agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-10-17 | [This text should be read in romana] |
Când încă noaptea nu se retrăsese din tumultul cerului și era stăpână peste liniște, telefonul sună pe neașteptate. La capătul firului se auzi glasul mamei:
‒ Fiule! ‒ Sărut mâna! La ora asta? întrebă fiul buimac. Curiozitatea era prezentă în tonul bărbatului: ‒ S-a întâmplat ceva? continuă el. ‒ Vreau să te aud! Atât, răspunse femeia. Nu am putut să dorm. Urmă o scurtă tăcere. Fiul își ridică privirea pe tavan, un fluture mare se lipise de el. De unde o fi venit, se gândi ascultând glasul mamei la telefon. Era sătul de repertoriul ei sec, pe care aceasta îl repeta zilnic. Însă femeia căuta să-și alunge singurătatea, așa cum știa ea, vorbind. Cu spiritul său rebel, fiul, încă somnolent, îi urmărea, resemnat, monologul. Dimineața sa nu mai era liniștită. Începuse brusc. ‒ Ia, mamă, melatonină! ‒ Ce este asta? ‒ Un medicament. Are hormonul somnului. După o mică pauză, femeia întrebă: ‒ Îl recomandă medicul? ‒ Nu mamă, nu este compensat, se află la liber în farmacii. Dar mama sa, consecventă unor convingeri vechi, tăgăduia să răspundă. ‒ Mi-e frică să nu-mi facă rău, spuse ea cu ezitare. Apoi continuă: ‒ Hai că te aștept! Să nu întârzii! Am treabă cu tine. Convorbirea se întrerupse. Fiul merse în bucătăria lui pentru a-și pregăti cafeaua și căzu pe gânduri... Maică-sa nu mai suporta singurătatea. Devenise o umbră a celei de altădată, când, în mijlocul societății, era de invidiat pentru eleganță. Euforică, fără să dea de bănuit, severă, cu un comportament treptat agresiv, avea tendințe absolutiste în familie. Purta răspunderea gesturilor și a hotărârilor sale pe care le dorea îndeplinite. Cu o voință de fier, venise singură de la țară, să devină orășeancă. Societatea i-a permis să evolueze conform tendințelor de reconstrucție socialistă, să dea măsura mediocrității sale, dar și să fie o salariată model, cu studii sanitare medii. O mană cerească pentru ea, de care a știut să profite. Statul avea nevoie de persoane supuse, fidele lui, care să nu ridice probleme și cărora să le creeze senzația de sațietate. Toate fricile ei au fost ascunse, toate temerile îmbrăcate într-o amabilitate excesivă și depozitate în spatele obsesiilor, astfel încât acestea să nu poată fi zărite. Avea pretenții de rang social, care ștergeau sentimentul inferiorității, rămânând doar vagi urme, care totuși se vor manifesta mai târziu. După moartea soțului, pierduse abilitățile sociale, închizându-se în ea pentru a nu-și trăda insuficiența. Mai mereu cu pretenții și orgolii, transferase asupra fiului grijile exagerate, nesiguranța și teama. Îl sufoca zilnic cu obsesiile ei. Irațională, deseori plictisea cu insistențele sale. Fiului îi era teama de ea, dorise să facă din el un personaj perfid și avar. Însă planul acesta nu-i reușise. Băiatul ei era un visător, plin de imaginație, dornic să exploreze teritorii necunoscute altora. Retras și timid, el nu comunica oriunde și oricând. Din motive de siguranță, o parte din anii copilăriei îi petrecuse în camera-dormitor a apartamentului, izolându-se de propria sa mamă, astfel încât aceasta să nu-l mai poată controla. Cuvintele ei de bază, singurele noțiuni pe care i le transmitea, erau ordinea și disciplina: „Spală-te și fii cuminte!” Nimic despre dragoste. Era suficientă iubirea ei deplină pentru el. O satisfăcea dorința de a-l controla și subordona. Închis în dormitorul său, băiatul, plin de imaginație și fantezie, era cuminte, incapabil să poarte ranchiună. Ori de câte ori avea ocazia, asculta prin intermediul unui radio „Latvia” piesele teatrului radiofonic. Cam asta era singura sa distracție. În intimitatea camerei, bibelourile deveneau personaje, cu care construia lumi fantastice, unele desprinse din piesele ascultate, alte create de el. Jocul dura uneori ore, altădată zile. Deși zburda alegoric, mima fericirea singurătății desprinsă din mediul familial. Uneori, își descoperea