agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-07-27 | [This text should be read in romana] |
Cum a devenit Nelu pictor, nu-şi poate explica nici el. Dar îşi aduce aminte cum o dorinţă în lăuntrul lui îl rodea şi-i rodea minţile şi nu-i dădea pace defel. Parcă avea un vierme sub coaste care-l întărăta fără odihnă. Nu mai dormea nopţile, se uita la televizor pe canalul ăla, Discovery, şi, rar, mai prindea cîte ceva despre ăi care pictează. Erau unii care făceau maşini frumoase, le dădeau aşa cu un aparat de arunca vopseluri şi să vezi cum puteau să arate dup-aia! Minunăţie, portocalii şi cu roşu şi galben, flăcări şi tot felul de fantezii. Şi mai făceau la fel de frumoase şi motociclete, tot aşa, le împodobeau de zici că era sărbătoare.
Apoi mai erau unii de pictau străzile în marile oraşe, le colorau aşa de frumos că i se umezeau ochii cînd le vedea. Mai văzuse şi la oraş, cînd se mai ducea, şi inima lui fremăta de ardoare să ştie cum se fac lucrurile acela, de unde vin şi de ce sunt atît de frumoase. Nu spunea nimeni cum ajunseseră pictori oamenii ăia, sau nu aflase el, dar Nelu se înfierbîntase tare de dorinţă şi din tot sufletul lui îşi dorea să ajungă artist. Averea lui Nelu era compusă din două vaci, o mică ogradă în care avea un cîine, cîteva găini, un staul, o coşmelie cu o singură încăpere care rezista de ani buni deasupra lui şi cîteva palme de pămînt în spatele bătăturii, cît să-şi pună doi araci de vie şi trei boabe de porumb. Sărăcia nu-l tulbura defel pe Nelu, avea cele două vaci, Florica şi Aurica, lăsate moştenire de bună-sa care se prăpădise de vreun an, şi prin ele se considera un trăitor de nădejde al satului. Ducea lapte la dom' primar, ducea la popa Nae, la Ghiţă, şeful de post, trecea apoi pe la lelea Mioara şi viaţa lui era aproape un rai. Un rai din care lipsea ceva şi asta era chiar dorinţa lui neîmplinită de a se ajunge pictor. Şi cum nu făcuse multă carte, că nu fusese prea mult la şcoală, da’ învăţase măcar să scrie şi să citească, luă într-o zi două kile de lapte şi duse învăţătorului, să afle secretul picturii. Amăriuţei nu era chiar cel mai de vază din sat, că dăduse în patima băuturii de cînd îl lăsase muierea, da primi cu bucurie laptele şi-l lămuri repede. - Mă simţi ceva de arde în tine ca focul? - Arde, nea Petronele, de fac gaură în pat noaptea. - Păi asta e pictura, mă, Nelule. Ăsta e focul artei, du-te la oraş, cumpără cele trebuincioase, pensule, guașe, apoi apucă-te să pictezi. - Atîta tot? fu el neîncrezător. - Nu-i mare scofală, mă, Nelule, că doar n-ai vrea să ajungi vreun Picasso. - Picasă? - Picasă, mă, Picasă! Un mare pictor a fost Picasso ăsta, iar tu vei fi Picasă, urmaşul lui! rîse învăţătorul de el, şi-şi mai puse o ţuică. Din clipa aia Nelu simţi şi el o străluminare. Pictura nu mai avea multe secrete pentru el. La o săptămînă după discuţia asta, Nelu fuse la oraş cu lapte şi brînză. Le vîndu în piaţă şi cu banii luaţi merse la supermarket, unde ştia el că sunt de toate, să cumpere cele necesare împlinirii visului. Nu prea avea habar ce să cumpere, da-l lămuriră vînzătoarele, că trebuie să ia spray-uri colorate şi poate picta cu ele pe orice, şi pe lemn, şi pereţii, şi gardurile, ce mai orice îi era la îndemînă. Noroc că mai avea el ceva economii, că nu era cheltuitor din fire, că se pare că era cam scumpă meseria asta de pictor, dar nu se sperie el dintr-atîta. Mulţumi, plăti şi plecă într-o veselie spre sat, porni