agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-13 | [This text should be read in romana] | -Dora… -Nu, știu ce vreți dar gata, azi nu mă mai duc în oraș. -Dora, te rog eu mult, de ce nu mă înțelegi? Știi bine că după ce-mi cumperi de băut te las în pace. Ce-ți pasă ție ce fac! -Dacă aude doamna doctor mă spânzură. Nu, mă omoară încet, în chinuri. -Nu te spânzură și nu te omoară nimeni și nu are cum să afle. Hai, te rog eu mult, nu știu ce să fac altceva, tu măcar ai treabă, te uiți la telenovelele tale, diseară iei un maxi-taxi și mergi la ai tăi, în satul tău, eu ce fac aici? Stau și iar stau și nici măcar nu aștept ceva. Pentru mine e finalul. Hai, fie-ți milă de mine, nu fii rea! Nici eu nu mai suport ceea ce spun, să cerșesc, asta sunt acum, o cerșetoare de ultimă speță, o șantajistă. Mă prefac în fiecare zi că sunt vie, comunic, îi povestesc una, alta, să-i dau denzația că mi-ar păsa de ceva, că am memorie, că am gânduri. Oh, dacă aș avea un câine dresat l-aș trimite pe el cu coșul la cumpărături și el nu ar comenta și m-ar și iubi. Dora nu mă iubește, ea își protejează simbria ei, e oricum mai bine decât muncind pământul, dacă eu mor cine știe unde va trebui să plece! Sau măcar dacă aș avea curajul să ies din casă, cu baston alb. Am văzut de atâtea ori pe străzi orbi descurcându-se singuri. Mi se părea că o fac în cel mai firesc mod. Eu nu aș putea asta. E peste puterile mele. Dar azi Dora nu s-a lăsat păcălită de povestile mele cu nostalgii din liceu. Trebuie să plusez. -Dora, te las să-ți alegi din dulapul meu ce vrei tu, ia ce vrei tu de îmbrăcat de acolo dar du-te și-mi cumpără un vin bun, ce naiba, nici măcar atata lucru nu pot să am? Hai du-te la piață. Mi s-a făcut poftă de o tocană de toamnă. Cu mult morcov, cu vinete și cu gogonele. Poate mai găsești dacă te duci acum, cine știe. Uite, dacă te duci, promit să nu-ți mai zic niciodată nimic. Uite, de mâine nu mai beau, dar azi nu pot fără. Numai azi. Numai un pahar. Te rog. Te implor. Simt că încep să cuceresc teren. De fiecare dată câștig. Nu înțeleg de ce Dora nu-și dă seama că e inutil să se împotrivească. Poate că își dă bine seama, dar îi place să mă chinuie așa cum o chinui și eu. Îi face plăcere să mă vadă cerșind bunăvoința ei. Așa se simte confortabil, e și ea superioară cuiva, cineva a ajuns la cheremul ei! Ce nesuferită femeie! O aud cum foșnește câteva pungi, se încalță, își pune pe ea haina de piele sau ce s-o fi îmbrăcat ea azi. Deci se duce până la urmă! -Să nu stai mult! -Nu, doamnă. Nimic nu mă înfurie mai tare decăt să rămân singură. Toată viața mea am tot fost cu cineva, iar când nu eram cu cineva îmi găseam câte ceva de făcut, ceva ce îmi ocupa mâinile, gândurile. Eram atentă la orice din jurul meu, mintea mea prelucra tot ce venea din exterior cu atenție și curiozitate, întotdeauna sunetele și imaginile m-au ancorat în viață. Acum nu mai am nimic din asta. Trebuie să mă suport pe mine însămi, cu asta nu m-am obișnuit încă. E greu. Viața mea a fost mereu cu, prin, alături de cineva. Acum nu a mai rămas nimeni. Sunt numai eu cu Dumnezeu, ca atunci când m-am născut întâia oară. Doamne, oare în rotițele pe care le tot învârți unde m-ai așezat atunci când m-ai zămislit, să nu-mi pot găsi liniștea niciodată? Nu înțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine, pe mine care nu am nimic special față de ceilalți