Acum mi-e clar. Mi-e clar de ce nu poți simți și scrie în același timp. Mărturisești o iubire tocmai după ce s-a stins, niciodată înainte. N-ai avea timp sa fii. Acolo, prezent. Ești prea ocupat să iubești, încât, să mai poți scrie despre asta devine o jignire la adresa personală. Amănuntele, din contră, înfloresc cu trecerea timpului, nu se uită. Iar cine face greșeala repezelii de a scrie în timp ce trăiește asemenea senzație, nu face decât să o banalizeze. Din extazul acut avut atunci se obține o tăcere sumbră, totul e în inimă deja. Scrii doar un rezumat a ceea ce simți, nicidecum povestea cum e ea poveste... Pe când, solitar cu un pahar de vin lângă, melodii elegiace pe fundal și mintea limpede, poți înșirui chiar și ceea ce ființa dragă gândea. Complexitatea singurătății aceasta este. Îți dă ocazia de a procrea, de a zidi sacralitatea. Când iubești, nu știi mai multe decât a iubi. Te pierzi cu firea și rare sau inexistente sunt momentele în care esti deștept.