!
Zvonul parcurge spațiul și frământarea crește în fiecare compartiment. Din bagajele azvârlite în grabă, se ridică baricade. La celălalt capăt, un tânăr exuberant turna șampanie într-un pahar de unică folosință.
– La mulți ani, fârtate!
– Să ne trăiești Nicule, era ridicat în slăvi tânărul cu pricina.
– Nicu? strigă baba ce avea năframa desfăcută.
– V-am spus, vin teroriștii.
La un radio ascuns într-un compartiment învecinat se auzeau rafale și o voce de crainic căruia din când în când se alătura glasul Anei Blandiana:
– Veniți să ne apărați! Suntem înconjurați de forțe ostile.
Salahorul ascultă cu atenție.
– Unde sunteți, întrebă el, ca și când vocea sa ar fi putut străbate distanțele.
– La Televiziune, se auzi. Veniți la Televiziune, întări o vocea masculină, radiofonică.
În compartimentul nostru tânăra lăuză începu să plângă.
– Acolo locuiește tatăl copilului. La el vreau să merg. Dacă nu-l mai găsesc...?
Lacrimi mari i se desprinseră de pe obrajii, curgând pe fruntea fătului.
– Doamne, Dumnezeule...! mai spuse, speriată.
Încordat la maxim, urmăream respirația sa convulsivă. De pe chipul tinerei lipseau ridurile. Ochii săi luminoși erau înlăcrimați. Privind-o, am înțeles că îi era teamă. Toată așteptarea sa se transformase, devenind încrâncenare.
Trenul se oprise, iar mecanicul se străduia să-i deblocheze roțile. Ne aflam la un canton de la marginea unui șantier.
Cuiva îi veni ideea ca pasagerii să înconjoare trenul, să-l păzească. Câțiva au coborât cu mâinile goale. Lumina ledurilor instalației de orientare rutieră, pâlpâia ritmic, străbătând câmpul. Cu voci fierbinți, două femei de staturi diferite se certau:
– Uite teroriștii, exclamă cea scundă arătând spre luminile ce pâlpâiau ritmic.
– Fugi soro, nu sunt decât licurici, răspunse cea înaltă.
– Proasto, asta crezi tu, veni răspunsul celei scunde. Sunt teroriștii.
– Tu le știi pe toate!
– Îți spun eu, sunt teroriștii și ne vor ataca spuse, apoi își trase căciula adânc pe cap.
– Aș, da de unde! Sunt doar niște biete ființe plăpânde, licurici se numesc.
Cealaltă nu se lăsa:
– De unde licurici iarna, soro!?
– Știi tu mai bine cum e cu licuricii?
Apoi, cea înaltă spuse apăsându-și fruntea cu degetul.
– Tălică, ești telectuală? Citești revista „Magazinul” și urmărești „Telenciclopedia”?
– Dar dacă nu sunt și ne atacă dușmanul?
– Ție ce-ți pasă? Ai copiii mari, i-ai văzut cu facultăți. Dar, cu ai mei ce fac, că abia sunt la generală?
Începu să plângă.
– Copiii mei, sughița!
În jurul trenului lucrurile se precipitau. Mecanicul a reușit să repornească garnitura. Nimeni nu mai îndrăznea să vorbească. Toți eram cu desăvârșire încordați. În această tensiune am parcurs distanța rămasă dar, ghinion, pentru că nu se mai încadra în program trenul nu avea acces în gară.
Am fost uimit să găsesc la marginea gării un grup mare de tineri, care se prinseseră într-o horă.
– Trăiască România! URA, strigau aceștia înfierbântați. Din glasurile lor tinerești se răspândea bucuria.
Deodată, de pe acoperișul gării au început să se audă împușcături. Ne-am strâns cu toții sub trenurile din apropiere. Tinerii ce mai devreme jucau hora au fugit către mașinile ce-i așteptau. Erau cinci camioane. Rafalele au continuat timp de zece minute, apoi pauză, apoi din nou zece minute, dar nimeni nu a fost rănit. Din stradă soseau mașinile armatei cu soldați și civili. Toți aveau banderole albe.
În geantă cu godacul și fără banderolă, am pornit spre gară, să-l întâlnesc pe socrul meu. Un civil m-a oprit să-mi ceară actele. I le-am dat.
– Îți lipsește banderola. Și geanta? Ce ai acolo, a întrebat, îndreptând o pușcă spre mine.
– Un porc, spun!
– Poftim?Vezi că trag! Mâinile sus!
– Un porc, tovarășe, domnule. Am în geantă un porc.
– Hotărăște-te cum vorbești!
– Vorbesc corect, îi repet. În geantă am un porc.
Ca să mă sperie, trase o rafală, împușcând stele de pe cer.
– Aruncă-mi geanta, îmi ceru el!
– Cum să o arunc?! Este un porc viu!
Nu-i venea să creadă. Îmi pipăi geanta, o deschise și „pruncul” ieși din ea, mirosindu-l. Omul se sperie, gata-gata să împuște animalul.
– Omule, ești nebun, îl întreb?
Nu-mi răspunse dar, când îl vede pe socrul meu apropiindu-se, îi cade încărcătorul de la armă.
– Ce faci Gore? îl strigă socrul. Vrei să-mi împuști ginerele? Să mă lași fără carne de Crăciun?
Eu îl priveam bezmetic, speriat de focurile trase.
Vădit surprins, îl ia la întrebări pe socrul meu:
– Mata ești Tache?
– Ba bine că nu, îi răspunde socrul meu. Dar tu ce faci? Revoluție în familia mea?
– Tache, iartă-mă! spuse individul, apoi plecă.
– Frumoasă pățanie, spun, mai-mai să mă împuște dobitocul. Ai venit la timp.
Socrul, un om scund, fumător înrăit dar cu umor, mă privește iscoditor.
– Deh mă băiete, știu și eu, toate la timpul lor! Să nu spui că nu ți-am salvat viața!
Drumul către casă trece pe lângă Grădina Botanică a orașului. La periferie, stâlpii de lumină erau rari, semiîntunericul dominând străduțele mici și întortocheate. La capătul uneia dintre ele, înghițită de întuneric, se afla casa socrului meu.
Din când în când ne întâlneam cu trupe ce străbăteau orașul în camioane. Zgomotele de armă ne speriau. Treceam temători printre filtrele ce supravegheau străzile. Nu știam cum vor reacționa membrii acestora. Primisem între timp banderole, pe care le purtam pe mână. În oraș circulau zvonuri ce stârneau panică. Se auzea că în centrul orașului fusese împușcat un pensionar, total nevinovat, pe când își alegea bradul pentru Crăciun. S-a aplecat către stiva de brazi și nu s-a mai ridicat.
Oricând puteam să devenim și noi ținte în dezorganizarea generală ce stăpânea strada, era suficientă doar o clipă de nebunie. Pașii sunau sinistru pe caldarâm. De la distanță, am zărit o femeie, sprijinită de un stâlp de înaltă tensiune.
În cartierul de periferie drumurile se bifurcau, stadionul rămânând în dreapta. Pe stadion se zăreau scântei. Părea un exercițiu de antrenament complex. Mulți oameni alergau, unii mânuind arme. Se auzeau voci amestecate. Apoi după ce câteva elicoptere s-au ridicat în văzduh, s-a așternut tăcerea. Am trecut de stadion cu teamă. Nu înțelegeam nimic. Părea că totul se întâmplă în mare taină.
Femeia care se sprijinea de stâlp, avea la piept o armă ce-i atingea sânii lăptoși. Cu ținuta dezordonată, cu țigara atârnându-i în gură, părea dezorientată. Ai fi crezut că e în stare să împuște pe oricine.
– Ai un foc, ni se adresă, presupunând că cel puțin unul din noi era fumător.
Ne vedea ca umbre înaintând grăbite. Privind-o cu dispreț, socrul îi întinse o brichetă.
– Dă-mi foc, insistă ea!
Tatăl socru se execută și scăpără din bricheta care nu se aprinse. Repetă gestul până când se ivi o flacără falnică.
– Hai mai repede mototolule, îi spuse femeia cu țigara tremurând în colțul gurii.
El enervat de insistența ei, îi aruncă bricheta. Femeia se apleacă să o ridice, dar căzu grămadă, iar arma se descărcă, zburându-i socrului pălăria din cap.
– Băga-te-aș...! îi trimite el un compliment.
Femeia căzută scuipă pământul înghițit din balta în care zăcea. Pălăria zburase la o distanță oarecare și se înfipsese într-un stâlp de poartă.
– Hai, ce facem, îl întreb?
– Las-o dracului de pălărie, bine că mai am capul pe umeri și dinții în gură.
Geanta prinse viață iar „pruncul” căuta ieșirea.
– Pruncul ne fuge, pruncul, strigă el în clipa următoare, și se aruncă după el.
Uimit de toată deșfășurarea, fug către casa părinților soției.
– Așa, fugiți lașilor, lăsați o femeie nesatisfăcută, am auzit în urma mea.
Femeia războinică își trăgea ușor pașii către spațiul verde ce închidea strada.
Auzind hărmălaie, soacra ieșise și ea în stradă și, ca într-o partidă de rugby, se aruncă cu toată robustețea sa asupra „pruncului” ce rătăcea pe stradă, derutat, dar nu-l prinse.
În curtea casei socrilor, câteva gâște se agitau, iar gâscanul, cu gâtul în față, amenința godacul ce, în toată hărmălaia, căuta un refugiu în perimetrul gospodăriei.
Prăfuiți, în iarna uscată, părinții se întorc acasă. M-am întins obosit în holul casei într-un fotoliu aproape de bucătărie. Mama aranja focul în așteptarea tatălui, care prepara hrana godacului. Din fotoliu amânam să răspund chemării la masă, venită din bucătărie. Arome de fripturi și cozonac invadaseră holul. Privirea îmi era ațintită pe geamul de la baie, acoperit de o perdea subțire prin care intuiam nurii iubitei soții. Rememorez îmbrățișările de altădată. Dornic, cutez să intru cu imaginația în crepusculul ce ascundea trupul soției. Supus frământărilor mă văd deasupra oboselii acumulate. Respir greu, așteptând nerăbdător să o revăd. Pentru mine timpul s-a oprit în loc.
Din baie soția ieși cu pielea umedă și cu prosopul strâns pe corp. Parfumul său mă topește. Imaginația o ia razna. Mă apropii de ea absorbit. Ne privim în ochi. Mâinile noastre se caută și ne strivim buzele cu sete. Din cea mai apropiată cameră se aude o melodie lentă. Îmbrățișați, ne îndreptăm către pat. Îndepărtăm cuvertura și ne adâncim în lenjeria albă, ca într-o mare de dorințe.
– Iubit-o te vreau, vreau să te simt. Cu brațele o strâng la pieptul meu. Haide, o îndemn, lasă-te!
Vrea să se ridice. O opresc și o acopăr cu trupul meu încins. Inițiativa îmi aparține. Îi simt trupul umed, de care mă lipesc lacom. Egoist împlinesc maximul dorinței.
Ea ripostează lucidă mișcărilor profunde. Ne bucurăm de împlinirea momentului. Fiecare atingere devine împlinire. Inima ei fierbinte conduce. Țipătul eliberator a venit în momentul de maxim al extazului.
Energiile s-au descătușat. Obosiți ne întindem vlăguiți. Trupurile ne sunt nădușite. Apoi tăcere. Adormim, fără a avea grija timpului. Ne iubim.
Nu ne pasă de nimic și de nimeni. Împușcăturile nu ne mai sperie.
Toate se întâmplă la timpul lor.