hotărît ca din seara aceea să urce treptele nemuririi, ca artist. Ajuns acasă, pictă mai întîi odaia, că oricum era tristă şi cernită ca o babă în zi de doliu. Făcu nişte case frumoase, cum văzuse el în filme şi un cîmp verde-verde, de aproape că-i venea să se întindă pe el, în timp ce Florica şi Aurica păşteau liniştite prin zonă. Cînd îşi dădu seama că se gîndise la ele, şi că numai datorită lor ambiţia lui de artist se făcuse realitate, hotărî că trebuie să facă ceva şi pentru ele. Meritau săracele, munceau toată ziua, ba la rumegat, să dea lapte bun, ba le mai punea şi la cotigă să mai aducă lemne, ori la jug, să-şi are sărăcia de ogor din spatele casei. Munci cîteva ceasuri să le facă frumoase, după gustul lui de artist. Pe Florica o făcu de un verde dintr-ăla de au pene papagalii, şi mai desenă nişte flori galbene pe greabăn, aşa ca o salbă, apoi mai făcu altele pe burtă, de-ţi era mai mare dragul să o priveşti. Aurica îmbrăcă un voal roz, era ca o bomboană, şi peste el mai puse Nelu nişte floricele dintr-alea albastre ca cerul, de mai vezi vara pe cîmp. Erau nişte mîndreţe de vaci, aşa împopoţonate după gusturile artistice ale noului artist, care la final se semnă pe şalele lor „Nelu Picasă, pictor”. Aproape beat de satisfacţie, adormi şi visă cum dimineaţa are să-l admire tot satul pentru arta lui şi cum duduca Mitriţa va pleca ochii în jos de ruşine că-l refuzase la fedeleşul lu’ alde Bănică a lu’ Ciocoi de-o luase pe a lu’ Fane a lu’ Lilica lu’ Neamţu. Dimineaţa pe uliţă se uita satul la el ca la nebunul din căluş. Toţi cu ochii mari cît farfuriile de cumetrie şi buzele strînse ca la viitura de acum doi ani. El trecea ţanţoş, privind peste ei, ca un adevărat artist consacrat şi le făcea cu mîna de parcă ar fi împărţit lumină. - Ai înnebunit, mă, Nelule, ce avuşi cu bietele animale, bată-tă dumnezău să te bată, uite în ce hal arată sărmanele. Ce-avuşi, mă, cu ele, ori te-apucă şi pe tine băutura? - M-am făcut pictor, dodă Floareo, acum aşa se poartă, n-ai văzut şi matele vaca lu Milka? - Ce pictor, mă, nebunule, alea e vaci de ciocolată, mă, astea-s d-ale noastre, romîneşti, nu mai chinui bietele, că din ele te hărăneşti. Du-le ptiu drace, doamne iartă-mă la rîu şi le spală că te ştie tot satul! - Ba să mă ştie, că de-acu îs pictor, sunt artist cum e ăia pe Discovery. - Ce pictor mă zănatecule, ce discoveri visezi tu, mă? - Sunt Nelu Picasă, pictor! spuse el cu mîndrie apoi o luă pe uliţă spre islaz. Se băgă pe malul Peşenei, la umbra arinilor şi începu să se gîndească la ale lui, la cum o să ajungă bogat şi celebru şi o să vină în sat cu o maşină din aia de-ţi ia ochii, una pictată chiar de el cînd va ajunge pictor de-adevărat, de-o să-şi facă tot satul cruce cînd trece. Seara îl ştiau toţi, întreaga suflare din Amărasca vorbea despre cum se împuţinase mintea oricum puţină a lu' Nelu. Cînd trecu prin faţa cîrciumii, popa Nae veni la el, prima dată cînd popa se ridica şi venea la un muritor de rînd, că în rest îi aştepta el, de cînd se năşteau pînă cînd se duceau pe uşile ălea acoperite cu pămînt. Îi spuse popa să se oprească oleacă, mai în dosul cîrciumii, să bea un vin împreună şi să povestească niţel despre ce se întîmplase. Bucuros de onoare, Nelu se duse la vorbă cu sfinţia sa. - Bă, Nelule, tocmai tu să ne faci una ca asta mă, tocmai tu care eşti om de vază la noi în sat şi care eşti cuminte? Păi cum, mă, Nelule să te faci pictor, tu n-ai auzit ce viaţă