corpul prin palpare. Mâna sa cobora de-a lungul trupului până în preajma coapselor, unde, indiferent, își mângâia pielea, alunecând cu degetele, mai jos, unde micul său penis era strâns. Descoperise prin frecare o anumită erecție, fără însă să simtă plăcerea. Nu înțelegea ce se întâmplă. Era doar curiozitate. Mai era nevoie de ceva necunoscut lui. Slobod a înțeles că lipsește atracția. Ce anume l-ar fi putut incita, ce anume l-ar fi putut conduce până la o dorință? Avea nevoie ca gândurile sale să-i aducă un motiv de excitare. Dar ce anume? Nu descoperise dragostea. Asta îl însingura și mai mult crescându-i timiditatea. Era ca un exercițiu al ademenirii trupești. În primele exerciții nu avusese sentimentul vinovăției. Era convins că descoperise o taină. Singurătatea era halucinantă. În brațele ei, cu imaginația sa, realiza jocuri infantile. Naivitatea era un flagrant de care deseori se făcea vinovat. Își închipuia că doar în singurătate poate avea încredere. Își dorea să fie loial acesteia. Numai că anii au trecut și a ajuns la vârsta necesară pentru a merge la școală. Naiv, fragil ca un pește scos din acvariu, fără voință, era o victimă sigură. De aceea, școala primară i s-a părut înfricoșătoare, la fel și gimnaziul. Nu avea nicio clipă curajul de a fi ca ceilalți. Sensibil și delicat, doar visele îi mai rămâneau. Toate aceste momente din viața sa erau bine ascunse. Nimeni nu le cunoștea. Câteodată trupul i se încorda, exteriorizările prin tresăriri spontane fiind eliberatoare. Cu nimeni nu vorbea despre ele, mai ales cu maică-sa. În fața ei, era un timorat, un element slab, pe care ea îl putea domina după voința sa. Totuși, femeia îl prețuia ca fiind comoara cea mai de preț. Însă el era sătul de avalanșa de dragoste ce se revărsa zilnic asupra lui. Simțea că îi dărâmă și cea mai mică urmă a identității sale. Adolescentul dorea să-i fie recunoscută personalitatea, dar zadarnic. Conta doar ce dorea ea. Relația lor era săracă în cuvinte, atât de săracă încât că și peste ani , a fost una rece și distantă. Drumul dintre cele două locuințe nu era unul lung. Fiul, om în toată firea, era ținut în scurt și după împlinirea unei jumătăți de veac de viață de persoana ce-i era mamă, pentru că pentru aceasta, era tot un copil naiv. Nu-i împlinise dorințele de evoluție, nu câștigase suficient și nici nu era încadrat într-o funcție publică importantă, care i-ar fi dat ei posibilitatea să se laude cu el și să profite de imaginea aureolată a personalității artificiale, dar recunoscută social. Fiul, însă, avea ambiții artistice într-o lume stingherită de cultură, indiferentă, avară, nerecunoscătoare cu cei ale căror aspirații depășeau puterea de înțelegere a majorității, și interesată doar de latura materială a existenței. Librării se închideau, spațiul lor căpăta alte destinații comerciale. Influențați de travaliul existenței, mulți socoteau doar boabele, nu și rodul spiritual. În pragul ușii apartamentului maică-sa îl aștepta în aceeași pijama destrămată. Complet ruptă de realitate, nerăbdătoare, fără să-l lase să respire, îl luă în primire: ‒ Ai văzut poștărița? Fir-ar dracului să fie! Nu a venit! Nu mi-a venit salariul! Când vine? -Peste 3 zile. ‒ Da’ să vină, lua-i-ar dracului pe toți...!!! Pe fața ei se vedea efortul concentrării. Femeia continuă cu întrebările: ‒ Și vecina de pe culoar te-a văzut? Aceasta, o femeie rezervată sieși, era o tânără care avea locuința lângă apartamentul părinților. ‒ Da’ ce treabă am eu cu vecina? ripostă bărbatul. _Fir-ar ea a dracului, umblă cu vorbe. Cică vin bărbați la mine completă vădit intrigată mama sa. ‒ Da’ cine vine mamă? ‒ Cine să vină ? sări ea ca arsă. Tu și Mihail, frate-meu, atât! Când vine și ăla, că i-a pus Cața fusta în cap. Cața era cumnata, a doua soție a fratelui său . Mare afemeiat a fost acesta la viața sa! Din cauza femeilor și din lipsa voinței, deși absolvise filologia la Cluj, târziu s-a așezat la casa sa. Femeia reveni asupra ideii care o