Se crapă de ziuă. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu. Început de an, început de zi, noi speranțe. Am încercat întreaga noapte să dorm. Gândurile se înfășurau în jurul meu precum o sârmă ghimpată. Au fost clipe când îmi doream să fiu o plantă. O plantă precum lăcrămioarele. Să mă înalț vremelnic și timid, pe ascuns, când se topesc zăpezile. Să mă iubesc cu o rază de soare. Apoi, rușinată, să mă las frunză, la umbra pădurii, până într-o altă primăvară. Și până atunci să dorm. Fără gânduri. Îmi imaginez că plantele nu au gânduri.

Totuși. Zorii au răzbit prin fereastră ca și când ultimul loc unde și-ar fi putut desluși existența acestora n-ar mai fi fost altul decât camera mea. Am încercat să mă mint. Am încercat să mă prefac. Simțeam că, macar cinci minute (doar atât) mi-ar fi fost de ajuns și aș fi adormit. Ca o plantă. Nu până la primăvară. Dar, cel puțin, până ce soarele se urca pe suliță. Degeaba!

M-am ridicat, ușor amețit, după o altă noapte nedormită. Am făcut un duș. Apa fierbinte mă izbea pe spate, iar eu mă supuneam acelei mici plăceri ca și când ar fi fost ultima dintre ele.

- Viața nu e neapărat un duș rece...

Un gând ce mi-a adus în minte imaginea Oceanului Înghețat. Nu știu de ce. Poate că eram prea mulțumit de starea propriei relaxări. O neputință mulțumitoare. Un sine împăcat.

O cafea...

Nici nu contează altceva...

În acea zi am fost OM. O condiție ! Un fel de... ceva. Și nici măcar nu aș fi gândit la acea zi dacă nu mi-aș fi dat seama că eu, omul, nu sunt, nici măcar pe departe, o plantă. Nici măcar un dosar!

- Cum adică, un dosar!?

Simplu! Un dosar de restituire a unei taxe de mediu, plătite pentru o mașină, pe care l-am depus la autoritatea competentă în acea zi. Funcționarul de la ghișeu mi-a spus (după ce a verificat actele):

- Reveniți pentru soluție în 10 martie.

Aș fi uitat și asta, dar...

La câteva ore am fost la gastroenterolog pentru o consultație. Aveam programare rezervată cu vreo 20 de zile înainte. Niște dureri, arsuri... mă deranjau. Am renunțat la unele obiceiuri, la unele alimente, așteptând răbdător momentul consultației.

În acea zi am fost la medicul specialist. După câteva întrebări și palpări abdominale, mi-a scris un bilet. Un bilet cu care urma să mă duc, următoarea zi, la prima oră, la recoltare de sânge. Știți cum e, analize.

La plecare, medicul mi-a spus:

- Treceți pe la recepție să vă programeze pentru interpretarea rezultatelor analizelor și să vă prescriu tratamentul.

Așa am făcut. La ghișeul cu pricina am spus ceea ce mi-a spus medicul.

- Sunteți programat pe 10 martie.

Undeva, între mine și persoana care tasta ceva, s-a născut o umbră. Și atunci m-am simțit bine. Eram o plantă la umbra pădurii. Apoi umbra s-a transformat în copaci și copacii în bușteni. Buștenii râdeau cu niște dinți murdari, la vedere, și niște utilaje greoaie îi tocau mărunt. Pământul plin de frunze se golea de frunze și aluneca într-o tocătoare imensă. Undeva, în celălalt capăt, pe un tub, ieșeau, unul după altul, niște dosare. M-au prins și pe mine în tocătoare și m-au tocat. Mă uitam fără mirare la mine. Devenisem un dosar.

...

- Te-ai trezit! În sfârșit!

Era un chip drag mie. Mă mângâia. Acea mângâiere de care nu te saturi o viață. I-am luat mâna și i-am strâns-o cu toată puterea pe care o mai aveam și am întrebat:

- Ce s-a întâmplat?

- Ai leșinat. Ai stat în comă.

- Ce lună e!? am întrebat, imediat, panicat.

- Iunie, de ce!?

- Futu-i!! Aveam programare!