grea au ăştia, cum se chinuie, cum îi arde focul facerii şi tot aşa, că arta care nu e cum trebuie e un păcat, şi păcatele sînt pedepsite de ăl de sus, uite aşa o să arzi şi-n focurile Gheenei. - Sărumîna părinte, da ce să fac, că de multe zile m-a apucat aşa să mă fac pictor şi e o dorinţă şi-o putere în mine de nu mă mai pot ţine la ea. Dacă nu pictez mor, părinte, şi dacă nu o fac, mi se scurge viaţa degeaba. - Bă, Nelule, o fi vreun semn şi ăsta, dar n-are cu să fie dă-l bun, nu de la dumnezeu vine dorinţa asta, e bine să te fereşti să intri în cîrd cu necuratul. - Păi ce să fac sfinţia ta, că la chinul ăsta nu mi-e lesne să mă opun. Oi picta, că asta simt io că mi-e menirea. - Păi nu zice mă nimeni să nu pictezi, da fă-o şi tu ca oamenii, nu chinui animale, că artiştii adevăraţi pictează biserici sau icoane pe lemn ori pe sticlă. Apucă-te şi tu de arta domnului, lasă prostiile astea. - La oraş am văzut că se pictează şi pe ziduri şi pe maşini. Şi la televizor tot ne arată cum pictează oameni tot felul... - Lasă, mă, ce e la televizor, că numai minciuni spun aia acolo. Tu vino-ţi în fire cu arta asta a ta, că mă tem că nu-i a bună. Te vorbesc şi copiii şi fetele din Amărasca, şi mare mirare să nu s-audă de tine şi-n satu' vecin şi cine ştie, la oraş. Poate află ăia de la proteve de tine şi ne faci de baftă în toată ţara, nu suntem noi destul de amărîţi. Popa Nae se gîndea acum că poate asta putea fi salvarea lor, să-l lase pe Nelu să-şi facă damblaua, şi apoi să cheme televiziunea, poate mai află guvernul şi de sărăcia lor. Dar parcă nu putea să-l lase pe Nelu să-şi facă damblaua în sat, că risca să-şi pună enoriaşii în cap. Neputînd lua o decizie în privinţa sorţii satului, îi spuse lui Nelu doar să încerce să facă artă adevărată şi să lase în pace bietele animale. A doua zi, Nelu se trezi devreme, înainte de zori şi de cîntatul cocoşilor. Îşi puse ustensilele într-o desagă şi porni în sat să le arate el ce poate. Era o linişte ca într-un cimitir gol, dormeau şi sufletele cîinilor, chiar şi zidurile caselor păreau că dorm, că le vedea aşa, cum li se scurge varul în temelie. A început cu primăria că era cea mai de vază clădire din sat. A făcut un desen acolo, încercase să-l reproducă pe ăla cu tovarăşu’ şi cu mesajul acela pe care nu-l înţelegea, „Mă întorc în 5 minute”. Apoi tot aşa, pe ici, pe colo, luă uliţa la rînd şi făcu tot soiul de miniaturi sau desene, cum mai văzuse el pe la oraş, culori multe, amestecate, flori, case oameni, soare şi din cînd în cînd cîte un mesaj care îi rămăsese în minte, cum era ăla cu „fuck the system”, pe care nu-l înțelegea că era în limba americanilor dar îi plăcea cum sună, apoi ăla cu „eu o am pe cea mai lungă şi mai groasă”, pe care îl puse chiar pe casa Mitriţei, fiindcă îşi făcea iluzia ce e despre pictură şi ca să îi arate el că nu-i un prost. Apoi pe sediul poliţiei scrise un mesaj care-i plăcea mult, „artă, nu vandalism” şi nu se consideră mulţumit pînă cînd nu pictă, chiar pe uşa bisericii, un înger mare şi frumos şi sub el un mesaj pe care îl văzuse tot la oraş, „Iisus vine, să ne ascundem”. Mîndru de ce făcuse, o porni către casă, mulse pe Florica şi Aurica, privindu-le cu un ochi critic şi cu un altul mulţumit. Aşa cum erau, verde şi roz, cu flori şi cu semnătura sa de artist, erau cele mai frumoase vaci din lume şi el simţea cum i se repede inima în piept ca un cîine la poartă, gata să muşte un străin. Adormi şi visă