De câteva zile e zarvă mare în orășelul de la poalele Munților de Nord, orășel de obicei liniștit, legănat într-un dulce trai patriarhal. Zarva s-a iscat de la o decizie a Consiliului Orășenesc prin care se organizează un concurs de ascensiune pe Munții de Nord, un fel de coroană-simbol a orașului, străjuind cetatea ca doi cavaleri înfrățiți, munți care pornesc dintr-un trunchi comun masiv, iar de pe la jumătate se despică în două vârfuri, Muntele Mic, de doar 1800 de metri și Muntele Mare de 2200 de metri altitudine. Ideea a fost de a impulsiona viața civică, de a stimula participarea cetățenească într-un oraș mic ce pare de la o vreme amorțit, anchilozat, parcă mai mult mort decât viu. Consiliul a stabilit condițiile de participare, termenul de înscriere și premiile acordate câștigătorilor de pe primele trei locuri, primul loc fiind omagiat și cu un titlul de „cetățean de onoare al orașului”.
Lumea a reacționat cu mare entuziasm la idee, deja mulți s-au înscris din prima zi. Paul Georgescu, tânăr angajat al unei firme din oraș, a ezitat să se înscrie din prima zi, nehotărât cum îi este felul ori de câte ori e vorba de implicare în viața publică Dar a doua zi, după o noapte de frământări, își ia inima în dinți și se prezintă la înscriere. Simte că e în sfârșit momentul să iasă din anonimatul de obscur slujbaș de care nu știe nimeni în oraș, să demonstreze că e în stare de fapte mari și poate așa o va impresiona și pe Mariana, tânăra secretară de la firma unde lucrează și de care e îndrăgostit lulea de mai bine de un an de zile, dar nebăgat în seamă de aleasa inimii lui. E ferm hotărât să câștige, el este un montaniard încă din copilărie, străbătând toate cărările și hățișurile munților, cunoscând bine căile de acces și scurtăturile către vârf. E convins că dacă nu va fi chiar primul, va fi pe podium oricum, între primii trei. Nici nu-și dorește atât de mult titlul simandicos de „cetățean de onoare” care i se pare mai mult o formă de festivism și teatru social.
Toți participanții sunt convocați pentru ziua de 1 mai, orele 8, la linia de start de la poalele munților. Se așteaptă o participare masivă și din partea publicului, fiind organizată o mare serbare câmpenească, nu doar în cinstea acestei zile festive ci și a câștigătorilor cursei de ascensiune rapidă pe munte. Traseul nu e unul strict stabilit, fiecare participant va încerca în mod liber să ajungă în vârf pe orice cale care duce într-acolo. Nu există drum propriu-zis ci doar poteci străbătute de animale care adesea se pierd în hățișuri ori surpături și îngrămădiri de stânci. Dar Paul nu-și face probleme, a escaladat de multe ori munții pe cele mai greu accesibile căi. Ultimele detalii legate de traseu se vor comunica participanților înainte de start.

Ziua de 1 mai se dovedește a fi una ideală pentru ieșire în natură. Un soare vesel scaldă orășelul animat de sărbătoare și pantele Munților de Nord. Paul a avut o noapte agitată și se trezește greu, întârziind cu minute bune la pregătirea de start unde s-au dat deja ultimele indicații concurenților. E curios să știe ce detalii s-au precizat de către organizatori, dar se sfiește să întrebe pe vreunul dintre concurenți. Oricum, el știe ce are de făcut, trebuie să ajungă pe vârful muntelui pe orice cale. Și căi știe destule.
La fel ca la marile întreceri sportive, un organizator dă semnalul de start cu un pistol cu capse care face să răsune ecouri repetate la poalele munților. În aplauzele mulțimii adunate, concurenții pornesc în pas alergător să asalteze coasta muntelui, unii în grupuri mici, alți solitari, așa cum e și Paul, care se desprinde de ceilalți participanți, ocolind panta mai abruptă pe o cale mai lejeră, numai de el știută, pentru a nu forța de la bun început și pentru a-și menaja puterile. Treptat se pierde de grup pe care nu-l mai vede în urma lui, iar gălăgia pare din ce în ce mai îndepărtată. Dar nu-i nimic, asta e bine, înseamnă că are deja un avans considerabil față de restul concurenților.
Traseul devine tot mai dificil, hățișuri de mure și liane împletite îi barează calea și trebuie să-și facă loc cu capul înainte printre tufele aspre care-i însângerează mâinile. Apoi panta devine tot mai abruptă, cu pietriș rostogolindu-se sub tălpile lui, cu stânci pe care trebuie să le urce pieptiș, agățându-se cu mâinile de tufișuri răzlețe, ori de buruieni ale căror rădăcini adesea cedează sub puterea mâinilor lui. Dar urcă fără oprire, deși nu-i mai aude de mult pe ceilalți concurenți în urma lui, deci ar avea timp să se mai oprească și să-și mai tragă sufletul. Ceea ce și face la un moment dat. Se așază pe o stâncă mai dreaptă asemeni unui tron regal și privește peste pantele abrupte de sub el. Deodată încremenește și i se taie respirația. Șirul concurenților urcă de zor, dar nu în urma lui, pe Muntele Mare, ci alături, pe Muntele Mic, unii fiind deja aproape de vârful lui și chiuind voioși a victorie.
E uimit și nu înțelege nimic. Cum adică? E posibil ca organizatorii să fii stabilit ca țintă Muntele Mic, mai ușor accesibil? Cum să stabilești o țintă mai modestă pentru un concurs cu asemenea pretenții? Cum poți gândi o întrecere atât de mare pe un obiectiv atât de mic? Când normal ar fi fost ca ținta supremă să fie Muntele Mare. Într-adevăr greu de învins. Se uită în sus și vede că-l așteaptă ultima porțiune, cea mai grea, pe care n-o va putea escalada decât în genunchi. Îl bate gândul să renunțe, asta e, a greșit traseul, a pierdut indicațiile organizatorilor de la ora 8, nu s-a gândit că ei vor o cursă mai scurtă și mai ușoară. Probabil dorința lor era ca ascensiunea să nu dureze prea mult, să nu solicite prea tare participanții și lumea să se grăbească la marea sărbătoare câmpenească.
Abătut și dezamăgit face primii pași la vale, alunecând și pornind grohotișul de sub picioarele lui. Dar apoi se răzgândește. Se întoarce spre vârf și cu un elan nou și forțe parcă proaspete asaltează iar panta abruptă, mai mult în genunchi, apucând cu putere tufele de afin ori jnepenii răsăriți în cale. Cu genunchii zdreliți de pietrișul ascuțit, cu mâinile însângerate și amorțite, ajunge în sfârșit pe vârful Muntelui Mare.
În jur e o adevărată splendoare, Muntele Mic se vede mult mai jos, deși e o diferență de altitudine de doar 400 de metri. Cei de pe vârf sar veseli și strigăte de victorie se aud din când în când. Strigă și el cu toată puterea spre ei, ar vrea să fie auzit și văzut, dar se pare că cei de jos nu-l aud și nici nu dau vreun semn că l-ar vedea. Dar nu mai contează, Crește în el o bucurie imensă a victoriei față de el însuși. Ridică brațele spre cer: „Doamne, dacă cei de jos nu mă văd, Tu mă vezi. Aici suntem doar noi doi. Tu și eu”.