Viață de orfan

Nelu, zis Zidaru’, are 47 de ani. A crescut la Casa de copii, unde a mîncat pîine amară pînă pe la 14 ani. Își aduce și acum aminte cum mărșăluia în cîrd cu ceilalți orfani de la “casă” înspre școala de la colțul străzii. Era îmbrăcat într-o uniformă murdară și vai de capul ei și în picioare îi jucau bocancii scîlciați de zloatele de peste iarnă, pe care nu-i lepăda decît atunci cînd începeau a se coace cireșele. Nu avea bani statul să le cumpere mai devreme unica pereche de pantofi pe care o aveau peste an. Și mai creșteau flăcăii, erau ei orfani, dar mulți născuți din vînă de țăran sănătos. Așa că nu le mai ajungeau țoalele date de stăpînire și nici nu prea aveau cum să mai încăputeze poalele, la “casă” nu erau croitori. Mai ține minte și bătăile pe care le încasa de la profesorii-educatori - vorba vine, “profesori-educatori”. Erau de fapt niște zbiri puși să vegheze să nu se încaiere cei bătuți de soartă de la amărîta de eugenie care li se împărțea la ora cinci. De învățătură nu putea fi vorba, cum naiba să mai înveți cînd uneori nici creion nu aveai, rechizitele se dădeau cu zcîrcenie. Își amintește de maistrul de atelier din clasa a șasea, făceau traforaj și de la Casa de copii li se dădea cîte o singură pînză pentru fierăstrăul acela micuț. Uneori era îndărătnic placajul și mîinile lor, tot timpul neîndemînatice. Cei de la oraș aveau cîte 10-15 pînze, erau ieftine, 25 de bani bucata. Se rupeau pînzele căminiștilor și trebuiau să ceară altele. Uneori, li se dădea, dar numai după ce erau făcuți “porc de cîine”, expresia favorită a maistrului și primeau, în cel mai bun caz, cîte o scatoalcă peste ceafă. Tot era bine, uneori meșterul sîsîit, care stropea cu salivă cînd vorbea, îi otînjea cu cîte o scîndură pe spinare. Nelu ține minte că nu reușise să priceapă o zicală a tîmplarului: “Cine nu poate, îl ajutăm. Cine nu știe, îl învățăm. Cine nu vrea, îl obligăm!” La aceste din urmă cuvinte, ochii meșterului luceau a satisfacție și balele i se prelingeau de-a dreptul din gură. Își mai amintește Nelu de nopțile din dormitoarele reci. Tremurau uneori de frig sub păturile soioase și subțiate de atîtea trupuri pe care fuseseră înfășurate. Întotdeauna, însă, sufletele lor tremurau, aducîndu-și încețoșat aminte de vremea cînd aveau cu cine se hîrjoni în ograda împrejmuită cu gard de nuiele din capul satului. Mai apăreau, ca niște arătări, chipuri întotdeauna frumos aureolate. Erau mamele, cele care cu sau fără vină își exilaseră copiii în casa aceea mare. Urîtă mai era măgăoaia aceea care îi adăpostea. Podele scîrțîitoare, mirosind a gaz. Încăperi înalte, zugrăvite fără pic de culoare. Becuri chioare care amplificau umbrele nopții și temerile din sufletele lor. De unde să știe căminiștii ce adăpostise înainte de a veni pe lume chiar bunicii lor ce fusese acea casă? Era peste puterile lor să își închipuie candelabrele cu sute de lumînări, poleind încăperile împodobite cu stucaturi aurite. Divanurile și fotoliile înșirate de-a lungul pereților, printre oglinzi limpezi, încadrînd covoare orientale moi ca puful. Măsuțele din nuc sau din mahon, încrustate cu filigranuri de fildeș, pe care se odihneau mănușile din piele fină ale domnilor. Culorile evantaielor domnișoarelor și doamnelor care ascundeau obraji fals împomădați de fardul ocheadelor strecurate pe sub sprîncene. Mulțimea de servitori putînd tăvi încărcate de cupe cu șampanie și masa din sufragerie încărcată de minunății culinare. Venea nemilos ceasul deșteptării date ca la cazarmă și, în sala unde odinioară se frigeau curcani și se bătea frișca pentru prăjituri, căminiștii încercau să-și potolească foamea cu ceaiul apos și fad, turnat în căni de tablă, înghițind felia de pîine neagră, sfărîmicioasă, unsă cu o pojghiță de unt și marmeladă.
