Groapa, ultima redută a sărăciei

Gunoaie și vise

În fiecare dimineață ciorile cuibărite în pomii din parc se adună în stoluri și zboară înspre răsărit. Știu ele un loc numai bun de adăstat peste zi, unde găsesc hrană din belșug. E groapa de gunoi a orașului. Acolo, laolaltă cu păsările și droaia de cîini vagabonzi, își fac veacul scormonitorii de gunoaie.

Rampa de gunoi a orașului își face simțită prezența înainte de o vedea, o dau de gol fumul alb care se înalță deasupra ei și miasmele răspîndite în aer. Cum dai colțul străduței care se întinde de-a lungul Moldovei privirile îți sînt izbite de o imagine halucinantă pentru ochii unui tîrgoveț. După o rîpă adîncă, zarea este ocupată de movila imensă de gunoaie fumegînde. Pe mîna dreaptă a drumului prăfuit se ițesc cîteva încropeli de adăposturi, vegheate de haite de cîini care stau tolăniți cu burta la soare. Nici un suflet de om nu se zărește în spatele tablelor și plaselor care țin loc de garduri. Mai încolo se află sediul administrației, de unde obțin aprobarea de a sui pe movila de gunoaie. Flancat de mormane de resturi menajere, drumeagul pe care urcă și coboară tractoarele și camioanele cărătoare de gunoi, duce la locul de muncă al unor oameni bătuți de soartă.
E dimineață încă și căruțele care vor fi umplute cu tot ceea ce se mai poate recupera din grămezile urît mirositoare sînt goale. Caii, deshămați de la hulube, amușină cu boturile, dar aici nici iarba nu crește. Vreo treizeci de oameni sînt răspîndiți pe movilă. Sînt răspîndiți printre gunoaie în jurul unor mormane imense de saci în care au îndesat cele găsite. „Ce faci, omule, pe aici?”, mă întreabă un ins aflat lîngă o căruță. Îi răspund că sînt de la ziar și îi ofer o țigară. Întreb cum mai merge treaba. „Spun, zice omul, de ce să nu spun, că nu mi-e rușine. Sînt sărac, vai de capul meu, uite, scormonesc prin gunoaie, după sticle, după cîrpe”. Povestea îi este întreruptă de venirea imediată a mai multor tovarăși de-ai lui. Cu toții sînt îngrozitor de murdari. Mă iscodesc cu privirile, și întrebările încep să curgă. Ce caut, de unde sînt, ce vreau? O femeie mărunțică, cu un soi de salopetă care, probabil, a fost cîndva albastră, face gură. „Taci, măi omule, ce te bagi tu, vrei să te dea la ziar și să ne alunge Ciocan de aici?”, îi spune ea celui care se oferise să îmi povestească despre viața lui. Se potolește cînd îi spun că nu vreau să le fac rău. Se mai adună și alții, bănuitori, cu cîrligele în mînă, uneltele de scormonit. Nu sînt amenințători, sculele acelea le-au devenit un fel de prelungire a mîinii, nu se pot despărți de ele, așa cum țăranul aflat pe cîmp nu lasă jos secera sau sapa. Femeia începe să zică și ea. „Amărîți, domnule, tare bătuți de soartă sîntem. Uite, ăsta de i-ai dat țigară, e bărbatu’ meu. Necazurile îs mari. Astă primăvară, înainte de Paște, ne-a ars casa. Una din fetițele mele a ars și s-a prăpădit după o lună jumate. Am mai rămas cu cinci copii”. De la vreo douăzeci de metri, se aude un strigăt: „Taci, fă, nu fi proastă, ce, te vrei vedetă la ziar? Þi-a adus ceva de mîncare?”. Femeia nu mai reia șirul vorbelor. Cei care erau adunați lîngă mine își amintesc de foame. Și de țigări. Scot pachetul și îi îndemn să ia. Nu vor să își bage degetele jegoase în pachet, așa că le împart eu. „Auzi mata, asta chiar are dreptate. Ceva de mîncare n-ai adus?”, zice unul, mototolind țigara între degete, așa a fost obșnuit cu duhanul prost și tare de Carpați. Nu adusesem, și chiar dacă aș fi avut ceva, cum să saturi treizeci de oameni care își cîștigă traiul răscolind gunoaiele? Altul cere un ban, pomenind de-o pîine. Îi dau. Greșeala mea, omul se întoarce pe călcîie și uită că mi-a promis să îmi spună ceva despre el. Mai și rîde, ca și cum ar spune, uite, fraierul, mi-a dat zece mii de pomană. Aflați la distanță, alți tovarăși îi țin isonul. Mai apar lîngă mine vreo trei-patru, poate vor primi și ei ceva. Unul mă întreabă dacă șefii știu că am venit acolo. Le spun că am încuviințarea lor. „Uite, băi, știe și doamna Nicoleta și doamna Havrici, băi”, îi dumirește el, cu o voce puternică, pe cei care stau retrași. Dau să vorbesc cu o copilă care poartă o pălărie cu boruri mari, cîndva albă, pălărie de cucoană. „Treci, fă, încoace, ce cauți acolo, că ți-arăt eu ție!”, țipă o femeie aflată lîngă un morman de saci imenși, plini cu sticle de plastic și cîrpe. Apoi se supără pe mine. „Pleacă de aici, la ce ai venit? Ce să scrii despre noi? Cu ce ne ajuți? Pleacă, asta e groapa noastră!” Noii veniți la locul discuției prind ideea din zbor și mă întreabă la ce bun să vorbească. Că de vorbe s-au săturat. Au mai fost și alții ca mine și nu s-au ales cu nimic. Încerc să-i fac să priceapă că noi scriem ca autoritățile să știe ce e cu ei, ele pot să îi ajute. Cei aflați mai departe aud. „Taci, băi, o fost și televiziunea și tot degeaba. Voi vă luați salaru’ și noi nimica”, țipă, oarecum înveselit de așa zisa mea neștiință, cineva din grup. Iarăși prinde vorba aruncată femeia care strigase după fetiță și devine chiar nervoasă. Un fel de furie jucăușă, a celui care se află în ograda lui, înconjurat de familie. „Ia să pleci de aici, mă scoți din minți și eu sînt bolnavă cu capul și sar la tine”, mă apostrofează femeia, lăudîndu-se parcă de boala ei. „Vrei poze, lasă că îți arăt eu poze!”, se rățoiește ea și se întoarce cu spatele. Se lasă cu un cor de rîsete, chirăieli și fluierături. Alta strigă să o pozez și pe ea. Bărbații fac și gesturi obscene. Femeia care zice că e bolnavă se apleacă, ia o sticlă de plastic și o aruncă spre mine. Niște puștoaice o imită. Corul rîsetelor și fluierăturilor se întețește. E reacția oamenilor săraci, care au de mîncare scormonind prin gunoaie, față de unul care are salariu. Lor, viața nu le-a oferit așa ceva. Nici nu visează la așa ceva. Noaptea, cînd își întind oasele ostenite în culcușurile lor de dezmoșteniți ai soartei, în somn le apare un miraculos morman de sticle goale și un altul de hanțe care să le ocrotească trupurile de soare și de ploaie. Mai visează și un morman de încălțări, că, uite, vine iarna și n-au nici de unele. Vise...

Material apărut în „Opinia romașcană”