agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2576 .



Croitorii de botine
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mushatin ]

2005-09-21  | [This text should be read in romana]    | 



Croitorii de botine

Printre prăvăliile aliniate în perioada interbelică de o parte și de alta a străzii mari, principala cale a tîrgului romașcan, printre băcănii, cîrciumi și magazine cu haine și pînzeturi, se aflau și cîteva cizmării. Odată cu instaurarea puterii comuniste, majoritatea au fost “înghițite” de cooperativele meșteșugărești. Numai acolo puteai să-ți faci o pereche de încălțări la comandă și meșterii nu duceau lipsă de cereri. Chiar dacă o pereche de pantofi ajungea să coste aproape un sfert de salariu, romașcanii apelau la serviciile croitorilor de botine, mai ales dacă aveau picioarele deformate de monturi, degetele strîmbe și închircite sau umflate din cauza unor boli. Puțini particulari rămăseseră, și mai puțini dintre aceștia reușeau să confecționeze încălțăminte, pielea era monopol de stat, fiind drămuită cu zgîrcenie de autorități. Restul meseriașilor se mulțumeau doar să repare și să cîrpească pantofii, ghetele și sandalele. Era dever mare, deoarece pe atunci se producea încălțăminte bună, din piele, cu talpă din piele de porc, cam scumpă, lumea nu prea își permitea să se înnoiască în fiecare an. După 1990, cînd salariile s-au mărit peste noapte, mîncarea nu mai trebuia cumpărată de pe piața neagră și magazinele au fost invadate de încălțăminte ieftină și de proastă calitate, cizmăria a cam dat înapoi. Oamenii preferau să cumpere încălțări mai des, în loc să le repare. Treptat, unii cizmari s-au lăsat de meserie și s-au apucat de altceva. Dar șomajul i-a făcut pe unii oameni dornici de muncă și pricepuți să ia locul celor retrași din afacere.

Dreyfus, pingele, balene

Cum cobori pe Bulevardul Repulicii, pe mîna stîngă, vizavi de Liceul Metalurgic, dai este o firmă de tablă pe care este zugrăvit un pisoi. Din cele scrise pe ea afli că acolo se află atelierul de reparații încălțăminte a lui Titi Șargu. Intri pe o ușă scundă într-o încăpere de doi pe doi metri, ticsită de pantofi, sandale, ghete, unele reparate, frumos rînduite pe rafturi. Meșterul Șargu stă pe un scăunel scund, cu așezămîntul alcătuit din curele late din piele, mîinile lui nu au răgaz, sucesc pe o parte și alta un pantof fără talpă. La ei 47 de ani ai săi, are în spate aproape un sfert de veac de cizmărie. Meseria lui, aceea scrisă în acte, este de electromecanic. De reparat și cîrpit încălțări s-a apucat urmînd meșteșugul socrului său, Dumitru Boca, unul dintre veteranii croitorilor de botine, trecut astăzi la cele veșnice. De-a lungul timpului, pragul atelierului său a fost tocit de încălțările multor romașcani, de la cei mai săraci, pînă la oameni cu stare. Pentru el, meseria de cizmar e ca oricare alta, o muncă cinstită din care își cîștigă pîinea. “Tragi la polizor, cureți, șlefuiești, pui fețe la tocuri, lipești tălpi, coși, pui balene la pantofi, adică lamele acelea metalice care întăresc podul încălțării. Mai pui pantofi pe calapoade atunci cînd sînt prea strîmți și bat degetele omului, după două-trei zile de stat cu întinzătoarele înăuntru, pielea se lărgește”, povestește Titi Șargu. Meșterul îmi arată sculele folosite în atelier. Pe lîngă clește, patent, bomfaier, pile, sulă, orice cizmar are un dreyfus, un fel de masă de lucru portabilă, care se ține între genunchi. Pe limba metalică se așează și se sucește în fel și chip încălțămintea, ca să poată fi ciocănită, pilită, șlefuită, să poată fie bătute cuiele. “În ziua de azi, încălțămintea este foarte proastă. Uite, a venit un domn și mi-a adus perechea asta de pantofi, pe care a dat un milion jumate’. Vezi, are cusătură falsă, de fapt tălpile sînt lipite. Ei, acum trebuie să le cos eu, cu adevărat. Înainte vreme se făceau pantofi buni, dacă erau bine întreținuți, țineau cîțiva ani”, spune Titi Șargu.
Materialele necesare le cumpăra de la un magazin din Roman dar unele nu se găsesc decît la Bacău, de pildă cuiele de lemn, fără de care nu se poate bate o talpă “de talpă”, ață de cusut specială, ceară de călcat pingica. Aici are un of meșterul Șargu, vopselele și prenandezul, pe lîngă faptul că sînt de calitate proastă, mai sînt și toxice. Dar meseria trebuie făcută, chiar dacă nu se cîștigă cine știe ce. La Titi Șargu, pusul fețelor la tocuri și pingelitul costă cam o sută cincizeci de mii de lei. În preț intră la socoteală și hrana celor trei pisici care stau încolăcite într-un singur ghemotoc blănos pe banca de la intrare, doar sînt mascotele atelierului.

Meseria se și fură, dar se și învață

Pînă în 1991, Mihai Hogaș a lucrat ca modelor la IMR și la Cooperativa Tehnica. Încă de atunci s-a arătat curios de meșteșugul cizmăriei, avea ce învăța de la cei doi cumnați ai săi care se ocupau cu așa ceva. Mai repara încălțările vreunui coleg, sau veneau meșterii cizmari după tocuri de lemn pentru pantofii și sandalele pe care le aveau de reparat. Ion Anton, șeful modelăriei de la cooperativă, om bun, spune Mihai Hogaș, l-a îndemnat să se apuce serios de treabă și atunci a deschis chioșcul de pe strada Tineretului. Una din primele încercări mai grele de a fost atunci cînd a trebuit să refacă aproape pereche de pantofi de damă, chiar și soția i-a spus să se lase păgubaș. Dar meșterul nu a renunțat și a reușit să dreagă încălțările. “Meseria se mai și fură, se mai și învață. Dacă te mai ajută și colegii de breaslă, așa cum o face Gabriel Sîrbu, cel care are atelier pe Tudor Vladimirescu, dacă nu te dai în lături de la muncă, nu are cum să nu meargă”, povestește Mihai Hogaș. În atelierul său se află la reparat încălțări din înlocuitori, din piele, mai noi sau vechi de ani de zile. Pentru o pingea sau o față la tocuri nu se îndură lumea să le arunce. Mai ales că, așa cum spune meșterul, banii sînt tot mai puțini și viața tot mai scumpă. Își amintește că prin ‘94-‘95 nu făcea față la atîtea comenzi, lucra de la 6 dimineața pînă spre miezul nopții, îi aducea nevasta de mîncare la atelier. Acum s-au mai rărit clienții, a mai obosit și el, este pensionat pe caz de boală și lucrează mai puțin. Uneori, nici nu ia bani. “Vine cîte o bătrînica amărîtă, nici nu poate trece pragul atelierului, ca să-i lipesc o talpă sau să-i cos o baretă. Se scotocește prin sacoșă și îmi întinde zece mii de lei. Nu-i iau, mi-e milă, pentru mine nu este mult de lucru, pentru ea contează mult”, spune meșterul.

O meserie care nu te lasă nici să mori, nici să trăiești

Așezat retras printre pomii din strada Tudor Vladimirescu, lîngă blocuri, se află atelierul unui vechi meșter în dresul încălțărilor. Îl cheamă Gabriel Sîrbu și se ocupă de meseria asta din 1982, după ce a făcut o școală de un an și jumătate la Iași, la UCECOM. Atelierul l-a înființat în 1990, cînd, spune el, toată lumea deschidea gogoșerii. El a preferat să-și continue meseria deoarece, glumește Gabriel Sîrbu, nevasta lui nu știa să facă gogoși. Decorul atelierului este același ca în orice cizmărie, același scăunel cu așezătoare din curele de piele, aceleași unelte, și, în plus, o mașină de cusut Singer. Are povestea ei mașina de cusut, bătrînă de peste un secol. Gabriel Sîrbu a luat mașina de la țară, dezmembrată, de la cineva care, la rîndul lui o avea de la o bătrîn cusătoreasă de sumane și care o primise de la un evreu pe care l-a îngrijit pînă la moarte. Cunoaște povestea cu aurul și diamantele pitite în mașinile de cusut Singer, dar nu crede o iotă despre ele. Prea multe de spus despre slujba lui nu are. Comenzi mai multe primește la schimbarea anotimpurilor, primăvara și toamna, cînd oamenii leapădă cizmele și trec la pantofi și apoi la sandale și invers. Părerea lui e că cizmăria-i o meserie care nu te lasă nici să mori, nici să trăiești, o duci cum poți, la fel ca oricare alt mic meseriaș.

Material apărut în “Opinia romașcană”

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!