Ce-o fi, un bărbat locuit de-un mort, ori o moartă ce s-a instalat în el?

.

A fi locuit de-o femeie acidă, mai guralivă decât altele, nu-i era dat lui Peter să accepte. Mulți care-l vedeau îi spuneau că are un chip de om ce poate fi batjocorit, că nu sunt trăsături hotărâte masculine cele atât de armonioase, din cauza colțurilor faciale prea puțin proeminente. Unii l-au considerat poet, spunând când îl vedeau:

- Hei, ce mai face lord Byron?

Așa că Peter s-a pus pe treabă și a început să cerceteze ce o fi cu fizionomia sa dubioasă.

A citit proza romantică și fantastică a lui Eminescu. Aceeași problemă, cu a sa, în "Cezara", în legătură cu mitul insulei lui Euthanasius, ce-și aștepta oaspeții, pe frumoasa nemăritată Cezara și fratele de mănăstire Ieronim, perechea androgină, să se iubească și să treacă în moarte. În "Avatarii faraonului Tlá", dilema iubirii propriului chip ajungea la duel în oglindă între faraonul reîncarnat într-un cerșetor spaniol și dublul său nobil, putred de bogat, pe care îl ucidea cu sabia, iar apoi alegea viața în petrecerile interzise, crezând în androginitate, căutându-și, prin atâtea femei ce se lăsau comparate și cumpărate, perechea primordială, sora de pe tronul din Egipt, fiică a lui Isis, sortită din eternitate.

Peter deținea despre el un adevăr crud. El se confruntase cu moartea. În adolescență, un accident grav îi generase o amnezie foarte lungă. Ca un Osman din "Scrisoarea III" visase că se coborâse în el o femeie, Luna-Semilună ca huriile promise de Allah celor ce păzesc legea islamică și se jertfesc. Trezindu-se năucit după un astfel de vis, Peter nu a putut concepe așa ceva. Adeseori punea pe seama lui Ucigă-l Toaca astfel de arătări, în somn. Pe urmă, nesinchisându-se de impresia lăsată în lume, se întreba totuși de ce se înțelege mai ușor cu femeile decât cu bărbații. Era preocupat de problemele artelor, nu ale mașinilor, tehnicii, băutului prin baruri cot la cot cu unii colegi, cu șefii. Apoi în pat era interesat de plăcerea femeilor, nu de a sa proprie, aceasta venind prin epuizarea plăcerilor provocate partenerei și gândul la orgasmele sale. Norocul său era că apogeul sexual le făcea pe ele să preia frâiele și să-l muncească pe el, de parcă el nu... cuteza să mai termine.

Peter s-a întrebat serios dacă nu-l putea ajuta vreun psihanalist cu știința hipnozei, să descopere momente din viața timpurie ce-i generaseră această anomalie a androginității sale, tot mai clare. Când a ajuns în fața Mirei Topinel, a sesizat că este o bătrână ce-i putea fi mamă și s-a lăsat vrăjit, numărat.

- Au, mor, mă văd în mașină. Vai, am rană la cap, curge sânge ca din butoi... Dar acum, ce mai este? Of, mă doare sufletul, ce-mi iese din trup. Și vreau să-l pun la loc, e precum un soldat pe front ce se chinuie să reintre în tranșee, că atacă furibund inamicul. Nu, nu mai vreau, nu mai accept!... Aș fi mutilat. Pe viață! Plec, plec...

- Și ce ți întâmplă, cine sau ce te intrigă ori te deranjează? întrebă Mira Topinel.

- Sunt oprit. Sufletul meu este înlocuit acum. Este dus către moarte, pe drumul cel fără întoarcere, fără torțe s-o mai ia înapoi. Nu mai văd nimic, nimic, parcă ar fi îngroparea mea de viu...

- Întoarce-te la trup. Cu el ce se întâmplă? întreabă doamna psihanalist Topinel.

- Parcă vine-n el o umbră, cu plete lungi, lungi, încâlcite, cu pielea verde - vineție, cu pete albe, de broască râioasă, și totuși străvezie. Se lipește, intră în trupul meu. Aruncă o ultimă privire: seamănă destul de mult cu mine, dar nu pot să cred! Ea, fiind mai scundă cu cinci centimetri, ia dimensiunea acestui sicriu masculin, a hoitului meu deja palid, cu sângele scurs pe jumătate în automobilul avariat, stâlcit. Brusc, sângele revine de pe toți pereții și de pe banchetă, de pe covorul de cauciuc. Mă simt bărbat, dar țip ca o descreierată după ajutor, când cobor și urc pe șosea, să mă ia un șofer, să mă ducă la vreun spital, din apropiere. Simt că totul s-a schimbat, parcă ar fi mașinile mai moderne, semnele de circulație strălucesc în noapte mai viu... Sunt eu? Sunt altcineva?