agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 59 .



Darul curierului
prose [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cioplitorul ]

2024-08-20  | [This text should be read in romana]    | 



Simțindu-se singur, știind că planul lor comun de a-l contacta pe Cristian nu mai avea nicio șansă să se înfăptuiască, Vlăduț i-a cerut Mariei să-i spună locul unde-l vedea uneori pe Cristian, intenționând să-l găsească cât mai repede, așteptând, parcă, dezlegarea tuturor problemelor lui, ale lor, de la această întâlnire magică. Refuza să-și analizeze și să-și clarifice acest simțământ, lăsându-se doar purtat de speranțele neformulate pe care le conținea. Într-o zi a condus-o pe Maria pe drumul către casă, era vineri și-și luase un bilet de voie, de fapt o urmărea la o distanță apreciabilă, asta pentru a-i respecta Mariei dorința izvorâtă din teama de a nu fi văzută de mama ei. În preajma blocului unde credea că locuiește Cristian, Maria a simulat o stare de rău, așezându-se pe o bancă, doar să fie sigură că Vlăduț a înțeles, apoi s-a ridicat și a plecat mai departe. Vlăduț s-a poziționat într-un punct strategic din care vedea orice mișcare care s-ar fi petrecut pe cele două laturi mari ale blocului, unde, de fapt erau scările de intrare. Cunoscând marca de mașină pe care o deținea Cristian în perioada traiului în Casa de piatră, dintr-o discuție aparent întâmplătoare cu mama lui, Vlad a făcut o verificare rapidă a parcării din spatele blocului, negăsind nicio mașină de acel fel. A supravegheat zona timp de două ore, obosise deja, îi era și foame, și, deodată, la o intrare din fața blocului a apărut Cristian. Probabil își lăsase mașina într-o altă parcare, în apropiere. A văzut scara în care a intrat, s-a apropiat de ea, a așteptat vreo zece minute, până a apărut cineva cu cartelă de deblocare a ușii, a intrat odată cu el, prefăcându-se că verifică cutiile poștale, i-a găsit numele lui Cristian Apostol pe lista locatarilor, s-a liniștit încercând să se calmeze pentru a avea o voce curată, apoi a urcat la etajul doi, unde era apartamentul zece, în care locuia Apostol Cristian. A sunat la ușă, nu s-a auzit nicio mișcare, a mai sunat o dată, și ușa i s-a deschis, fără vreo altă verificare.
- Bună seara, domnule Apostol.
- Bună seara, a răspuns Cristian, măsurându-l, insistent, din cap până-n picioare, revenind din nou la chipul pe care, nu știa de unde să-l ia.
- Văd pe fața dumneavoastră că nu mă cunoașteți, nici n-ați avea cum, nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar vă amintesc de cineva, și nu știți de cine.
- Așa-i, nu știu de unde știți asta, dar este exact ceea ce mă frământă de când v-am deschis ușa.
- Nu-i nicio vrăjitorie, este doar experiența pe care am trăit-o cel mai des de când am venit în zonă. Multă lume care mă vede prima oară, mă știe de undeva, dar nu știe de unde.
Se vedea că face eforturi sondându-și memoria, privirea laterală, arcadele strânse, toate-i trădau încercările.
- Intrați vă rog, nu stați pe hol, dați-mi un indiciu ajutător, sunt atât de aproape... și totuși, amintirile nu mi se limpezesc.
- Casa de piatră, Irina Urcan...
- Băiatul Irinei, cel cu drogurile, hai în cameră, intră te rog, Doamne cum de nu mi s-a limpezit amintirea, așa-i , mă bucur să te cunosc, sincer , nu mi se putea întâmpla ceva mai bun, în seara asta, ești un tânăr pe cinste, i-am promis Irinei că te vizitez, acolo, la Gherla, dar... nu a mai fost timp, nu a mai fost cum. Vino te rog!
Revărsarea verbală de după momentul aducerii aminte i-a trădat simțăminte calde, nestinse încă, doar autocontrolul ducând la temperarea entuziasmului.
L-a condus într-un fel de living comun cu bucătăria, o masă mare de șase persoane trona în partea vechii sufragerii, zidul care despărțea bucătăria fiind demolat, spațiul câștigând în funcționalitate. Apucase să se schimbe, era echipat cu pantalon de trening negru și tricou bleumarin. Era tuns proaspăt, barba albă fiindu-i și ea tunsă la trei, patru milimetri. Ochii negri trădau o oboseală cronică, cearcănele fiind semnul unei suferințe renale sau cardiace, sau a unei activități intelectuale, desfășurată mai ales noaptea. S-au așezat pe două scaune opuse din jurul mesei, Cristian privindu-l aproape neîncetat, în vreme ce Vlăduț nu-i putea, încă, susține privirea.
- Acum că știu cine ești, ar fi o mie de motive pentru care m-ai vizita, dar spune-mi te rog, unul singur, trebuie să fie un motiv suprem, pentru care un băiat de optsprezece ani, fiul unei pictorițe cu har, vizitează un bătrân singur și blazat, chiar dacă bătrânul a iubit-o, să zicem, pe mama lui, a băiatului.
