”Cubul cu miere de mare, briză care spune povești (The symbols) - Poem în proză, cu sirenele și cu marea care nu se duce în mare.. (Fragmente cu sirene)

Fragment I.


FRAGMENT CU MAREA CARE NU SE MAI DUCE, NICIODATĂ, ÎN MARE

Sub soare, sub lună, în tărâmul nostru făcut sub soare și din lună, dacă există sau nu există altceva, îngeri, zâne și monștri, era un fel de fântână, cu o apă foarte, foarte curată.

Luasem, din ea, apa era într-adevăr foarte curată și dulce.

Parcă, eu mersesem, sub lună, sub soare, pe țărâna făcută din oamenii care nu mai sunt și din animalele care nu mai sunt, însă eram liniștită pentră că se născuseră foarte mulți oameni, după cei din țărână. Pământul era plin, de noi. Eram tone și tone de oameni, supraviețuitorii, care continuau să muncească, pentru o pâine în plus. Cât grâu vrei…? (Și eu. Grâu.) Și am căi, în mine, subsidiare, care îmi spun să nu dau, din apa mea, țărânei, pentru că acolo sunt lalele mele, bulbii mei, iar ele se hrănesc tocmai cu carnea mea, sub lună, sub soare și sub ”stelele” (care sunt mai îndepărtate, un pic, dar nu creează maree.) Luna, însă, este foarte aproape, ea mișcă marea și crește valurile (crește mareele, mișcă apa), pe când ”stelele construiesc oamenii”, îi fac, ca și ele, pentru că oricare Leu seamănă unul cu alt Leu, după Soare și după Jupiter… La fel, racii, dar și taurii se aseamănă, lor Venus și Luna sunt, poate, mai aproape…

Dar, le-am iubit, stelele erau, toate, frumos construite… Leul era mândru SOLAR, ȘI SUB JUPITER, iar Fecioara gânditoare, grabnic ajutătoare.

La fel, Peștele gânditor, ca și părinții mei amândoi…

Taurul încăpățânat și muncitor, sunt BIVOLII, care se lasă pe genunchi, când, poate, carele oamenilor sunt mult prea grele… Din urmă, cred că mă striga Săgetătorul, nu prea îmi era frică… El are o săgeată, așa e pictat, ca un aspru războinic. Racii, ei mereu, se întorc. Dar, și mamele… Nu am niciun fel de idee, cum sunt Balanțele, iar pe Capricorni îi iubesc, mult. Berbecul atacă, deși este născut primăvara. Ce faceți, măi, stelelor, cu oamenii mei? Se aseamănă, după gen… Dar, destinul este, în mâna Domnului. Și, cui să dau, mai departe, din apa mea? Sub soarele, și sub luna mereu cea cuminte… Așa, că m-am așezat, jos, pe o piatră, chiar în poiană și lângă pădure, l-am rugat, pe ”Soare”, să îmi încălzească apa, ca să o pot vedea, și caldă, cum este, și dacă pot să o beau și să mă spăl, apoi, pe picioare, pe trupul meu, de la atât de mult drum… Și m-am spălat, în ea. Însă, în păr mi-am pus numai ploaie împrăștiată… Strânseseră, într-un ciubăr, apă de ploaie, și mi-am încrețit părul, cu ea, și mi l-am spălat, cu ea… Cu o bucată de ”săpunel”, care este o plantă, mi l-am spălat… L-am uns, cu frunze de nuc, m-am uns și pe la sprâncene, ca să fiu brună… Sălbăticoasă și brună, și cu mâinile printre ciuperci și ierburi de leac foarte bătrâne, și cu piciorul subțire, ca să nu atingă urzicile.

Dar, lunii, ce să îi cer, și ce să o rog? Se face una, cu mine… Are pântecul mare. Nimic, să îmi facă nopțile mai ușoare, așa, și stelele, să nu mă încurce, prea mult, când visez, ca să îmi pot face, și în continuare, o imagine despre mine, curată, pură, fidelă…

Puteți să îmi dați un destin, zic și eu, puțin mai onest? Dacă tot sunt zodii pe aproape? Să stau, puțin, lângă fântâna aceasta… Am părul, depus în aur de lună… Noaptea, părul meu este altfel, din pricina lunii (care influențează și marea, e simplu, o mișcă), deci și părul meu, noroc că e întuneric, afară… Nu este aur, văd, pe nicăieri… De fapt, au apărut, deja, cărăbușii, apoi licuriciul, este vânt, și e abia Luna Mai. Dar, de ce povestitorul a sărit, în fântână, văzând boaba, de aur, în ea… Abia atunci, m-am speriat, destul de mult, pentru el… Dar Luna l-a salvat, trăgându-l de gleznă, infinit, și ne mai arătând nimănui, absolut nimănui, fântâna, de la capăt, de sat.

Mă apropiasem, de apă, și simțeam marea și sirenele femeiești foarte aproape, pe undeva, în sat, în ”mașini de mărgean”, și ce e și cu voi, ce e și cu trupul vostru ciudat… Unde ați nimerit… ”Drept în sat, lângă fântâna aceasta…” Sunteți foarte frumoase, aveți trupul albastru, și solzi… Nu mă faceți, ca voi, pentru că sunteți, din mare… ”Nu, nu sunteți niște sirene urâte, cum să fiți, lăsați tâmpeniile, aveți un ten măsliniu.” Iar mărgeanul este, pe la voi, la fel ca un fel de casă de țiglă, sub apă… ”Lăsați-mi fântâna, în pace, căci eu sunt fântână.”

În mine, este o fântână, cu cilindru de piatră veche, în sat. Dacă vine, cumva, femeia și sirena, să caute gustul cel dulce, de la fântâna cea veche, din sat, cu ierburi și cu flori galbene umede, pe la margine, cu plosca mică, de fontă, pe care o găsește lumea, când trece. Ba, da. Vă vreau, pe voi… Vreau peștele, vreau să fiu, imediat, un pește și un om… Unde e mărgeanul, ca să îmi cumpăr liniștea, cu o boabă de coral sau de mărgean, unde, parcă, sunt aceia cu tarabele și cu peștii vii (pe ele, la vânzare), zbătându-se. Ca să mă fac, pește viu și să sar, dintr-o pungă, unde stăteam însângerat, puțin, din plasă, din ieșitul din undiță, înapoi în mare, încă, acolo unde rechinii feroce și meduzele nu au trecut niciodată… Rechinii sunt ”nașpa”, ei simt frumusețea din oase și rana. Un Rechin știe cum să aștepte un pește, din plasă, dacă este aruncat înapoi în mare. Iisus Cristos merge pe apă, ca un pescar, după el îl urmează toate animalele… El este pasul lumii. Iar eu numai o roată, care se învârtește, în gol. Moara macină grânele. Numai BIVOLII, stau, cu genunchii rupți, și cu carul încărcat de prea multă povară și sunt greoi. În casa mumii.

ÎN CASA ”MUMII”… PARTEA A II-A, FRAGMENTE

De ce mă strigi, ”omul din umbră”, și pe cine cauți dumneata… ”Este un fel de colibă, făcută din paie, se spune că se întâlnesc, se pot găsi inorogi”… Așa zici? Unde sunt? Inorogii? Lasă, atunci, prostiile, și mai multă umezeală, în gând, și mult dor, de pești… Pești… Dunărea… E murdară… Delta… Anostă… Vreau marea!!! …Pește uscat sau, în ciorbă. E ciorbă. Sunt multe undițe care se arată, pe-aici, dar mai departe, oceanele… Oare, mă întreb și eu, ca prostuța, cum se vede ”o stea”, ”Naos”, ”Vega” și ”Gruid”, deasupra, spatele stelelor, însă cum se văd, ele, dedesubt, dintr-o mare sau dintr-un prea vast ocean? Cum se vede spatele soarelui, în mod exact, de sub apă? Lumina, de la el, se vede pe sub apă… Se plimbă… Iar, apa pare, atunci, turcoaz…. Stelele, de pe timpul nopții? Cum să văd? Stelele? Și lumina, cum e, de sub mare?

Trebuie să ai ochi mișcători, pentru că stele sunt, de fapt, în toate părțile și se văd, imediat, de sub stânci.