preocupa. - Când vine pensia? Era o întrebare veșnică cu care fiul se obișnuise și adesea căuta să vină cu un răspuns pe care mama sa să-l accepte. - Peste 3 zile. ‒ 3 zile zici? întrebă ea și se îndreptă spre calendarul de pe perete. ‒ 3 zile, repetă tânărul. ‒ Adică aici, spuse și arătă cu degetul pe fila calendarului. ‒ Nu acolo, corectă fiul, este săptămâna următoare. ‒ Păi adică, eu nu știu în cât suntem? Indignarea sa era evidentă. ‒ Știi, căută fiul să o liniștească, doar ai greșit cu un rând. ‒ Eu nu greșesc, sunt atentă și nici nu am să mor nebună cum spun medicii.Ce știu ei? Doar vor să-ți ia banii. Pe femeia nu o amenința nici o boală concretă doar alzheimerul și neîncrederea sa constantă îi rodeau sănătatea.De când s-a agravat boala degenerativă zilele deveniseră un coșmar. ‒ Atentă, atentă, repetă fiul, doar că... și se îndreptă spre perete și îi arătă că ziua căutată era pe rândul următor. ‒ Aaaaa, se auzi cu tărie litera repetată, din cauza ochelarilor, mai spuse ea. Avea ochelari pentru apropiere și pentru distanță, însă adesea îi încurca. Nu dorea să folosească decât ochelarii săi vechi cu ramă lată din metal, pe care îi cumpărase dintr-o excursie în Grecia, și care-i aduceau aminte de locurile sfinte vizitate. Ochelarii îi alesese pentru ea un preot, să poată citi psalmii. Însă cu timpul, dioptriile au crescut și nu prea mai erau de folos. ‒ Acum, explică-mi, ceru ea. De ce spui că suntem în 10 ale lunii că, uite, și îndreptă mâna spre cadranul ceasului ce trona pe perete? Arată 1! Într-adevăr ora era 13, numai că era ora, nu data. Dar, pentru ea, aceste confuzii deveniseră cotidiene. Greu să-i explici diferențele. Ambele, și calendarul și ornicul, era afișate pe pereți. Pe fila de calendar, zâmbetul unui copil era cuceritor, dar și surâsul de pe chipul resemnat al mamei avea în el candoarea inocenței. Emoția negativă datorată imprevizibilului o marca. Era închistată, părea că se străduie să înțeleagă ce se întâmplă, efort însă peste puterile ei. Cândva, în bucătărie, tot spațiul era al ei, dar acum era stingheră printre scaunele din încăpere. Fiul îi luă mâinile între ale lui pentru a o liniști. Îi pregăti meticulos medicamentele, scoase mâncarea din frigider și o împărți în farfurii. ‒ Nu pot să mănânc, se plânse ea. În frigider era o doză de bere menită să-i stimuleze apetitul. Îi puse într-un pahar și o îndemnă să bea. ‒ Bea și tu, îi spuse ea tacticoasă fiului, privindu-l tandru. ‒ Nu pot, nu am voie, răspunse el. ‒ Hai, că nu o fi foc, insistă femeia. ‒ Dar mamă, nu am voie! ‒ Un pic, să bem împreună, să am poftă de mâncare. Tu ce bei? ‒ Eu nu beau, răspunse cu încăpățânare băiatul ei. ‒ Atunci eu beau! Și gustă cu poftă din pahar. Tânărul îi puse în față o porție de ciorbă și veni lângă ea. ‒ Mănâncă și tu, îl îndemnă ea. Fiul se grăbea să meargă la masă acasă. Trebuia să-și ia tratamentul de diabet, dar și să-și lase mama singură, deși în urmă cu două zile, aceasta plecase hai-hui și se rătăcise prin oraș. De întâmplare aflase de la vecina mamei lui. Văzându-se singură în casă, femeia a plecat să-și caute pe stradă fiul, numai că mersul ei dezordonat și neglijent a atras atenția agenților de poliție, care au reținut-o și au însoțit-o acasă. Singurătatea are capcanele ei, te alungă dacă nu-ți stăpânești psihicul. Ceea ce pentru ea era evident. Cândva în bucătărie stăpânea spațiul printre farfurii și cratițe, grăbită să gătească. Acum graba ei devenise o conștientizare a neputinței. Stătea la masă cu privirea absentă. Așa încât fiul luă hotărârea să mănânce împreună doar să-i satisfacă dorința. Se considera vinovat că o lăsase doar pe ea să decidă. Acum era târziu să se înțeleagă și oricum dorința ei ar fi fost prioritară. Nu putea să nu se supună, cu toate că o viață întreagă a luptat să nu intre sub controlul ei exagerat. Era greu să o înțeleagă. Nu-i lăsa nicio portiță deschisă de comunicare, făcând dificilă colaborarea cu ea. Nemaiavând măsura cuvintelor, multe se petreceau doar în mintea ei, iar prin ochii resemnați, căpătau dimensiuni hidoase. În fața oglinzii mari din hol, tresări înspăimântată. Își privea întâi mâinile, apoi obrajii, fruntea ridată: ‒ Iată! arătându-și ea venele scoase în evidență de pielea de pe mâini, apoi cearcănele și părul alb. Fiul nu avea curajul să-i spună mamei sale adevărul. ‒ Timpul trece...! atât spuse el. Trupul femeii suferea metamorfoza îmbătrânirii Chipul mamei sale era trist Brusc, femeia își aduse aminte din nou de pensie: ‒ Nu am primit pensia. Ce o fi făcând poștărița de nu vine? De ce nu vine pensia? Gândurile ce nu-i dădeau pace îi întrețineau teama și încordarea, exprimarea ei suna a protest. Astfel, grijile primare o sufocau, transformând-o într-o victimă. ‒ Și apoi tu! Ți-am zis să-ți iei serviciu! Fiul, expus, căută să se apere. ‒ Dar am preocupare! ‒ Ăsta nu este serviciu. Puteai să fii și tu la un birou, să învârți două hârtii. Dar nu ți-a plăcut... Erau obsesiile sale care răbufneau în singurele momente de luciditate. Fiul ar fi putut să-i spună de asigurările de care se ocupă, dar l-ar fi înțeles? Gândul ei căpăta contururi materiale: ‒ Și asigurările astea îți aduc bani, îl întrebă maică-sa. Tânărul înghiți în gol! ‒ Vrei să-ți spun eu ce înseamnă banii? continuă femeia. Fiul se gândi la comisioanele încasate. Nu erau suficiente, iar el era conștient de acest lucru. ‒ La un birou te durea la bască, fu răspunsul ei. Una este să fii dependent de alții și cu totul altceva să fie alții dependenți de tine. Punctele de vedere erau divergente. Libertatea, considera fiul, se construiește zi de zi, este cea care-ți dă certitudinea de a fi. Însă onorurile erau preocuparea mamei. Prestigiul poleit al societății o convinsese pe ea. Femeia intră în camera sa, întârzie un timp, după care se întoarse cu un teanc de bani, înfășurat în cupoane de hârtie. ‒ Să-i numărăm, îi spuse. Pe masa din bucătărie, tânărul răsturnă teancul și-l organiză pe bancnote. Era o sumă bună din ultimele pensii ale tatălui, rezervată pentru tratament la spital. Dar cum decedase înaintea internării, banii rămăseseră în șifonier. ‒ Să-i punem în bancă! ‒ Să-i punem, mamă, repetă fiul. Acesta era tulburat de suma găsită, era copleșit. Împachetând împreună banii, zise: ‒ Mamă, ți-i pun la loc până mâine! Femeia, neatentă și fără să-l privească, spuse: ‒ Da, pune-i la loc! Atenția ei era atrasă de televizor unde muzica populară îi reamintea de satul de odinioară, singurul lucru care-i mai trezea emoții și amintiri în care se mai putea ascunde. Fiul închise ușa și ieși în stradă. Acolo avu ocazia să-și oxigeneze creierul și să se simtă liber. Fu surprins să se întâlnească cu profesorul său de filozofie din liceu, astăzi un cetățean rezervat, dependent de politică, care îi vorbi: ‒ Tinere, ce mai faci? Uimit de întâlnire, tânărul tresări. Demult nu-l mai văzuse pe profesor. ‒ Unde lucrezi? Urmă o scurtă tăcere. Să-i spună și lui de asigurări? Oscila. ‒ Îh, veni răspunsul său,... domn profesor, contează? ‒ În ziua de azi orice contează ca să faci bani. Tu ar trebui să lucrezi într-un departament economic. Lucrezi? Cu jenă recunoscu că nu. ‒ Atunci ce ai putea face? se întrebă profesorul și tot el își răspunse: ‒ Intră în politică! Singura ta posibilitate acum este în politică. Ce te-ar deranja? Iți faci un nume, te cunoaște lumea, ți se deschide o lume, faci carieră.Nu-ți trebuie multă minte -În niciun caz! Nu cred în partide. Duc țara spre faliment. Și apoi să-mi pătez onoarea că am fost cândva membru? Niciodată, răspunse tânărul total intrigat. Profesorul continuă: ‒ Atunci ce ai să faci? Vei rămâne să visezi? Te știu idealist! ‒ Și este o rușine să cred în corectitudine? ‒ Dar,... încercă profesorul să continue. ‒ Niciun dar, nu voi profita de ascensiunea falsă, de roluri aparente. Fără să-și ia la revedere, tânărul plecă mai departe. Acasă, după o masă liniștită, se întinse în pat să se odihnească. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy