Noiembrie 1865.
Amurgul a sporit întunericul din odaie. Cu mâna tremurândă, poartă lumânarea spre alte rafturi, făcând să pâlpâie flacăra mică. Entuziasmul îi ține de cald în răcoarea din jur. Cu gesturi chibzuite, notează pe-o filă numele autorilor și operele așezate în bună rânduială de profesorul Pumnul. După ce va sfârși înșiruirea titlurilor până in josul paginii, le va copia cu mare grijă în „Consemnăciunariu”. E pătruns de însemnătatea actului său și gândește, zâmbind, cum vor folosi viitoarele generații de elevi roadele muncii sale…

Din timp in timp, mâna i se mai oprește pe câte un volum cu scoarțe zdrențuite. Le mângâie si retrăiește frânturi din conținutul lumii de dincolo de ele. Oști de războinici porniți în apărarea pământului primit de la străbuni; sau vreun Ovidiu rătăcitor prin țărmuri pustii de mare, închinând lacrimi ținutului natal… Ori greci înfiripând o lume de artă si științe… Mângâiase fiecare pagină, sorbind înțelesurile răsărite din magia tiparului.

Părul negru, pieptănat pe spate, ii vine acum în neorânduială peste tâmple. Zgribulit, ridică lumânarea spre alte titluri. Dar pana nu mai ascultă; mâna parcă a-nțepenit. Oftează și-și strânge mai mult haina subțiată în coate. Așază pe masa profesorului ultimele hârtii umplute în după amiaza asta, suflă scurt în flacără și iese, încuind ușa după dânsul.

Drumul până la odaia în care bunul profesor l-a găzduit e scurt. Își ridică gulerul și mărește pasul, privind noroiul închegat în urme de ghete sau șleauri de trăsuri.
Hornurile caselor fumegă a iarnă, înălțând spre luna rece și clară rotocoale moi.
El însă zâmbește întunericului tăios, întors spre alte lumi ce clocotesc în gânduri care-și așteaptă forma.

Mai târziu, așezat la masa solidă de brad, redeschide însemnările din ajun. Modifică, adaugă, șterge… În soba modestă trosnește un lemn – ultimul până în zori. Sufletul îi zboară pe același drum bătătorit, urcând dealul primei iubiri, pentru ca apoi sa coboare vijelios în prăpastia morții. Acolo o caută neobosit pe ea, „muza cu păr blond deschis, de aur si mătasă”.
Se împliniseră doi ani de la acea vara, de la acea vacanță petrecută acasă. Ar fi trebuit sa fie atât de frumos! Dar

„Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns”

Boabe de mărgăritar greu picură pe rândurile pregătite pentru școală.
Din tainic sertar, aduce spre flacăra lumânării versuri aproape însângerate… „De-as avea” - cuvintele scrise cu migală i se amestecă în privirea încețoșată. Lacrimile i se-nnoadă sub bărbie, unindu-se într-o cădere comună…

Si, de parcă nu ar fi de ajuns pentru un început de adolescență, prevede o altă cădere de înger. Mult iubitul profesor de limba română e tot mai dărâmat, mai bolnav decât oricând. Îl scutură dureri de nesuportat și părăsește până și sala de curs, lăsându-si elevii muți si întristați. Îi aude atât de clar vorba măsurată, ritmul explicațiilor… E atât de înflăcărat de dulcele grai românesc, încât ai zice că numai agățat de acest ideal reușește sa mai zăbovească în traiul chinuit de boală.

Lumânarea se stinge și ea, în liniște, tremurând încetișor. Gândurile, ca și întunericul, sunt grele și adânci. Cu obrazul sprijinit în mâna amorțită, ar vrea să-și semneze viața așa cum îl sfătuiește profesorul. Cu terminație românească, limpede și deschisă. Eminescu.


“Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.”
(Singurătate)