Domnul Dinu Petrean e un intelectual respectat în sat, nu doar pentru studiile și cariera lui frumoasă, ci și pentru că e „fiu al satului”, născut-crescut aici la poalele Măgurii, din părinți țărani, nu prea înstăriți, dar vrednici gospodari. E un om așezat și calm, cuviincios și cumsecade, un domn așa cum înțeleg țăranii noștri din sat că trebuie să fie un domn în adevăratul sens al cuvântului.
De când s-a pensionat trăiește singur și retras, în casa arătoasă construită cu mâinile lui, unde a locuit o viață cu soția, acum plecată la Domnul și cu copiii, acum plecați care-ncotro pe la rosturile lor. Oamenii știu că domnul Dinu n-a fost niciodată prea sociabil și vorbăreț, dar de când cu singurătatea și retragerea la pensie a devenit și mai tăcut și mai închis decât de obicei. Unii îl compătimesc pentru tristețea lui, alții îl bănuiesc de senilitate ori depresie. Asta mai ales de când a început să bată de unul singur coclaurii din jurul satului, umblând pe lângă ape, prin zăvoaie și hățișuri întunecate, pe dealuri și prin păduri, fără vreun rost, ca un om cu mintea rătăcită. Tot mai des bântuie ca o fantomă pe lângă casa veche părintească din marginea satului, azi pustie și părăginită, cu șura într-o rână și curtea năpădită de buruieni.

Îl macină și ziua și noaptea dorul. Dorul de viața lui trecută, de soția pierdută și de copiii plecați departe. Dar mai crâncen decât toate, îl chinuie dorul de copilăria lui îndepărtată. Pe care o caută mereu, pe drumuri și cărări bătute de mult, pe lângă râul în care-și petrecea verile fierbinți, pe dealurile unde alerga cu ceilalți copii, prin pădurile pe unde umbla după bureți ori vreascuri de foc. Și mai ales prin ograda veche unde-și făcea singur jocuri, ori își primea prietenii în jurul unui foc de coceni la care fierbeau cartofii ori porumbul în lapte. Prin casa scundă cu ferestre mici unde, la lumina lămpii cu petrol, citea și scria serile, în liniștea adâncă în care se auzea doar sfârâitul feștilei arzând... Prin șura în care descărca fânul, ajutându-și tatăl și unde își improvizase un mic „atelier” de exerciții fizice, pentru că era un copil slăbuț de care râdeau ceilalți copii și mai cu seamă fetele, dar și tatăl său care uneori îl făcea „slăbănog”. Se ambiționase „să facă mușchi”, își făcuse rost de o bară de tracțiuni, la care la început abia reușea să stea atârnat, de roți dințate de pe la un depozit de fier vechi, de bile de fontă și alte greutăți cu care asuda din greu serile de unul singur în șura întunecoasă. Prin podul cu fân, unde citea în zilele de vară, în bâzâitul unor viespi ce-și aveau cuiburile pe-acolo, ori în răpăitul ploii de vară pe șindrila acoperișului.
Simțea uneori o undă stranie prin creier ca un fel de amețeală, ca un vârtej al timpului care-l sorbea în trecut de parcă s-ar teleporta cu adevărat pe acele timpuri ale copilăriei regăsite. Atunci, pe lângă bucuria retrăirii, simțea și un fel de teamă a pierderii simțului realității, ceva ca o beție ori un leșin ciudat și căuta să revină iute cu picioarele pe pământ.