- A iubit-o? și-a încercat Vlăduț priceperea, regretând instantaneu, îndrăzneala.
- Da, a iubit-o sincer, profund, enigmatic, fără șansă. Restul, ce a urmat după, este necunoscut, faptele sunt cunoscute când se întâmplă în prezența a cel puțin doi participanți. Dacă sunt doi, trei, sau mai mulți participanți la viață, fără a-și cunoaște reciproc evoluțiile, nu se poate vorbi de fapte cunoscute, nu-i cum să se cunoască faptele, nu există istorie comună, deci oricare dintre ei poate fabula, poate inventa orice dorește. Istoria se bazează pe fapte comune, pe martori eventual, dacă sunt la rândul lor, verificați, de încredere. Chiar și mărturia directă se cere a fi verificată.
- Cum adică, dacă eu vă povestesc, acum, viața mea, sunteți îndreptățit să vă îndoiți de tot ce vă spun?
- Nu de tot, doar de ceea ce nu știu deja de la Irina, de perioada tulbure din viața ta, cea în care ți-ai depășit, cu forță admirabilă, criza firească a unei vârste dificile și problematice. Ce a urmat după încarcerare, nu am cum să cred pur și simplu. Cum spuneam, chiar și mărturia directă, trebuie supusă îndoielii. Doar dacă depășim, amândoi, un prag al neîncrederii, al îndoielii, asta necesitând un timp și probe verificate, dovezi de netăgăduit. Deci, care este motivul vizitei tale, Vlăduț?
- Domnule Apostol, nu știu cât de convingător voi fi, dar vă spun că nu știu de ce v-am vizitat, nu am niciun motiv clar, definit, ceva ce aș vrea să vă întreb, sau să vă spun. Nu știu de ce, dar de când am aflat unde locuiți, plus alte evenimente care mi s-au înghesuit în viață după eliberarea din închisoare, mereu mă gândeam că într-o zi voi vorbi cu dumneavoastră. Dacă-mi sondez motivația, cred că mai mult aștept adevărurile necunoscute mie, decât să vă lămuresc eu cine știe ce necunoscute. Ce mi-aș dori cu certitudine, ar fi să nu mă bănuiți de intenții necurate, dubioase, poate doar dorința de aflare a adevărului, chiar neistoric, unilateral și neconfirmat de celelalte părți, chiar și acel adevăr aș vrea să-l știu. Și, ca să mă creditați cu bune intenții, aș vrea să vă spun câteva fapte, care mi s-au întâmplat, în ultima vreme. La ieșirea din închisoare am găsit-o pe mama nu tocmai bine, într-o stare deteriorată și instabilă. Locuiește la fratele ei, ăsta fiind încă un motiv de suferință, cred eu, spun asta dat fiind simțământul meu de provizorat de câte ori merg să dorm acolo, în casa unchiului Olimpiu. N-aș mai merge, dar fiind mama acolo, nu pot face altfel, prezența ei îmi este indispensabilă. O variantă a celor întâmplate în ziua de Crăciun, din momentul în care Claudia și Maria au ajuns în Casa de piatră, am aflat-o chiar de la Maria, care îmi este, absolut întâmplător, colegă de clasă, și care, absolut întâmplător, îmi este și tare dragă. Acum realizez cât adevăr este în spusele dumneavoastră. Eu știu de la Maria ce au găsit ele în casă după plecarea dumneavoastră și a mamei mele. Dumneavoastră știți de ce ați plecat, mama știe și ea de ce a plecat, David știe și el, dar adevărul obiectiv, istoric, nu există, sunt trei adevăruri individuale, plus adevărul cel mai cel, al Claudiei, care este adevărul cu cele mai concrete și mai dăunătoare efecte asupra celei mai nevinovate dintre toate ființele implicate în această felie de viață. Acum mă gândesc, cred că știu de ce, din subconștient, am fost mânat către dumneavoastră. Cred că vreau să mă dezmeticiți cum să fac să o vindec pe Claudia de suferința ei care-i face atât de mult rău Mariei, sau să o eliberez pe Maria de teama îngrozitoare de mama ei, să o determin să-și ia viața în propriile mâini, să-și hotărască destinul. Cu mine, sau fără mine, doar să scape de spaimă. Știu atâtea variante de supraviețuire, încât nu mi-ar fi greu să trăiesc cu Maria, să învățăm și să trăim în același timp. Nici n-am prea avut timp, dar nici nu prea știu cum să o conving, cred.
- Tinere, decât să te lupți cu tarele Claudiei, mai bine te lupți cu spaimele Mariei, va fi infinit mai ușor, crede-mă. Și iarăși spun, dacă există un adevăr al vostru atunci au sens afirmațiile „cu orice preț”, sau „nimic nu-i prea mult”. La asta să te gândești, las-o pe Claudia, nici nu e treaba ta, Maria va trebui să decidă dacă face ceva pentru ea.
În altă ordine de idei, mănânci ceva cu mine? Ne-am luat cu vorba și nu ți-am oferit nimic.