Vreau să mă cobor, un minut, un selfie, vă rog, un sens, ultimelor mele tălpi, cu care am călcat, pe nisipul călduț. Se simte, numai bine, sub talpă, care este mai frumos și mai fin. Să calci, peste pământ, și peste iarbă, desculț, sau pe nisipul foarte fin, călduț și puțin umed. Da, mărturisesc, îmi plac atât muntele, cât și marea… Piatra și nisipul sunt, în fond, unul și același lucru, mărturisesc. Muntele și marea… Au aceeași consistență. Am, însă, lacrimi, în ochi… Nu se duc, pentru că sunt singură, singură cuc. Hey, pescari, unde plecați? Salvați-mă, de crotali! Nu plecați… Sunt eu, peștele de pe tarabă, semiviu, ieșitul din undiță, deci aruncați-mă, înapoi, în marea sărată, ”secundaria mater”… Sunt eu, peștele cam amărât, de pe tarabe, vă rog, nu plecați… Nu plecați. Pânza se strânge, pe solzi, și a mai rămas puțină apă pe trup, și cârligul nu mai îmi zace în gură…

E un fel de îndemn, înspre de-a cules strugurele, boabă cu boabă, și de a fi egoist, când îl ții în mână. Struguri, sunt pentru muncitori… Aceia, cu mâinile rupte, dar cu demnitate puțină. 

Iau, doar cinci boabe de strugure. Atât cred ei că merită.

Mi-e milă, de acei oameni…. Demnitatea lor fragedă este plânsă, sunt spânii destinului.

Sirenelor, acum, pe bune, surorile mele foarte dragi, unde vă gândiți să și plecați, însă? Nu vă place, puțin, să mai stați? Am o pâine întreagă, de casă, și am curățat cuptorul, mai de dinainte. Lemne sunt și câiva bușteni ard în vatră, dacă soba este foarte călduroasă, reconfortantă căldură. Nu vreți să mâncați? Acum, pâinea este rotundă, plină, rumenită, caldă și aburindă, dar nu am pus nici pic de sare, în ea… Și, apă mai am, adusă, dis de dimineață, de mine, de la fântâna satului… Care dă pe dinafară, de dulce ce este… Ca apa de ploaie, venită peste muguri și peste primele frunzulițe, care se arată… Și se arată…

(Mesajele Medeei, metaforic, la vârsta (imaginară) de 13 sau 14 ani…) Data 10.01.2024


(Fragment II. Iulia Elize – ”Pasul roșu al zilei”, carte, 2016)

Barca tocmai a ieşit ca să muşte din mare, este atât de frumoasă, draga mea!, mă simt cu adevărat fericit. În fapt, mă sprijin cu o mână de catargul ăsta de brad, deasupra pânzele albe mă năucesc, draga mea, parcă ar cădea peste mine ca nişte aripi imense, parcă m-aş pierde ca un tâmpit în neprihănirea lor, în plus, pânzele astea ale mele atrag preafrumoasele sirene, ştii, Laura? Nu, nu te supăra, draga mea, doar eu pe tine te iubesc. Barca începe să alerge pe fiecare val, vântul e bun, bate în pupă, împinge bărcuţa asta tot mai departe, până cât să atingă linia orizontului. Busola îmi arată Sud-Estul, căutăm aşadar sirenele de la Sud-Est de marea asta cu onduleuri sărate. Şi scrumbiile de argint, bineînţeles, şi pe acelea le căutăm. Da, draga mea, în primul rând scrumbiile. Tu mă aştepţi acum pe ţărmul mării şi plângi, asta îmi spui? De ce eşti geloasă, draga mea? Chiar pe o femeie cu coadă? Da, e frumoasă, aşa e. Părul ei lung şi cârlionţat atinge podeaua. Braţele ei sunt de zăpadă, pe cap poartă o coroniţă de mărgean. Pielea ei e ca laptele, da, chiar aşa e, draga mea. Poate că aşa e, nu ştiu, vorbeam şi eu, neostoit. Draga mea, te iubesc. Tu eşti sirena mea cea pământeană.

Cu nimeni nu te-aş înlocui, draga mea. De ce nu ţi-am povestit de bărcuţa de la Tulcea? Eh, draga mea, asta e o poveste cam lungă. Şi nu vreau să se tulbure căpşorul tău plin de zulufi. Dacă ai fi aici, aş coborî pânzele, te-aş culca pe o pătură, aproape de cală, şi te-aş iubi în plin vânt. Apoi am zăcea pur şi simplu, aşa; adică aproape de epuizare, ca şi când am fi prins, sub tălpi, marea aia sărată.

Aşa te-aş iubi, draga mea. Ca şi când am fi dănţuit, cu marea aia străvezie sub călcâie. Nu aş iubi niciodată o alta, draga mea. Nici măcar o sirenă cu ochi albaştri, şi cu părul lung, până la glezne, care zăpăceşte inima pescarilor, făcându-i să se arunce în mare. Însă, poate aş ruga-o să îşi dea jos coroniţa aia mică de mărgean, să mi-o arate şi mie, să văd, e mai frumoasă decât cea pe care ţi-o încropeai tu, odată, din florile de câmp ale întâiului tău paradis… Da, Rupea e, desigur. Nu mă gândeam la Eneea, draga mea. Eneea e doar un vis, aşa e. Şi i-aş lua, bineînţeles, coroniţa (înciudat pe chipul acela frumos, de sirena aia cu părul ei lung, care, de lung şi de frumos ce e, loveşte podeaua aia scorojită, cu miros de peşte) şi ţi-aş aduce-o acasă, drept trofeu. Aş lăsa în pace sirena, pe cuvântul meu, draga mea. Doar ştii că eu pe tine te iubesc. Cât sunt eu de pescar. Ştii să pregăteşti scrumbiile? Deja plasa pescărească e plină. Ştii, aşadar? Dar fructele de mare? Am prins şi câteva caracatiţe… Nu îţi plac caracatiţele? Atunci le dau drumul, din nou, ca să „zburătăcească” în mare. Marea are nevoie de cât mai multe caracatiţe, aşa e, draga mea. Da, draga mea. Marea chiar are nevoie de caracatiţe. Ele îmbrăţişează încontinuu apa aia sărată, stârnind onduleuri în mare. Da draga mea, aşa e.

Şi aşa, draga mea, m-aş juca cu tine până când, probabil, aş adormi. Cum să nu adorm, draga mea? Aşa e, draga mea, eu nu aş dormi niciodată, decât de nebun!

Şi totuşi, cum să nu recunosc că îmi place la nebunie să mă agăţ de picioarele tale frumoase? Adică să îţi cuprind amândouă picioarele şi să ţi le ascund în propriul meu trup. Da, chiar aici pe mare, draga mea nevestică. Chiar aici, în vântul ăsta plin vapori de apă. Doar încerc să fiu puţin poetic, draga mea Laura, însă, după cum vezi, nu îmi iese asta prea bine. Doar mă ştii, am sute şi sute de cărţi, măcar puţină poezie ar fi trebuit să îmi iasă şi mie. Măcar din când în când. Adică măcar acum, când chiar mă străduiesc. Şi aşa e cu picioarele tale, Laura. Aş adormi, de nebun, lângă ele. M-aş agăţa de ele până când aş muri. Nu, draga mea, nu m-ar salva nicio sirenă. Eu nu sunt prinţ, ca să mă salveze sirenele, eu sunt doar un simplu pescar. Unul care te iubeşte mult, Laura. Bine!, bine!, m-ar salva, totuşi, cineva. Aşa!

De fapt, eu aş fi vrut să pricepi altceva, Laura. Că noi facem foc, nu dragoste… Ca şi ploaia, draga mea. Ştii cum face ploaia foc? Aruncă un fulger pe cer, şi gata e cu focul! Acum înţelegi, Laura? Şi-apoi, erosul. Stârnirea asta a sângelui. Cum să o astâmpăr, draga mea, decât avându-te toată, aici, unde marea se joacă, atât de frumos, cu pescăruşii… Da, draga mea, sau invers. Adică, acolo unde pescăruşii se joacă cu marea. De zăpăcit ce sunt, nici nu mai ştiu cine cu cine se mai joacă acum. Eu cu tine, tu cu mine, marea cu pescăruşii, sau invers, adică pescăruşii cu marea. Sau, da. Ce prost pot să fiu! …Tu cu pescăruşii. Aşa, draga mea, acum ştim cine cu cine se joacă, de fapt. …Tu cu pescăruşii.

Da, draga mea. Pescăruşii culeg alge din palmele tale. Nu te ciocănesc, draga mea, cum să te ciocănească? Le culeg frumos, dar frumos, draga mea, ca într-o mică poveste. Pentru că doar în poveste pescăruşii se hrănesc cu alge dintr-acelea încâlcite, sau când, Doamne fereşte!, mai au şi ei câte-o indigestie mică. Le descâlceşti tu? Da, draga mea, lor le plac mai ales peştii. Nu te necăji, îi culeg din mare. Peşti sunt destui, nu ca algele, nu ai vrea ca algele să împânzească, de nebune, marea întreagă, nu-i aşa? Draga mea, să ştii că eu chiar te iubesc. Când mă întorc, o să închid bine ferestrele, aşa cum tu, de drăguţă, mi-ai cerut cu aşa o stăruinţă.

Ca de obicei, al tău, Lucian (Lulu...)