Nici la școală nu era mai ușor. Mai toți profesorii îi tratau ca pe niște viitori pușcăriași. Uneori aveau dreptate în privința viitorului celor de la Casa de copii. Parcă fusese încrustat pe frunte, cu fierul roșu, stigmatul de căminist. Oricît a încercat, naiv, Nelu, să înlăture acea rușine ștergîndu-se cu dosul palmei, nu a izbutit.
Așa a învățat Nelu că viața este o lupta continuă și că trebuie să muncești din greu dacă vrei să ai parte de un trai mai bun.
Au urmat ani grei de trudă. Pe șantiere, la lopată, cine să angajeze în altă parte un copilandru cu opt clase, care , deși vînjos, nu avea vîrsta legală pentru muncă? A mai tîndălit-o el pe la o școală profesională, unde nu a stat prea mult. Maiștri răi, învățați să dea cu palma și cu pumnul, în ciudă, parcă voiau să se răzbune pe viața lor plină de nemlțumiri. Au urmat vremuri mai bune și mai rele, dar, încet-încet, s-a împăcat cu viața. -a însurat și acum e bine. Atît cît poate fi pentru un fost oropsit al soartei.
Meseria de zugrav a deprins-o pe furate, de la un unchi de-al lui, pe care, în cele din urmă, a ajuns să-l muștruluiască. Mai făcea cel bătrîn treabă de mîntuială, mai ales dacă mai trăgea cîte un rachiu și se îndogorea la cap. A mai tras el și la lopată, pe la alte slujbe, dar au venit vremurile cele noi și omul s-a apucat de mistrie, cancioc și bidinea. Apoi a luat în mînă trafaletul și pompa și a purces la spoit ziduri. “Cu meșteșug, nu oricum, că lumea e pretențioasă, zice el, iar unii parcă trăiesc ca acum 50 de ani. Dom’le, sînt oameni care vor și acum să le dai cu rolul pe pereți, da’ așa ceva nu se mai poartă. Nu mai spun că alții vor tapet, cu tot felul de floricele și modele, de parcă n-au văzut că se poartă varul simplu. Alții, mai moțocoși, vor cu strop. Fraieri, dau și bani mai mulți, că, deh, e muncă, nu glumă, să dai la manivelă ca să-i îmbuburuzești pereții clientului, da’ nici stilu’ ăsta nu mai e la modă. Și să vezi cum e cînd fac mofturi la culori, precum fac ăi mici cînd le dai să mănînce spanac. Acu’ vreo cîteva săptămîni, să fie, poate, vreo două luni, am fost angajat de o maioreasă, la zugrăvit. Prima data a vrut roz bombon și, după ce am dat prima mînă, s-a răzgîndit și a vrut lila, știi tu, culoarea aia movalie, ca a rapidiștilor. Bine, cucoană, acu’ eu ce să fac? Păi, zice ea, amestecă tu acolo în bidonul acela și-ți zic eu cînd o fi culoarea care îmi place. Omule, ce să-ți spun, a ieșit o zeamă ciudată, da’ maioresei i-a plăcut și mi-a zis că e așa de dulce la văz, că ar vrea s-o bea. Bea-o, madam, că de sicriu mă ocup eu, i-am spus, că mă și enerva cînd se tot fîțîia pe lîngă mine, de parcă o mînca undeva între picioare”.
Despre meserie, Nelu ar avea multe de povestit. Cum se dă o tencuială, cum se netezește, cum se lucrează acum cu euroglet. “Așa a decis Uniunea Europeană, domnule, nu mai poți da cu mortar făcut ca la mama lui, și nici nu mai spoiești cu var de ăla stins în groapa din fundul ogrăzii, nici nu se mai găsește, acu’ e var lavabil. Mă pricep și la lipit gresie și faianță, nu-i mare meșteșug, numai că trebuie să ai răbdare, să știi să pregătești amestecul”, zice Nelu.
Uneori e obosit. Trebuie să o mai ajute pe nevastă-sa la curățenie, prin scările de bloc din Cartierul Muncitoresc. Mai dă și el cu mătura, doar nu o să-i cadă galoanele. Mai stă de vorbă cu lumea și e mulțumit. Se putea și mai rău. Unii dintre cei crescuți la Casa de copii au ajuns la pușcărie, au ieșit și acolo s-au întors. Pentru Nelu e bine. Dă cu var și ascultă, seara, în cartier, manele.