- Mulțumesc, nu vă faceți probleme, mă bucur că v-am găsit și am vorbit. Chiar îmi este de folos această scurtă discuție.Când ajung la cămin merg direct la cină. Asta chiar nu-i o problemă.
- Deci locuiești la căminul liceului... nu-i rău, oricum e mai bine decât...
- Pentru mine, acum, nu-i mare diferență, am ales varianta asta pentru a câștiga timp pentru studiu, și dincolo... tot asta făceam, învățam zi lumină.
- Excepțional! Ce vrei să urmezi?
- Fizica, la Cluj.
Cristian a abrobat înclinându-și cu admirație capul de vreo trei ori, cu buzele strânse, apoi l-a întrebat pe ton neutru:
- Și Maria?
- Filologie, tot la Cluj.
Stătea cu degetele încrucișate, cu privirea pierdută, și-a ridicat ochii spre Vlăduț, rostind, parcă pentru el, cu un început de zâmbet senin:
- Libertatea puilor este zborul din cuib.
- Și întoarcerea? cum e cu întoarcerea la cuibul părăsit? Mai este necesară?, sau mai bine spus, pentru ce ar fi necesară? a-ntrebat, folosind același limbaj criptat, adoptat de amândoi în discuția purtată.
- Tema asta, dacă vrei, o vom dezbate la o altă întâlnire. Cu toată sinceritatea îți fac acum o invitație permanentă, ușa mea e deschisă pentru tine oricând. Dincolo de orice alte considerente, cred că putem fi prieteni buni, i-a spus Cristian, privindu-l tot timpul în ochi.
- Mulțumesc din suflet, mi-ați luat din gură ultima întrebare, înainte de a vă mulțumi cu tot respectul, pentru întrevederea de azi. Să trăiți! și seară bună!
- Mai vorbim și de asta, salutare Vlad, să trăiești!, i-a răspuns Cristian în același stil milităresc, pe care nu-l agrea, echilibrând într-un fel raportul și acceptându-l pentru moment ca mod de adresare al lui Vlăduț, doar ca deprindere dobândită în detenție.
Ieșind pe ușă, Vlăduț se simțea atât de ușor, sărea câte două trepte deodată, la sfârșit rămânând trei, le-a sărit dintr-o mișcare, apoi între etajul întâi și parter a făcut la fel, era fericit fără să-și dea seama de ce, nici nu-și întreba inima de ce zburdă, când lucrurile, (ce cuvânt oribil acest „lucrurile”, când vorbești de viața omului) erau la fel, nimic nu se schimbase de fapt, în starea de spirit a celorlalți participanți la această felie de viață, Claudia și Maria erau în aceeași relație tensionată, Irina își trăia la fel singurătatea, poate chiar mai rău, doar ei doi, actori treziți pe o scenă pustie, aveau parte de un scenariu comun, puternic, dar prea puțin înțeles, aducător de bine, dar fără motive clare, probabil așa începea prietenia, și-a spus Vlăduț, începe cu intrarea timidă în rol, citești și descoperi, îți modelezi personajul ascultându-l și pe partener, jocul acesta înălțător te poate duce unde nici nu visai s-ajungi, sau... cine știe.
Cel mai tare și-ar fi dorit atunci să poată vorbi cu Maria, sau măcar să o sune, dar de la întâmplarea aceea nefericită, în care Vlăduț suspecta o oarecare doză de alcoolizare a Claudiei, erau interzise orice modalități de comunicare în timpul după-amiezii, când Claudia era acasă. Bănuitoarea mamă mergea până acolo încât îi verifica apelurile din telefon. Dacă voia să-și sune, totuși, o colegă, trebuia să fie lângă ea, să-i asculte convorbirea, sau măcar începutul.
A doua zi dimineață Maria l-a luat la întrebări, i-a ascultat primele impresii pătrunse de entuziasm și bucurie că l-a cunoscut, l-a întrebat cum arată Cristian, cum arată locuința, surprinzându-l cu întrebarea dacă a văzut tablourile.
- Nu le-am văzut, pe hol,în sufragerie și bucătărie nu erau, iar în dormitor, n-am fost. Adevărul e că, atât de interesantă și plăcută a fost scurta noastră conversație, că am și uitat de tablouri. Poate când voi merge data viitoare să le văd.
- Vrei să mai mergi?
- Neapărat, de altfel mi-a făcut o invitație permanentă, pot să merg oricând și chiar vreau s-o onorez, mi se pare un om deosebit, cu un suflet generos, ascuns sub o aparentă reținere. Din gesturi mici și cuvinte scurte, poți înțelege ce-l preocupă sau ce-l interesează.
- Dacă vreodată, aș fi sigură că nu mă urmărește mama, tare aș veni și eu!
- Poate vreodată pleacă mama ta undeva, din oraș și atunci putem merge fără teamă. Ține minte varianta asta!
- Irinei i-ai spus că te-ai întâlnit cu Cristian?
- Ar trebui?
- Eu cred că da, faci cum vrei.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!