În urbea mea natală, leat 1920, în pragul toamnei, adică cam pe la 1 septembrie si până la fine de octombrie, îmi spuneau bunicii mei că intrau în grădinile de vară - terasele de azi - și nu erau puține...
Aveai de unde alege la fiecare colț de stradă. Da' te duceai după nea Florea, garoiu de mătase ce le zice de alean. Și intrau bunicii mei...
Mâncau pastramă de oaie din blide de lut cu mujdei si mămăligă luată de pe fundul de lemn cu liguroiul tot de lemn, si împingeau dumicații pe gât cu must, luat în grabă de la intrarea grădinii, de la mama teascului, mai cu un sâmburel, mai cu o codiță rămase în plutire liberă ...
Alteori mesele ajungeau până în largul trotuarului pavat cu dale mari de piatră, pătrate, gri inchis. Printre ele corcodeii dansau cu buricul ițit de sub cămașă ca să prindă vreun banuț...Cotarlele printre picioare hămăiau a os...
Porumbii răstigniți pe garduri, râdeau cu dinți de aur...
...treceai frumoasă Zaraaza....
Și ce frumos se numără toamnele când pleci în crucea nopții într-o trăsură trasă de doi cai negri, tăciuni cu motoloace roșii pe la hamuri, de deochi...Când aleargau ei cu copite potcovite de săreau scântei din drumul pavat cu piatră cubică de granite, pusă în evantai !
Nici războiul nu a putut alunga obiceiul mustăriilor. Numai ca mesele s-au strâns în curți, curțile și-au acoperit ochii luminoși, iar lăutarii ziceau cu surdină, printre soldații veniți în permisie.
Și-am zis verde sălcioarăăăăăă...
Și-ai mei printre ei.
Și porumbul rar în dinți...
Au aurit toamnele alte fructe, și-au sfârâit grătarele pastrama altei generații, aceea a copiilor bunicilor mei. A curs mustul din an în an, dar....tot bunicii mi-au arătat porumbul lăfăindu-se rânjit în cantul porții...
- Uite mamaie, a venit toamna, te-am adus să bei must !
Pe fața de masă în carouri alb/rosii, râdeau galben tivit cu rosu crăițe-ntr-un pahar. Am mâncat pastramă de oaie, pe care am apucat-o cu mâna, că așa mi-au povestit ei că se făcea la crâșma lu' Arion Ciuplea. Da' mi-au zis să iau cu furculița, că așa se mănâncă la restaurant acuma, că așa m-au educat ei. Am mâncat pastrama cu noduri, da' le-am înghițit cu must și le-am uitat cu zisă de lăutari bătrâni tocmiți de buni să-mi cânte mie la ureche... Am dat si monezi la puradei și oase la zăvozi...
Am mai băut încă o cană de must, da' nu mi-a adus-o chelnerul la masă, ci mi-am luat-o singură de la un tesculeț mic, din spatele grilajului...
- Săru' mâna pentru masă !
Am fost atât de fericiți, că ne-am prelungit fericirea până în octombrie de sfântul Dumitru când mustulețu-i tulburel deja, dulce-ametițor, pregătitor de iarnă....
Și porumbu' râde fercheș, zicând :
Am strâns toamnă dupa toamnă....
Așa-i ! S-au strâns anii...
M-am dus într-un alt an ca să dau de pomană pastramă și must.
- Nu dăm decât 100 g de pastramă !
- Și must ?
- Păi cât vrei tovarășa ?
- Atâta cât să fac baie-n amintiri....
Să se înalțe gândul știulete de porumb !
Magnetofonul cânta :
"Copacul drept se-nalță în grădina ta ..."
Prin 2000 eram la malul apei într-un soare tranzitoriu-n asfințit, strecurat printre dinții porumbului.
Sub o umbrelă de coca-cola roșie, așezată la o masă din plastic roșu, pe un scaun de plastic tot roșu, am primit în față un țap dar nu cu bere ci cu must...roșu, dulce și bun, dar fără nici un sâmburel rămas de-asupra în plutire liberă. Chelnerul m-a poftit să îmi aleg bucata de pastramă de oaie din galantarul-refrigerator. Dacă oaia nu-mi cade bine, pot opta pentru mușchi de porc, ori de vită, pui.
Eu am mâncat pastramă de oaie într-o farfurie de unică folosință cu tacâmuri de inox, dreaptă în scaunul meu de plastic roșu și cu coatele lipite de corp.
Doi căței și un pisoi pe lângă mine își primiră porția. Copilandrii de etnie incertă, cereau nediscriminatoriu. Și mega-boxele urlau, de se-auzea peste mal :
"Aș da zile de la mineeeeeee…