... în care te-ntrebi cât te vor mai ține cuvintele, .... de ce o să te agăți cât vei rămâne tu cu tine?! Și ce vei face când, dând să plângi, nu-ți vei aminti plânsul, starea prin care îți cereai dreptul la viață, la chinul ei! În tine însuți împăturit, vei rămâne, nescrisă, o filă: Aici nu a fost nimeni! – va decreta timpul. Și copacii vor crede, cu toate pădurile, cu toate literele din ei vor lua drept bună această absență ce le va încreți sufletul somându-l să intre în cealaltă scoarță. Ca un alt petre, firicelul portocaliu va articula Nu-ul, uriașa ne(re)cunoaștere.



.... îți vei înăbuși voma; vei păstra încă o vreme – insignifiantă pentru alții, ridicolă în ochii atâtora – măruntaiele pământului din care El te zămisli, nu dintr-un imbold al proprietății, al posesiunii, ci pur și simplu din Iubire.

pentru că nu poți în ruptul capului să dai uitării
floarea întrupându-se dintr-un petic de batistă dăruit
sfâșierea pe note a mierlei cu povestea-i strecurată în istoria casei
cârdurile de frunze apropriindu-și căderea în așteptarea lui va să vie

pentru că de fapt ai iertat
și din iubire vei naște cuvintele
asemenea unei ierbi ce-și altoiește semnificația
peste nimic