cum Mitriţa vine cu ochi ruşinaţi la el şi-i ia mîna lui strălucitoare de artist, i-o strînge în palmele ei mici, apoi şi-o aşază pe pieptul bogat şi cărnos, aşa cum e cel mai vîrlav pui de găină pe care-l tăia buna de sfintele sărbători. S-a trezit în hărmălaie, parcă toată Amărasca era în ograda lui. Care ţipau, care vociferau. Ghiţă, şeful de post l-a scuturat bine pînă l-a trezit apoi fără să aştepte să îngaime ceva, i-a lipit două perechi de palme de-i ţiuiau urechile ca trenul în gară. - Bă, asta nu e artă, bă, ce faci tu, asta e cea mai mare prostie. Asta e o nenorocire pentru noi toţi. Bă, potoleşte-te cu asta că te bag la zdup de n-ai să mai vezi soarele cîte zile oi trăi. Ai noroc că nu m-a lăsat părintele Nae, da’ puşcăria te mînca, măh! - Păi... - Nici un păi! E tot satu afară, cu mine nu discuţi, auzi? Ăştia te halea de viu, cu vaci şi cu pictură cu tot. Nu ştiu cum faci, da pînă mîine să scapi de toate picturile alea, m-ai înţeles! Altfel iţi iau vacile drept amendă, şi pe tine te ţin la beci pînă putrezeşti. Te duci la oraş, cumperi var şi ne scuteşti pe noi de arta pictorului Picasă, că nouă nu ne place nici pictura, nici pictorii Picasă. Şi ca să se facă mai bine înțeles, îi mai trase o palmă zdravănă. - Acum valea, rupe-o la tîrg, pînă mîine să nu mai văd picior de pictură prin oraş. Nelu plecă grăbit cu lacrimi în ochi. Fiinţa lui era răscolită pe de-a-ntregul. Nu înţelegea cum putea să nu le placă, doar pictase lucruri pe care le văzuse la oraş. Respira întretăiat şi îşi simţea sufletul greu ca o ghiulea legată de picior. Îi venea să se întoarcă, să le explice, dar cumva sinţea că nu mai are nici putere şi nici cuvinte să se facă înţeles. Pur şi simplu simţea că nu are cu cine să vorbească, satului lui nu înţelegea arta. Aşa că a pornit-o spre oraş, gînditor, un miel rătăcit într-o turmă de lupi care nu mai ştie cum să se salveze. S-a întors în toiul nopţii, hotărît să-şi distrugă opera. Cît i-a luat drumul pînă la oraş s-a tot chinuit să găsească răspunsul la întrebarea de ce trebuie să fie aşa, de ce oare un artist nu poate fi apreciat şi ajunge să fie ars pe rugul dezaprecierii răuvoitoare a celorlalţi. Se gîndea la soarta lui crudă, se gîndea la viitorul lui fără sens în lipsa picturii. Dorinţa lui mocnea şi mai puternic în el şi curînd vîlvătăile ei îi ardeau carnea şi simţea în nări miros de cenuşă proaspătă. Dar trebuia, nu avea cum, trebui să-şi distrugă pictura. "O voi distruge şi o voi lua de la capăt, ca un adevărat artist” se gîndea el. Simţea că are destulă putere pentru asta. A intrat în satul adormit pentru a doua oară. Căra după el două canistre mari de benzină, îl dureau mîinile, dar nu-i păsa. Peste o jumătate de oră, cocoţat pe coşmelia lui, privea flăcările dansînd diafan peste sat, vedea limbile de foc ale balaurului cum îi înghit picturile, munculița lui, și cum îi topesc pe aceşti farisei nerecunoscători. Cerul se îmbujorase şi stelele clipeau acoperite de năframa neagră de fum care se ridica din arta lui, din sufletul lui. Privea cum tabloul creşte şi în dimeniune şi în dogoare şi-şi simţea obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucind de bucurie. Doar o lacrimă, una mică şi plăpîndă, ca prima lui mulţumire adevărată de-o viaţă. Era cel mai frumos tablou pe care îl pictase. Zîmbi și, cu mîna prin aer, ca mînuind o pensulă vrăjită, semnă. ”Nelu Picasă, pictor.” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy