E seară și se plictisește de moarte în singurătatea casei lui de la țară, izolată la marginea localității natale, unde se retrage în concedii și ori de câte ori simte nevoia să fie singur, în lumea preocupărilor, gândurilor și visurilor lui. Dar acum s-a săturat de lucrat pe calculator, de improvizat pe clape la orga electronică, de ascultat muzică, de citit și de scris. Ar ieși puțin pe malul râului cu cei doi câini, dar simte o lehamite de a se mai echipa de drumeție și de a mai scoate câinii din padocul lor. Parcă ar sta la taclale cu cineva la telefon, dar nu știe cu cine. Nimeni nu-l sună, soția și copiii au treburile lor în casa de la oraș, prietenii parcă au intrat în pământ, o iubită nu mai are de nici nu mai știe când.
Derulează absent lista de nume din agendă, dar nu se decide să apeleze vreunul. Vrea să închidă telefonul, dar apasă din greșeală pe messenger și i se deschide aproape instantaneu lista cu ultimele mesaje primite. Unul îi atrage în mod deosebit atenția: „Vreau să mă uit de aproape și adânc în ochii tăi.” I se pare o glumă din partea uneia care vrea cu tot dinadinsul să intre în vorbă cu el, dar nu știe cum. Numele i se pare vag cunoscut, deși printre prietenele lui virtuale de pe facebook cele cu prenumele Andreea sunt atât de multe încât nu știe de unde s-o ia și care dintre ele ar putea fi. Poza de profil arată o femeie destul de tânără și destul de frumoasă, cu un aer enigmatic și trist. Asta dacă o fi poza ei cea adevărată și nu vreuna luată de pe net, cum mai fac unele. Date despre ea la profil, foarte sumare, aproape inexistente, ca la conturile fictive. La postări, mai mult muzică romantică, versuri sentimentale și citate motivaționale.
I se pare o modalitate facilă și infantilă de a-l provoca la discuție, de aceea închide nemulțumit telefonul, îi dispare brusc moleșeala, se ridică hotărât în picioare, își ia la repezeală bocancii de drum, hanoracul și fesul de lână, iese în curte, deschide zăvoarele de la padocul câinilor, care sar imediat pe el lătrând de bucurie, apoi aleargă amândoi glonț spre poartă, știind că urmează o porție bună de libertate și hoinăreală prin natură. Virgil le deschide larg poarta și abia ține pasul cu ei pe drumul ce duce în zăvoiul miraculos de pe malul râului, plin de poienițe luminoase, dar și de desișuri întunecoase, traseul lor obișnuit de plimbare.
Sunt ultimele zile de vară, a plouat puțin, dar e o seară călduță, o briză ușoară bate de-a lungul văii aducând miresme de pe câmpuri și de prin păduri, amestecate cu iz de baltă, miros de pește putred și de frunze moarte. „Vreau să mă uit în ochii tăi” îi reverberează în minte mesajul de pe messenger, care treptat nu i se mai pare facil, ba dimpotrivă, i se pare frumos și oarecum poetic. De ce n-ar încerca să vadă cine e ființa care l-a expediat și ce vrea ea de fapt de la el?
Se așază pe un buștean adus de ape și aproape putrezit, deschide iar telefonul, butonează pe mess și iar deschide mesajul cu pricina, care de data asta i se pare incitant și nu mai rezistă tentației de a deschide discuția cu misterioasa făptură din virtual.
Dar dintr-o dată se simte încurcat și nu știe ce replică inteligentă ar putea să-i dea ființei din necunoscut, ca s-o captiveze și s-o provoace la o discuție serioasă, nu doar la un banal flirt adolescentin.
Începe prin a fi ușor ironic. „Ai poza mea de profil și o mulțime de alte poze. Te poți uita la fiecare dintre ele în ochii mei, atâta cât vrei.” Răspunsul întârzie o bună bucată de vreme, ceea ce-l face să regrete că s-a aventurat într-o conversație dubioasă în care se poate trezi cu surprize neplăcute, atras într-o situație ridicolă sau într-o farsă penibilă în care cad doar cei naivi.
Pornește îngândurat pe drumul spre casă, apăsat de regret, când telefonul semnalează intrarea unui mesaj. Deschide, cu degetele tremurând, messenger-ul. „Da, într-un fel ai dreptate. M-am uitat de multe ori la pozele tale și în ochii tăi, iar dincolo de ei am văzut ceva minunat ce nu poate fi descris în cuvinte. Dar nu-i totuna a privi o poză cu a privi în ochii tăi cei vii, de foarte aproape. Aș vrea să te văd, dacă se poate.”
Brusc are senzația că intră într-o poveste neplăcută, în care nu va ști cum să se descurce și din care nu va mai ști cum să iasă. Regretul că a deschis această discuție stranie i se amplifică. Decide că nu trebuie să mai continue conversația nefirească, închide telefonul pe care-l ascunde cât mai adânc în buzunarul trenciului și pornește hotărât spre casă, urmat în pas alergător de cei doi câini, nedumeriți că de data asta drumeția a fost atât de scurtă și stăpânul atât de neliniștit.
Ajuns acasă pregătește la repezeală cina animalelor, dar el parcă nu mai are poftă de mâncare și merge direct la culcare, punând telefonul pe „silent”, pentru că nu mai vrea să știe de nimeni și de nimic și în curând adoarme dus.

Se trezește dimineața devreme cu un sentiment ciudat și tulbure, ca un fel de atac de panică de parcă ceva important a uitat sau ceva iminent și grav urmează să se întâmple. Bea pe nerăsuflate o gură de apă din sticla de pe noptieră și parcă se mai liniștește. Se ridică în capul oaselor, așază perna la spate rezemată de perete, apoi, cu emoție și nerăbdare, deschide telefonul și-i apare un lung șir de apeluri repetate din partea soției, însoțite de mesaje în care îl întreabă disperată de ce nu răspunde și dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva grav. O liniștește printr-un mesaj scurt, nu are chef de vorbă acum și se pare că nici ea nu vrea să-l deranjeze cu un apel la o oră atât de matinală.
Împăcat că a liniștit-o pe Mariana, Virgil deschide precipitat messenger-ul, cu speranța vagă că Andreea a revenit cu vreun mesaj, dar e dezamăgit când vede doar ultimul ei mesaj din conversația de aseară. Probabil că ea a așteptat răspunsul lui, dar până la urmă, văzând tăcerea lui îndelungată, a renunțat. Acum se simte vinovat, dar nu știe cum ar putea să continue această stranie poveste.
Se gândește că până la urmă cea mai bună strategie e fuga, o eschivare elegantă, prin care să scape de orice implicare și de orice complicare a vieții lui tihnite din acest lung și relaxat concediu. „Nu înțeleg prea bine ce vrei și de ce vrei ceea ce vrei”, continuă el discuția, încercând să facă pe inocentul cu un joc de cuvinte. „Nici eu nu înțeleg prea bine” vine imediat răspunsul, parcă imitându-l ironic. „Simt doar o mare dorință de a privi de aproape în ochii tăi, în care am văzut parcă ceea ce n-am văzut nicicând în ochii nimănui.” „Doar atât?” „Doar atât.” „Sunt totuși un bărbat în vârstă, iar tu ești mult mai tânără.” „Vârsta n-are nici o legătură.” „Și mai sunt și căsătorit.” „Pentru mine nu e o problemă. Dar dacă din cauza asta nu te pot vedea, voi renunța.” „Nu asta am vrut să spun, ci doar să înțelegi că nu-ți pot oferi mare lucru, adică mai nimic din ceea ce poate speri tu că s-ar putea întâmpla între noi.” „Nu sper nimic, nu vreau să te răpesc familiei tale, nu vreau să-ți creez probleme de familie.”
Virgil stă o vreme încremenit, rezemat de perete, cu ochii pironiți pe geam, privind la soarele care urcă de după Măgură, cu creierul blocat, în care parcă s-au stins toate ideile și au pierit toate cuvintele. Ce să-i spună tinerei femei? Că-i e lehamite să se mai încurce cu întâlniri sentimentale ca în tinerețe? Că-i e groază de ceea ce ar putea surprinde și descoperi vecinii ori poate soția și copiii, oameni și ei în toată firea de-acum? Că-i e frică până la urmă de el însuși, de dezamăgirea pe care ar putea s-o producă femeii care-și face cine știe ce iluzii în legătură cu această întâlnire magică?
„Bine. Dacă vrei cu orice preț, ne putem vedea. Te voi aștepta la casa mea de vacanță. Îți voi da detalii despre cum poți să ajungi la mine. Ținem legătura. Acum trebuie să închid.” „O.K. Voi aștepta mesaj de la tine.”

E ultima zi de vară, 31 august. De mâine, 1 septembrie, va fi toamnă-n calendar. Se simte toată ziua ca în ultima zi din vara vieții lui. De mâine va fi toamnă și în viața lui.
Se face deja seară târzie și aproape noapte când trenul ajunge în mica gară în care Virgil o așteaptă pe Andreea. Se uită mereu în jur ca un hoț care se pregătește să fure ceva, să nu fie văzut de nimeni, dar oameni din sat sunt peste tot. Unii îl salută respectuos, dar el abia le răspunde, ca și cum n-ar vrea să fie nici văzut, nici auzit. Cu groaza în suflet pășește de-a lungul peronului, o recunoaște pe Andreea în ușa unui vagon după eșarfa albastră înnodată în jurul gâtului, îi face semn cu mâna, apoi o ajută să coboare, apucând într-o mână mica ei valiză de voiaj, iar în cealaltă mâna ei moale și caldă, ușor umedă și tremurătoare.
Virgil e parcă mai emoționat decât la prima întâlnire din adolescența lui îndepărtată. Andreea e mai frumoasă decât în pozele de pe net, cu trăsăturile mai fine și ochii mai mari și mai misterioși. Parcă trăiește un vis, e intimidat de prezența ei magică și nu știe ce să spună:
- Bine ai sosit! îngaimă el cu glas abia auzit
- Bine te-am găsit! Îți mulțumesc că m-ai primit.
Și zâmbește, cu un zâmbet trist și ochii plecați în pământ. Virgil îi ridică ușor bărbia fină cu două degete:
- Parcă voiai să te uiți în ochii mei... Acum, parcă nu mai vrei.
Andreea zâmbește iar, de data asta cu un zâmbet mai larg, dar fără să-și îndrepte ochii spre el, privind doar de-a lungul peronului, pustiu după plecarea trenului.
- Nu acum, nu aici... șoptește ea.
- Bine, atunci să mergem.
Și pornesc amândoi, la braț, spre casă, ca două vechi cunoștințe, ca doi vechi și buni prieteni.

Ajung în încăperea întunecată a casei sale, luminată doar de luna plină ale cărei raze se revarsă prim geamul mare dinspre Măgură. Virgil caută întrerupătorul să aprindă lumina, dar Andreea îi apucă iute mâna:
- Nu, nu vreau lumină! Adică nu alta decât lumina lunii de afară.
- Eventual să aprind focul în șemineu, să ne vedem totuși mai bine.
- Asta, da. Va fi mult mai frumos...
Virgil aprinde focul gata pregătit în șemineu și flăcări jucăușe aruncă lumini pâlpâitoare pe pereți, pe lucrurile din odaie și pe fețele lor îmbujorate.
- Să servim ceva de băut. Ori poate vrei să mănânci ceva după atâta drum.
- Nu vreau nimic, absolut nimic, nici mâncare, nici băutură - răspunde ea pe un ton ușor gutural, dar melodios, care lui i se pare oarecum straniu în încăperea tăcută în care el își duce viața mereu singur.
Nici o altă femeie, în afară de Mariana, n-a mai intrat vreodată în această odaie ca un sanctuar în care oficiază doar el. Dar are sentimentul că Andreea e aici dintotdeauna, că ea e sufletul neștiut și nevăzut până acum al acestei încăperi, dar care a prins ființă abia acum, în această seară magică de început de septembrie. Nu se sfiește câtuși de puțin de prezența ei, așa cum i se întâmpla mereu cu o femeie nou apărută în viața lui, nu caută conversație de complezență ca atunci când cunoștea prima oară o femeie și încerca să și-o apropie. Nici ea nu vorbește, de parcă nici n-ar mai fi nevoie de cuvinte care să spulbere farmecul tăcerii învăluitoare în care se simt amândoi prinși ca într-o pânză moale de mătase, ca într-un joc miraculos.
Stau amândoi față în față, în picioare în mijlocul încăperii, într-o liniște desăvârșită, privindu-se cu o dorință abia stăpânită, zâmbind doar cu nesfârșită tandrețe unul către celălalt.
- Să ne așezăm - zic amândoi aproape în același timp, iar coincidența îi face să râdă ușor, ceea ce are darul de a destinde și mai mult atmosfera dintre ei.
Virgil vrea să se așeze pe unul dintre cele două scaune de la masă, dar ea îi apucă mâna și îl trage ușor înspre pat.
- Să stăm comod - sugerează ea cu același zâmbet duios pe chip și se așază turcește pe patul larg, nedesfăcut.
- Lasă-mă să pun puțină muzică - zice el, eliberându-și mâna din mâna ei. Am o muzică plăcută, muzica mea pe care o creez în clipele de reverie pe propriul instrument electronic.
- Da, chiar îmi doresc să ascult ceva acum, o muzică potrivită pentru visare...
Virgil pornește stația care clipește misterios din toate ledurile ei și o muzică lină și unduitoare, parcă asemănătoare razelor de lună, inundă camera.
- Vino... - șoptește ea cu același glas ușor gutural, dar plin de o căldură învăluitoare.
Virgil se așază în fața ei, turcește pe cuvertura roșie care reflectă jocul flăcărilor din cămin.
O vreme stau împietriți, ca două statui pereche ale lui Buddha, privindu-se îndelung, ca de undeva de dincolo de timp. Se simt parcă proiectați înafara lumii știute, înafara spațiului convențional și a timpului din calendar. Andreea îi apucă mâinile și îl trage ușor înspre ea, în vreme ce trupul ei mlădios, de felină, alunecă tot mai mult înspre el, până se ating, cu pielea fierbinte și ușor transpirată. Acum ochii lor se apropie tot mai mult, ca niște galaxii ce se atrag și se contopesc în spațiul interstelar.
- Tu... - șoptește ea ca în vis.
- Da... - răspunde el ca în transă, fără să știe ce cuvânt ar fi mai potrivit într-o asemenea stare și împrejurare.
- În ochii tăi văd o lume minunată, împodobită cu tot ceea ce am visat vreodată... - îi șoptește ea, aproape de gura lui.
Și nu mai continuă pentru că gurile lor se încleștează deodată, fără veste, într-un sărut aproape dureros, nesfârșit de lung, cutremurător și amețitor.
Ca sub hipnoză își leapădă amândoi veșmintele, până rămân goi și albi în lumina lunii și a focului din șemineu. Trupurile lor se încolăcesc și se împletesc după legea ancestrală a firii lor, iar ei nu le mai poartă de grijă, privindu-se doar cu nesaț în ochi, cu obrajii lipiți și răsuflările fierbinți amestecate. Virgil se pierde ca vrăjit în ochii ei în care tremură lumini stelare, se nasc și se rotesc lumi magice, se înalță și se unduiesc curcubeie și se clatină mări, ca uriașe mantii albastre cu gulere albe de spumă sub cerul înstelat.
Abia acum Virgil începe să înțeleagă. Să înțeleagă ce a vrut Andreea să spună, ce a vrut ea să vadă în ochii lui, foarte de aproape. Același miracol îl vede el acum în ochii ei. Așa ca niciodată, pentru că niciodată nu s-a mai uitat așa în ochii unei femei. Încep să-l doară ochii de la acea priveliște de foc, la fel cum te dor ochii atunci când privești prea mult la lumina unui bec.
Din când în când vede cu coada ochiului ecranul telefonului de pe noptieră luminându-se, semn de apel, dar nu-l mai bagă în seamă. L-a setat pe „silent” și nu mai contează.
Pierd amândoi noțiunea timpului, hoinărind fără griji prin lumile fascinante din ochii lor, povestindu-și unul altuia, ochi în ochi, cele văzute și descoperite, murmurând cuvinte parcă fără noimă și fără șir, dar pe care sufletele lor le percep și le pricep ca pe cea mai înaltă cunoaștere și cea mai adâncă înțelepciune atinsă în această viață, în vreme ce trupurile se unduiesc, încleștate ca pentru eternitate.

La geamul dinspre Măgură luna a apus de mult, dar treptat se ivește lumina violacee a zorilor. Ultima noapte de vară se risipește ușor ca un vis. Se dezmeticesc încet din transa lor hipnotică, trupurile se desfac din strânsoarea îndelungată, se relaxează și se întind de-a curmezișul patului, în aceeași tăcere ca de început de lume, cu ochii închiși și obosiți peste măsură.
- E vremea să plec... - șoptește ea cu glas abia auzit, deschizând ochii mari. Trenul de cinci și jumătate nu așteaptă.
- Mai stai... - o roagă el fără să deschidă ochii. Mai stai o zi, două, trei... Nu e păcat să pleci atât de repede?
- Nu. A fost frumos tot ce a fost. Mai mult nu are rost. Am văzut tot ceea ce mi-am dorit să văd, am trăit tot ceea ce mi-am dorit să trăiesc. De-acum asta rămâne pentru totdeauna în mine. Îți rămân veșnic datoare și recunoscătoare...
- N-ai pentru ce. Eu îți rămân profund îndatorat. Dacă nu erai tu, n-aș mai fi descoperit în veci tot ceea ce am descoperit, aș fi murit și n-aș fi trăit tot ceea ce am trăit cu tine.
- Atunci, totul e bine. Rămâi cu bine.
Și Andreea se ridică sprintenă de pe pat, dispare câteva minute la baie, apoi își îmbracă hainele cu o iuțeală neobișnuită pentru o femeie. El se ridică greoi, moșmondește o vreme la baie, apoi se îmbracă lent cu ochii semiînchiși, parcă nehotărât s-o însoțească la tren.
- Hai să ne grăbim, până nu-i prea târziu - îl zorește ea.
- Ai dreptate, să ieșim pe drumul spre gară până nu se trezesc vecinii să se uite peste garduri după noi.
Zorile roșiatice încoronează cu o diademă de foc dealul Măgurii și le luminează drumul pustiu spre gară. Trenul sosește cu un fluierat răgușit și oprește cu scrâșnet de frâne la același peron la care a lăsat-o pe Andreea aseară. Cu atâția martori în jur, nici măcar nu mai îndrăznesc să se sărute.
- Te voi mai aștepta... - șoptește el cu glas sugrumat de emoție și cu un oftat greu din adâncul inimii.
- Nu. Să nu mă mai aștepți. S-a întâmplat tot ceea ce trebuia să se întâmple. Ceva sublim trebuie să rămână unic, uneori o reeditare poate fi dezamăgitoare. Oricum voi fi cu tine de aici înainte. Și tu vei fi cu mine mereu. Cu timpul vei vedea și vei înțelege ceea ce spun eu acum...
O ajută să urce în vagon, apoi o așteaptă să apară la geam. Are același chip trist dintotdeauna, dar așa cum e acum, înroșit de lumina vie a zorilor, chipul ei pare mai vesel și mai copilăresc. Trenul fluieră lung de plecare, ea îi mai face un semn de adio cu mâna, mai vede fluturând o vreme la geam eșarfa ei albastră... apoi se pierde cu totul în zarea tot mai luminoasă.

Se întoarce abătut și gârbov pe drumul spre casă. Pare dintr-o dată mai vlăguit și mai îmbătrânit, ceva parcă a ars în el ca într-un incendiu interior și în locul cu pricina a rămas doar cenușă. Ea a plecat, dar ochii ei au rămas în ochii lui. Oriunde întoarce privirea îi vede, ca atunci când ai privit prea mult țintă la un obiect și imaginea lui îți rămâne întipărită pe retină oriunde te-ai uita.
Intră în odaia pustie acum, unde n-a mai rămas decât parfumul ei, în rest nimic de la ea, nici măcar un lucru cât de mic, patul e la fel de aranjat ca și cum în el nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă ar fi visat totul. Oare să fi fost doar un vis? Poate. Cine știe. A mai auzit el de vise ciudate ce păreau a fi realitate. Sau de vise mai reale decât realitatea însăși.
În vreme ce răsucește aceste gânduri în minte, vede cum se luminează brusc ecranul telefonului de pe noptieră. E Mariana.
- Da! răspunde el prompt.
- Ce faci, omul lui Dumnezeu? Că te-am sunat toată seara și iar n-ai răspuns. Am intrat iar la tot felul de gânduri negre.
- Îmi pare sincer rău, dar nu m-am simțit prea bine aseară și m-am culcat devreme.
- Ești bine? Că ai o voce schimbată de parcă nu ești tu.
- Sunt bine, nu-ți face nici un fel de probleme.
- Ar fi timpul să revii acasă, că poimâine ți se termină concediul. Să te pregătești de serviciu. Ne e dor de tine, mie și la copii.
- Și mie mi-e dor de voi. Mâine mă voi întoarce acasă.
- OK! Lasă totul în grija vecinului Mitică și hai! Te așteptăm cu drag, cu mâncarea ta preferată, că pe-acolo, pe la casa ta, nu știu zău ce ai mai mâncat de unul singur. Că știu că nu prea îți faci tu de mâncare.
- Nu te necăji în privința asta, știi că nu prea mă omor cu mâncarea în ultima vreme... Pa! Să ne revedem cu bine!
Și închide telefonul, fără chef de prea multă vorbă. Privește pe geam cum se înalță triumfător soarele de după culmea Măgurii, iar pe sticlă i se profilează, ca într-un tablou viu și strălucitor, chipul Andreei, cu ochii ei mari, hipnotici. Se gândește că nu va mai scăpa în veci de imaginea lor, iar în gând îi răsună obsedant cuvintele ei: „În ochii tăi am văzut o lume cum nu mai e alta, tot ce mi-am dorit să văd, măcar o dată, o singură dată în această scurtă trecere a mea pe pământ.”