Azi e o zi de aprilie cu un soare orbitor peste pajiștile revenite la viață iar domnul Petrean umblă hai-hui peste pășunile cu mușuroaie și tufișuri, parcă nu-l mai dor picioarele ca de obicei, se simte ușor și saltă peste băltoace și pârâiașe ca atunci în copilărie când umbla numai în săndăluțe și pantaloni scurți. Cântă un cântecel vesel învățat la grădiniță, „Vine, vine primăvara!” și țopăie sprinten , sprijinindu-se într-un băț dintr-o răchită abia înverzită. Oamenii care au ieșit la câmp la curățenia de primăvară se opresc din munca lor și privesc la domnul Dinu, care fluieră copilărește și sare ca un ied zănatic de ici-colo pe câmpul însorit. Unii dau din cap îngândurați, alții mormăie triști:
- Bietul domn Dinu... Singurătatea i-a șubrezit mințile...
Dar el nu-i bagă în seamă, îi vede doar ca pe un ecran de cinematograf, piese de decor într-un tablou vivant. Se așază în patru labe lângă o baltă plină de ouă de broască prinse în masa lor de gelatină, intră cu ambele mâini în apa rece, cuprinde cu palmele masa alunecoasă care i se scurge printre degete și privește încântat la punctișoarele negre din care vor ecloza în câteva zile mormolocii. Prinde chiar o broască și se amuză de zbaterea ei în palmele sale.
Copilăria e aici! Vie și nevătămată! Îi vine să chiuie de bucurie. Și totuși, un ultim resort din străfundul conștiinței îl oprește. Dar scâncește încetișor de plăcere. Se afundă tot mai mult în apa limpede a bălții ca atunci când, copil fiind, s-a scăldat în balta de lângă casa lor, iar părinții l-au scos pe sus de mâini și l-au condus până în casă numai cu nuielușa ruptă dintr-un pom.
Bărbații de pe câmp stau nemișcați și tăcuți privind la scena aiuritoare, doar Anghelina vine până lângă el și-l ceartă ca o mamă grijulie:
- Domnu' Dinu! Ai să răcești și-ai să ajungi în spital! Hai, ieși de-acolo și dă-ți jos hainele ude, că am eu niște haine și o pătură la bagaje, să te schimbi, că altfel îi bai cu dumneata. Te ducem noi cu căruța până acasă...
Domnul Petrean se trezește, buimăcit, ca dintr-un vis ciudat. Ascultă spășit porunca femeii și iese din baltă, cu apa șiroind din încălțări și veșminte. Anghelina se întoarce cu niște haine și o pătură și-l împachetează pe domnul Dinu ca pe un prunc înfășat după baie.

E luna lui cuptor și lumea fierbe sub soarele dogoritor. Dar domnul Petrean stă în plin soare, întins pe burtă la marginea câmpului proaspăt cosit, cu hainele pline de țărână, pierdut în contemplarea vieții miraculoase dintre firele de iarbă, urmărind concentrat furnicile care mișună în toate direcțiile cărând de zor poverile cu hrana găsită pe câmp, gândăceii roșcați care umblă și ei bezmetici care-ncotro. Un fluture i se așază pe mână. Domnul Dinu îi vorbește vesel, încântat de noua cunoștință. Apoi fluturele își ia zborul săltând printre clăi, urmat imediat de domnul Dinu care aleargă când la stânga când la dreapta, încercând să prindă fluturașul din urmă. Fără să mai observe oamenii care s-au oprit la marginea drumului, privind alergarea lui după un fluture.
- Ce-a fost și ce-a ajuns domnu' Petrean. Săracul de el, a dat în mintea copiilor, zice unul și apoi oamenii își văd de drumul lor.

E o seară de septembrie și domnul Dinu bântuie fantomatic prin casa părăsită a copilăriei lui. Soarele a apus de mult la geamul mic unde, la măsuța de scândură, scrijelită și pătată de cerneală, stă copilul de altădată cu ochii obosiți de citit și de scris, visând la lumi fantastice și un viitor miraculos. Mama îi așază pe un colț al mesei blidul cu cartofii prăjiți ca-n fiecare seară și-i zâmbește tăcută, îmbrățișându-l cu privirea ochilor ei negri și lucitori. Îi simte mâna pe umăr și răsuflarea caldă în ceafă.
Iese iute în curtea plină de bălării, calcă sprinten în ciuda reumatismului vechi, apoi intră în șura dărăpănată și întunecată, cu un chef nebun de antrenament. Aici măcar nu-l vede nimeni. A intrat la liceu și mâine trebuie să se trezească devreme să prindă autobuzul spre școală, dar nu poate rezista tentației de a se antrena. Se atârnă de bara de sus și începe cu mult elan o serie de tracțiuni. Tata îl privește tăcut din poarta șurii.
-Vezi, tată, ce mușchi am făcut și ce putere am acum? strigă el mândru, întorcând capul spre tatăl său, care-l privește cu admirație și-i zâmbește stins, ca de pe altă lume.