muritori de rând? Unde mi-ai găsit tu rostul ca eu să trebuiască să-i văd pe cei dragi mie cum se tot duc iar eu rămân din ce în ce mai singură și mai neputinciosă în urma lor? Cum de ai pus în mine atâta putere ca eu să le știu, să le trăiesc plecarea? Și nu mi-ai dat și putința de a schimba ceva din toate astea? Nu este durere mai mare decât să îmbătrânești, să devii parcă nemuritor și la ce folos nemurirea dacă ea nu-ți aduce decât suferință? Dar nu sunt nemuritoare, nimeni făcut din lut nu este cu adevărat nemuritor, e ceva relativ, e ca și cum mergând cu trenul vezi că din loc în loc mai coboară câte cineva până nu mai rămâne nimeni din cei cunoscuți să-ți fie aproape. Poate că Tu vrei să rămâi cu mine în cele din urmă și să-mi șoptești la ureche secretul vieții și al morții deopotrivă, secret pe care oricum nu voi mai avea cui să-l spun. Nu știu ce planuri ai Tu cu mine, Doamne, știu doar că vrei să-mi spui ceva și pentru asta nu m-ai lăsat să mor, mi-ai luat doar vederea, să nu mă mai uit în jur și să mă uit doar la Tine, dar eu tot nu reușesc încă să-ți înțeleg tainele. Nu am pe cine întreba, ceea ce vrei să înțeleg Tu ai scris în mine, în sufletul meu, dar ai scris cifrat și de multă vreme tot încerc să găsesc cheia magică cu care să-ti citesc mesajul. Am căutat ani de zile unde m-am priceput eu mai bine: în cărti, în biserici, în rugăciune, în meditație, în somn, în iubire, în muncă, dar niciodată nu mi s-a deschis calea până la capăt, să pot vedea dincolo. Acum te caut poate și în băutură. E al naibii de bine și de ușor deși nici aici nu pare că exiști. Uite, peste tot te caut, să nu îmi reproșezi la judecata de apoi că nu am perseverat! Tot ceea ce știu este că Tu vrei să-mi vorbești și că eu încă nu știu cum să-Þi ascult glasul, aproape că am obosit, oasele mă dor, multe lucruri se șterg spălate de apa uitării iar Tu încă mă mai ții pe pământ, mai speri că eu nu o să mă las doborâtă de deznădejde și într-o bună zi voi vedea totul limpede într-o simplitate dezarmantă, poate mirată că am ales mereu calea cea mai lungă. În copilărie am fost cel mai aproape de Tine, Doamne, Tu îmi dăruiai tot ceea ce sufletul meu își dorea, erai aproape de mine, știam că ești pretutindeni în jurul meu, doar că erai nevăzut și neauzit, dar existai și-mi influiențai toată existența. Simțeam astea toate prin toți porii. Erai în aerul pe care îl respiram. În apa pe care o beam. Apoi te-am pierdut sau poate chiar Tu m-ai lăsat o vreme departe de Tine, ca să vezi cine aș fi eu însămi abandonată pe tărâmul unde totul e posibil. Mi-ai scos în cale toate bucuriile și toate dezamăgirile, rând pe rând, să le cunosc ca cum aș intra în Disneyland și mi-ar fi permis să mă urc în toate mașinăriile și să poftesc din toate dulciurile. O vreme pe gratis, până prind gustul, până mi se pare că eu sunt stăpâna tuturor lucrurilor, sentimentelor, anotimpurilor, timpurilor. De ce te joci cu sufletele noastre, Dumnezeule a tuturor bunelor și relelor? Într-o zi, poate amuzat de infatuarea mea de om, ai stins toate luminile, m-ai lăsat în beznă, dezorientată, rușinată de nesăbuința mea. Acum mi-am adus aminte că existi dar mi-e rușine să te strig. Între timp m-ai învățat ce însemnă orgoliul. Și ca o veritabilă boală, orgoliul mă face să cred că mă pot descurca și singură. Nu mă descurc deloc, precum vezi, Dumnezeule, stau și aștept să vină Dora și să beau și nu mai vreau să fac nimic altceva, puțin îmi pasă că sufletul meu că e pierdut. Nu mă iubește nimeni, la ce bun să mai trăiesc dacă fericire nu mai am nici de oferit, nici de primit. Te simt, Doamne, de parcă ai sta și m-ai pândi să vezi ce fac. Dar eu nu mai fac nimic, nu mai vreau nimic, nu mai valorez nimic, nu știu de ce nu mă iei odată de aici! Mi-ai dat la naștere un har, un talent, și nu am făcut din el nimic. Mi-ai dat un trup sănătos și nu am știut niciodată să prețuiesc asta. M-ai făcut femeie și nu am fost în stare nici măcar să nasc un copil. M-ai făcut frumoasă și din cauza nesăbuinței mele am risipit totul. Măcar de aș fi fost proastă. Nu, ar fi fost prea simplu, așa că Tu mi-ai dat o inteligență unică și o intuiție sclipitoare. Am avut în jurul meu o mulțime de femei ce nu au avut nici pe jumătate din ce mi-ai dăruit, Doamne, și acum sunt mult mai departe decât mine cu viața lor, sunt fericite sau cel puțin împăcate cu ele. Atunci, în liceu, cu mulți ani în urmă, am relizat foarte bine ceea ce sunt și cum sunt. Atunci, în acei ani, am fost pe creasta valului. Am descoperit treptat că sunt deosebită de cei din jur și că tocmai asta mă face să fiu specială. Că e foarte important să fii tu însăți, să nu te lași intimidată de corsete impuse de modă, de tradiție, de morală. Și asta nu ca să fiu originală de dragul originalității ci pentru că altfel nu aș fi putut să fiu cu adevărat creativă. Adică artistă cu esență. Iar a fi creativă era pentru mine cel mai important lucru. In liceu mi-am dat seama că nu eram limitată intelectual, așa cum ar fi zis mulți profesori din gimnaziu, cum credea poate chiar și tata sau Maria, pur și simplu nu reușisem până atunci să fiu interesată de ceva cu tot sufletul. Ori în liceu am descoperit că pot face față oricărei provocări dacă ceva mă interesează cu adevărat. Curiozitatea mea era dublată de o dorință teribilă de a ști lucruri interesante despre istoria artei, despre tehnică, despre simbolistică. Pornisem fără nici un handicap în anul întâi,desenam cu talent și cu originalitate tocmai datorită lipsei mele totale de instruire care îi punea în încurcătură chiar și pe profesori. Mintea mea funcționa limpede, neobosită de cifre și date ce dintotdeaună mie mi s-au părut inutile, așa că la finele anului întâi eram cotată la superlativ. Maria era cumva intrigată de schimbarea de situație, în fiecare zi stătea și învăța până seara târziu, eu răsfoiam câte o carte, adeseori mă pasiona căte ceva atat de mult încât mergeam și căutam prin bibliotecă, uitând de celelalte materii cu desăvârșire. Maria era îngrijorată, mă scăpase de sub controlul ei, nu mai avea cine să mă asculte, eram după un program de voie pe care ea nu-l mai putea monitoriza. Era sigură că mă voi pierde, că voi cădea la fund. Dar nu, tocmai desprinderea de Maria a fost momentul în care am fost nevoită să gândesc și să mă descurc și se pare că mintea mea, eliberată de o mulțime de lucruri inutile, acum era dispusă să aștearnă lucruri noi și interesante înăuntrul ei așa cum scrii totul de la capăt pe o coală albă. Atunci a fost o perioadă când mereu ne invidiam una pe alta pentru câte ceva. În primul an mergeam pe la ceaiuri sau discoteci ori de câte ori eram invitate. Părinții Mariei ne lăsau, stiau că suntem cuminți, că nu fumăm și că venim devreme acasă. Doar că acolo pe Maria nu o invita mai nimeni să danseze. La mine în schimb aproape că se înghesuiau să mă ceară la dans, ba mai mult, ne pricopseam și cu câte cineva dispus să ne conducă până acasă. Maria numai nu izbucnea în plâns la întoarcere. Îmi amintesc și acum glasul ei tremurat sau tăcerea încordată mereu din acelși motiv: probabil că eu voi avea prima întâlnire adevărată iar la ea nu se va uita nimeni. Așa și a fost. Mă îndrăgostisem nebunește de un coleg de la vioară cu doi ani mai mare. Sorin era nespus de frumos și de sensibil. Mă conducea zilnic până în fața blocului și pleca repede, nu cumva să dea de bănuit vecinilor. Stiam că dacă află părinții Mariei de relația noastră sigur mă vor ține din scurt și va trebui să dau socoteală pentru fiecare minut lipsit din casă. Maria știa de noi doi, cred că și ea era îndrăgostită de Sorin, oare cărei fete nu i-ar fi plăcut de el? Dar el mă plăcea numai pe mine, eu eram câștigătoarea marelui loz. Ieșeam și ne plimbam prin parc sau o luam pe șoseaua de centură a orașului, uneori ajungeam chiar prin cimitir, departe de priviri indiscrete. Era acolo o bisericuță părăsită din lemn în care intram uneori cu frică. Îi spuneam, nu știu de ce, biserica cu fluturi. Intram ținându-ne de mână, uneori el mă săruta iar mie îmi plăcea și nici prin cap nu-mi trecea să mă desprind prea curând de lângă el. Tu ne vedeai, Doamne, de acolo, de sus, ne știai iubirea și gândurile, și fiorul dintâi. Spune-mi, Doamne, că nu am făcut nici un păcat atunci. Sorin avea mâini fine, cu degete lungi, avea un păr negru și lucios precum coama cailor sălbatici, așa mi se părea mie deși nu văzusem niciodată vreun cal sălbatic. Visa să ajungă solist, să facă turnee internaționale, să culeagă aplauze din lumea largă. Pe vremea aceea performanța în sport și în artă era cam singura calea a muritorului de rând să iasă, să vadă. Părinții lui, profesori amândoi, îl susțineau în permanență. Avea o mamă foarte vigilentă, căci Sorin al ei era la o vârstă periculoasă, zicea ea, și fetele i-ar putea distruge cariera. Așa că întâlnirile noastre trebuiau ținute secrete din foarte multe motive. Iar biserica cu fluturi ne ocrotea. Poate că asta sporea și mai tare misterul și farmecul iubirii noastre. Vara eu stăteam la țară cu tata, cu Marcel, care avea vreo patru sau cinci anișori și cu tanti Călina care se transforma în acea perioadă din an într-o tărancă adevărată, cu basma pe cap, cu pestelcă, cu mâini muncite, cu fața arsă de soare. Trebăluia de dimineața până seara prin gospodărie, mergea la prășit iar eu aveam grijă de frate-meu pe care acum nu-l mai uram ca la început, acum era ca orice copil, nu prea zgâtios, și de aceea poate mi se părea drăgălaș. Îl luam cu mine în livadă, el cu jucăriile lui, eu cu creioanele mele.Visam să ajung și eu o mare artistă, să am o expoziție personală adevărată, să mă cunoască lumea întreagă, să mă impun ca stil și ca mesaj. Da, visam, asta era permis: eu și Sorin vom deveni o pereche de mari artiști care va cuceri întreaga lume într-o bună zi. El, Sorin, pleca cu maică-sa în fiecare an la câte un concurs internațional, era o adevărată luptă pentru asta, aveai nevoie de zeci de hârtii și de aprobări, de confirmări, era un război psihologic care ar fi descurajat pe oricine, dar nu pe părinții lui Sorin. Ei știau precis ce viitor vor pentru unicul lor fiu, economiseau leu cu leu, dădeau meditații pe bani și probabil renunțau la multe, multe altele pentru fiecare plecare peste hotare. Dar erau concursuri oficiale și securitatea nu spunea nimic. Toamna, când ne revedeam, el avea de povestit o mulțime de lucruri, văzuse la vremea aceea Viena și Parisul iar la ultimul festival de la Veneția primise chiar un trofeu. -Cum e la Veneția, chiar așa, e apă peste tot? -E straniu. Am ajuns acolo cu trenul. Imagineauă-ți ce surpriză a fost să văd că după ce trec de peron și ies din gară ajung la Canale Grande care este ca un râu de-al nostru, așa de mare este. Acolo circuli cu vaporetto, un fel de tramvai pe apa, cu stații în care cobori și mergi apoi din nou pe trotuar. Nu e numai apă la Veneția, sunt și străzi. Lasă, într-o bună zi o să mergem acolo împreună, să vezi, să pictezi. Niciodată nu-mi putea aduce nimic de pe unde călătorea. Doar fotografii alb -negru. Nu avea niciodată banii lui, maică-sa decidea totul. Dar mie nici nu-mi păsa de asta, cred că nici nu era important pentru mine asta, eu eram foarte îndrăgostită și foarte mândră de iubitul meu. Maria suferea, o vedeam. Aparent se bucura pentru mine și de abia aștepta să-i mai povestesc despre Sorin, dar ea era singură, nici un băiat nu îi dădea atenție. Începuse atunci să țină o cură de slăbire îngrozitoare, nu mâncă mai nimic, arunca pachetul cu mâncare pregătit de doamna Avram zilnic. Seara, după ce luam cu toții cina, ea se închidea în baie și își băga degetele în gât până vărsa tot. Într-o lună de zile abia se putea ține pe picioare. Au dus-o la doctori, i-au făcut analize, au îndopat-o cu vitamine și fier dar degeaba. Eu bănuiam cauza răului ei dar nu puteam să îndrept nimic, nu puteam eu să schimb viața nimănui. Atunci am realizat că Maria e o urâțică grasă la care nu se uită nimeni și m-am simțit cumplit de vinovată că eu sunt suplă, frumoasă, și că am un prieten care mă iubește. Au cerut în cele din urmă și sfatul unui psihiatru dar nici el nu a reușit să rezolve problema Mariei. Totul s-a sfârșit la fel de brusc, așa cum a început, atunci când în anul trei de liceu eu am rămas singură, Sorin reușise la Conservator în București, iar Maria se împrietenise cu Vlad, un coleg din ultimul an de la liceul sanitar. Cât de mult conta la acea vârstă un an și căt de mult îți putea schimba viața viitoare! Acum, un an s-a devalorizat, anii trec unii după alții fără să se deosebească de nimic, totul e prins într-un torent uriaș, timpul și materia de-a valma, parcă ne-ar sufoca, ne-ar mistui. Sorin nu făcuse armata, maică-sa se ocupase de toate. Firea lui sensibilă, de artist ar fi avut de suferit! Era student în București, prins de marele oraș ca într-o capcană, îmi scria ades, eu îi răspundeam, dar de văzut ne vedeam foarte rar. Nici măcar în vacanțe nu ne puteam vedea, căci el venea la vremea când eu tocmai plecam la țară, la ai mei. Mi-a scris într-una din scrisori că vrea tare mult să vin în București, că îmi trimite el bani de tren doar eu să găsesc o portiță să pot pleca. Eram în ultimul an de liceu. Și azi îmi pare rău că nu am avut atunci curaj. Îmi era frică să mint, îmi era frică să merg singură cu trenul, îmi era frică să nu mă rătăcesc într-un oraș așa de mare, îmi era frică de mine, de faptul că ar fi trebuit să stau o noapte la căminul studențesc și voi dormi în pat cu Sorin, sau cel puțin în aceeași încăpere. Nu eram sigură că nu aș fi cedat tentației de face dragoste cu el de parcă asta ar fi însemnat însăși condamnarea mea la moarte. Și azi îmi pare rau că nu am avut atunci acel curaj, că nu eram molipsită de nebunia tuturor adolescenților îndrăgostiți, că nu m-am dus la el, să fiu a lui atunci. Inima mea își dorea asta, trupul meu fremăta de dorință și totuși nu am putut. Þărăncuța din mine era încă o sfioasă. Eu așteptam să facem nunta, să fiu mireasa lui și să merg virgină la altar. În următoarea vară a plecat singur la Viena, la un concurs de interpretare. A luat locul întâi și o bursă de de studiu pentru doi ani, premiu. A rămas acolo, nu s-a mai întors în țară. A fost angajat mai târziu la Filarmonica din Viena, s-a căsătorit cu o violoncelistă, aveau doi copii, știam asta pentru că într-un mic oraș se știe orice, afli totul chiar dacă nu vrei. Dar Sorin al meu rămăsese la fel de frumos, de suplu, de maiestuos, avea un aer fericit, împăcat, calm, detașat. S-a întors în țară după revoluție să-și vadă părinții. L-am văzut de departe pe stradă, mai mult ca sigur și el mă văzuse, părul meu era un magnet, era împosibil să nu mă fi văzut și el, nu puteam evita întâlnirea, dar nici măcar nu-mi doream să o evit chiar dacă era ceva dureros. Mereu m-am tot întrebat cu cine s-a căsătorit și cum o duce. Era singura dorință pe care o mai aveam legată de el. Știam că devenise bărbatul altei femei. Copii lui, doi băieți, puțin cam plictisiți sau poate doar obosiți, frumoși amândoi, semănau cu el izbitor de mult. -Magda, ce bine îmi pare să te întâlnesc. In ochi i-am văzut două luminițe, se bucura, cred că i-ar fi părut rău să plece fără să mă vadă, cred că voia să știe doar dacă sunt bine și cum mai arăt după atâția ani. Nu mă mai iubea de multă vreme, asta eram sigură, dar întâlnirea cu mine l-a bucurat. Multe lucruri nu se spun, se percep, plutesc în aer. -Ce surpriză, te-ai întors. -Doar câteva zile stau, să ți-o prezint pe soția mea, Ingrid. Soția lui nu știa românește așa că el a tradus și ea mi-a întins jovial mâna în semn „de bună, îmi pare bine”. Am privit-o dar nu am văzut-o deși ochiul meu era obișnuit să vadă. Mi-a rămas în memorie doar aerul ei de detașare, privirea liniștită, și nimic care să trădeze dacă este sau nu fericită. Cred că i-a spus ca sunt o fosta colega de liceu și atat. Atât și rămăsesem. Dora s-a întors. Am auzit pașii ei încă de pe hol, nu m-am gândit până acum niciodată că fiecare are altfel de a păși după cum are fiecare vocea sa. E ca o amprentă auditivă. De când nu văd am început să aud mult mai atentă și îmi dau seama că viața noastră are o infinitate de amănunte pe lângă care trecem, care se diluează, creierul este obosit de prea multe informații vizuale, nu poate procesa tot. Ar trebui să aud acum cheia în ușă, da, e Dora. -M-am întors. Vedeți? Nu am stat mult! E frig afară, a început să bată vântul. -Dacă era cald și frumos probabil că îți găseai tu mai multe de făcut. Noroc de vreme că ai venit repede. -Tare vă place să răstălmăciți fiecare cuvânt. Mi-ați promis că dacă vă cumpăr vin o să mă lăsați în pace. Data viitoare nu mă mai păcăliți. Să trimiteți pe cine știți să vă ia de băut, eu nu mai mă duc! -Acu te-ai făcut și obraznică! Tu să nu mă ameninți pe mine, auzi? Să-ți vezi de lungul nasului! Stau în fotoliul de lângă geam, afară se aude vântul, o aștept pe Dora cu sticla și cu un pahar. Întârzie în bucătărie și nu știu de ce. Dar aștept fără să spun nimic deși numai gândul că în bucătărie e tot ce îmi doresc mă face să mă înfior de nerăbdare. Ca altădată, înainte de a face dragoste, când mă băgam încet sub pled știind ce va urma să se întâmple. În sfârșit o aud pe Dora, pune sticla pe masa și paharul. Îmi toarnă, politisită și tăcută. Cred că am ofensat-o, poate chiar plânge. Aș vrea să spun ceva, că îmi pare rău, dar tac. O să treacă de la sine, mâine o să uite, prea multe politețuri vrea și fata asta de la mine. -E roșu sau alb? -E roșu. Demidulce. Vocea îi este tremurată. A plâns. -Ce scrie pe etichetă? -Lacrima lui Ovidiu. Ovidiu, desigur, o fi vărsat și el lacrimi la timpul lui, ca și Dora. Dar mai mult ca sigur că a băut și el zdravăn cot la cot cu dacii barbari, că doar nu se putea fără. Oare am fost dintotdeauna așa de triști încât a trebuit să ne înveselim cu vin? Oare am fost așa de oropsiți încât a fost nevoie de băutură ca să ne uităm necazurile? Dintotdeauna pe pământul nostru s-a băut. De ce aș face eu excepție? E ceva genetic, mai mult ca sigur! Nu e de la părinții mei ci e o genă comună tuturor de pe aici. Bine selecționată de milenii. Abstinenții au murit precoce de boli, griji și disperare. Bețivii au supraviețuit într-o inconștiență protectoare. Se spune că au Dumnezeul lor care îi ocrotește. Mi se pare corect! Cineva trebuie să le poarte de grijă celor care nu sunt în stare. Poate că așa, cu mintea-mi tulbure și pe jumătate amorțită, Dumnezeu se va uita la mine și mă va ocroti la nesfârșit. Îmi înmoi buzele în pahar. Bun de tot. Þin pe cerul gurii câteva picături. Îi simt aroma. Lacrima lui Ovidiu. Merită. O să țin minte pentru când termin toate soiurile și o să o iau de la capăt! Numai din ăsta o să beau atunci. Dacă nu găsesc altceva mai bun între timp. O aud pe Dora smiorcăindu-se în bucătărie. Prea sensibilă fata asta. Patologic de sensibilă. Ar trebui s-o împac în vreun fel. Mă duc la ea. -Dora, acum de ce plângi? -Nu plâng, doamnă. -Ba te aud că plângi. Știi ceva? Nu ai decât să plângi cât vrei tu dar dacă tu plângi atunci eu ce ar trebui să fac? Să-mi dau foc, să mă evapor? Asta e viața, dragă, nu se poartă nimeni cu mănuși, nu dormi în puf. Obișnuiește-te! -Dar măcar ați putea să-mi mulțumiți uneori și să vorbiți frumos. Fac pentru dumneavoastră atâtea și nu sunteți niciodată mulțumită de mine. Asta-i bună. Plânge degeaba, cum am bănuit. E o nevrotică. I-aș da o pereche bună de palme, să aibă motiv de plâns. Aș da în ea cu pumnii și cu piciorele, aș snopi-o în bătaie. Cred că asta m-ar răcori. Nu o înțeleg și pace. O să-i treacă. Toate trec. Mâine o să încerc să mă port mai frumos cu ea. Și azi am încercat dar nu am putut. În definitiv ori vorbesc frumos ori spun vorbe de ocară aceeași gură o deschid. Oare așa cinică am fost mereu? Desigur, nu. Sunt un monstru uman. Nu-mi place ceea ce sunt, ceea ce am devenit dar nici nu mă pot schimba. Pur și simplu și eu mă detest. Poate că am început să înnebunesc dar încă nimeni nu relizează asta.Vor descoperi ei într-o bună zi și mă vor interna la ospiciu. Azi nu mai am altceva de făcut decât să mă scufund în tăcere, să-mi mângâi gâtlejul cu lacrima lui Ovidiu și să respir ca să trăiesc până mâine. Să aștept să mai treacă o zi și încă una, toate la fel, gemene, insuportabile în monotonia lor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy