Trenul

Partea I


Mergi trenule, mergi ...Trec dealuri și câmpii, trec oameni și munți, dar tu mergi înainte...Visezi, trenule, visezi la amintirile tale, dar nu te mai întorci înapoi decât cu alți călători, cu alte vise și gânduri pe care le zbori spre eternul infinit, le alinți cu vântul tău cel puternic, ca apoi să le arzi cu soarele trecerii timpului. Nimic nu rămâne așa cum a fost la început. Totul se năruie și renaște, se încălzește și într-o singură clipă se răcește ca un neant înghețat, ca un Pluton mereu la pândă așteptând răzbunarea. Tu ești trecutul și prezentul, ești prezentul și viitorul, ești viitorul și trecutul, tu ești de fapt totul. Nimic nu se poate întrece cu tine, cel ce alergi necontenit și răzbați tuneluri și minți, adăpostești oameni bogați și săraci, proști și deștepți, fără să le ceri nimic care să se poată compara cu tine...
Cu tine a pornit o femeie, o femeie frumoasă și plină de speranțe, se vede că totul îi surâde. Pare a fi însărcinată. La gât poartă o cruciuliță din lemn de santal pe care se mai vede încă chipul șters al lui Iisus, gânditor și rătăcit la clipa când va ajunge în raiul făgăduințelor.
Un anotimp frumos își face apariția prin fereastra ta și pare că zâmbește. Surâsul lui se îndreaptă spre tânăra femeie cu ochii căprui ce pare că-și așteaptă fericită soțul. După cum privește fiecare ochi de apă, ai zice că bărbatul îi e plecat departe și nu mai poate de dorul lui. Pe brațe are o carte de rugăciuni pe care o deschide din sfert în sfert de ora. Respiră de fiecare dată adânc și se uită pe geamul plin de colb. Frumos colb...



*



Dar, Doamne, își vede în sfârșit bărbatul pe care-l aștepta ... E un drăguț student la seminar care o privește cu o duioșie nespusă.
- De ce n-ai venit ieri la masă ? îl întreabă ea.
- Știi că am avut examen la dogmatică. Nu puteam să renunț tocmai atunci. Îmi place de profesorul ăla și pur și simplu materia o predă bine.
Și amândoi o iau printre copacii verzi ai Gălăciucului. Ea e venită în România cu niÈ™te copii francezi. ÃŽi place È›ara, mai ales că È™tie că aici are rude. Se simte întrucâtva legată de tot ce înseamnă patrie de origine. Și atunci s-a hotărât să vină. Aici, la Gălăciuc, l-a întâlnit È™i pe el, pe viitorul preot, care parcă o aÈ™tepta. Acum se plimbă liniÈ™tiÈ›i, braÈ› la braÈ› È™i-È™i È™uÈ™otesc vorbe tandre, pline de cel mai dulce amor. Eros i-a cuprins. Afrodita le-a oferit mâna ei cea È™ovăitoare, trandafirul cel tandru al unei iubiri atât de frumoase! Și ce minunat ... Doi porumbei alergând pe ramurile dragostei care se întâlnesc întâmplător pe o frunzuliță ce-i trage unul spre celălalt. Ãsta-i amorul! Amorul pe care orice tânăr ar dori să-l cunoască: sincer È™i nepătat. Ei își plimbă trupurile în răcoarea dulceagă a serii È™i nu mai văd nimic. Totul în jur e lipsit de importanță. Atât de scump! Dar timpul trece, trece grăbit spre altă clipă È™i-i desparte. E noapte. Se vor vedea È™i mâine.
A doua zi se revăd. Totul o ia de la capăt. Ea a hotărât să rămână în România definitiv. I se pare atât de frumos ... Nimic nu o poate împiedica să o ia de la început, să trăiască așa cum și-ar dori. E grozav! O iubire care pare că nu va pieri niciodată! Căci e mai puternică decât orice! Chiar și decât ura neînțeleasă a doua familii care nu s-au cunoscut niciodată. Pentru ei, orice obstacol va fi înlăturat.
Dar ce poate fi mai frumos decât amorul? Iubirea de Dumnezeu! Oare îi va cere vreodată Atotputernicia lui sau ei să rupă o relație atât de deosebită? Nu ! Nu, nu, nu! De o mie de ori nu! Ar fi cea mai crudă jertfă pe care ar putea-o cere. Cea mai nesuferită și mai tragică.
Într-o zi, el i-a făcut o propunere:
-Ce-ar fi să mergem și noi la o mănăstire? Am auzit că e frumos acolo și liniștit. Ne vom ruga împreună pentru viitorul nostru. Și le vom scrie părinților de dragostea noastră. Știu că vor înțelege.
Și au plecat! Au plecat la drum într-un tren de București până departe, spre cele mai neatinse ținuturi ale Moldovei pentru a primi binecuvântarea unui duhovnic și a bunului Dumnezeu în Care amândoi credeau cu atâta patimă. Au mers mult, mult de tot , dar cine mai poate număra clipele iubirii când acestea par veacuri întregi de patimă și eros, eternitate care nu poate fi îndepărtată decât de clinchetul cel obositor al vreunei porta-voci din gară. Oricum ei sunt veseli. Le plac amândurora călătoriile și ar da orice să poată pleca tot timpul împreună spre o nouă aventură.
Natura li se pare încântătoare. Nimic nu se poate compara cu pădurile de tei ale Moldovei, Moldova lui Ștefan cel Mare, a lui Petru Rareș, Moldova domniței Ruxanda, care-și sacrifică iubirea pentru ea, în sfârșit, Moldova fanarioților și turcilor care o jefuiesc de tot ce înseamnă bani, dar care lasă așa cum a fost, natura, cu cerul ei cel senin și cu aerul rece al dealurilor acoperite de cele mai frumoase flori, de unde stă câte-un clopoțel de privighetoare, cântând povestea acestor locuri neasemuite. Într-un astfel de paradis se află mănăstirea lor. E minunată!



*



-Păziți-vă de diavol! Iertarea și uitarea de sine sunt singurele arme secrete! Corul cântă neîncetat „ Doamne miluiește". Este o slujbă cu har. Totul are parcă sens. În ochii tuturor părea că a intrat adevăratul Duh Sfânt invocat de atâtea ori în timpul slujbei de sfințire. Cei doi îndrăgostiți stau retrași și se roagă. Se roagă cu lacrimi. Au primit răspunsurile de la părinți, care, nu se știe de ce, le sunt categoric împotrivă. Se urăsc de la distanță și se acuză reciproc. Băiatul pare că nici nu mai ascultă slujba, atât e de absorbit în rugăciune. În sfârșit învățăturile lui au fost puse în practică. Tot trupul devine o rugăciune, o scrisoare către Dumnezeul cel Atotputernic, către Sfânta Treime, pe care o venerează de fiecare dată când se duce la biserică și de fiecare dată când meditează. Deodată face ochii mari și ascultă: i se pare că a fost izolat, că plutește. Vede o lumină puternică în mijlocul căreia o voce pare a-i spune: „Iată harul Domnului!" Tânărul se bucură. Aude multe și totuși continuă să repete fierbinte: „Doamne Dumnezeul meu, binecuvântează cu harul Tău Atotputernic dragostea noastră." „Doamne Dumnezeul ..." În negura gândurilor pătrunde glasul cel cald al preotului care săvârșește liturghia:
- Cei ce vor să se spovedească pot s-o facă între două și patru. Baiatul și fata se ridică în același timp să sărute icoanele. Nici n-au știut când a trecut timpul. Ochii le sunt umflați de plâns. Biserica este goală. Părintele iese încet fără măcar a încerca să le tulbure ruga.
Este ora două. Se face molifta. Doi tineri, băiatul și fata de la slujbă, așteaptă să se spovedească. Sunt ultimii. Din toată mulțimea de oameni au mai rămas doar ei.
-Știu ce vă doare. Dar Dumnezeu are grijă de toate. Vă sunteți dragi și părinții nu vă lasă să vă luați. Rugați-vă la Dumnezeu, că poate să nu mai fie atâta ură intre familiile voastre. Prin post și rugăciune, și dac-o vrea Dumnezeu, se rezolvă toate.
Tinerii se privesc mirați. De unde știe preotul ce au ei să-i spună? E un mister pe care, oricât ar încerca, nu pot să-l dezlege. Se spovedesc.
-Am greșit, părinte! Am greșit față de părinți, că i-am supărat. Da' nu pot, nu pot să renunț la dragostea mea pentru el; mă depășește. Și am fost mândră, părinte! C-am zis că n-o să-mi zică ai mei niciodată "nu", și nu m-am rugat la Dumnezeu decât acum!
-Am greșit, părinte! spune băiatul. Am greșit, că eu îi promisesem lui Dumnezeu că mă călugăresc. Mi-a dat pe tata înapoi când eram mic. Am zis că moare de cancer și i-am promis că dacă mai trăiește mă închid într-o mănăstire. Dar acum nu pot să mă mai țin de cuvânt, cu dragostea asta. Și în plus îmi mai și place! Nu pot să mi-o scot din inimă.
Preotul rostește rugăciunea de dezlegare și apoi intră-n altar. Copiii așteaptă neclintiți să iasă pentru a-i mulțumi. Dar nu mai iese. Ei pleacă liniștiți la chilii, poate-l vor întâlni pe undeva pe acolo.
-E așa blând preotul ăsta bătrân! N-am crezut niciodată că după ce te spovedești poți să te simți așa de bine. Mi-a zis să țin post și să mă rog continuu, că poate ni se rezolvă!
-Avea așa, o sclipire cam ciudată în ochi, parcă nu era de pe-aici. Părea plin de har. N-am mai văzut pe nimeni atât de absorbit în rugăciune. E o bună pildă pentru preoți.
-Avem la șase iar slujbă până dimineață! Stăm?
-Stăm, cum să nu! Doar de-aia am venit aici, aprobă ea.
La mănăstire nu-și permit să arate că sunt doi îndrăgostiți, deși, fără să vrea li se citește pe chip. Toți se uită la ei cam ciudat și cu zâmbetul acela, ca și cum ar fi cei mai norocoși oameni de pe pământ.
Ei așteaptă însă slujba de seară ca să se poată ruga din nou împreună. Aici le place; e liniște și pace și nici chiar dragostea lor, oricât de puternică, nu poate răzbi într-un astfel de loc. Pur și simplu se simt liniștiți, împăcați cu gândul că părinții nu vor să le accepte partenerul de viață. Dar de îndată ce ies din curtea locașului, patima reîncepe brusc; neliniștea crește să le spargă pieptul; câteodată simt chiar că-și urăsc părinții, atât le e de ciudă că nu pot să ia în considerare părerea lor ca adulți. Dar ei și-au jurat să fie împreună pentru totdeauna. Sa depășească orice obstacole. Și de câte ori sunt la slujbă, deși se simt împăcați cu ei înșiși, lacrimi le curg pe obraz pentru părinții care nu vor să le recunoască dragostea.
Nu au crezut nici unul, nici altul că va exista vreodată o asemenea iubire atât de trainică în realitate. Tot ce auziseră erau povești, povești frumoase cu drame și nu și-ar fi dorit ca și iubirea lor să devină o astfel de tragedie care nu aduce nici un folos.
Acum așteaptă liniștiți vecernia. Speră că măcar îl vor reîntâlni pe preotul duhovnic. Vor să-i vorbească mai pe larg despre dragostea lor. Dar el nu vine. E un alt călugăr, pare-se starețul mănăstirii, care oficiază slujba. Nu pare atât de frumoasă ca mai devreme. Oricum, sunt hotărâți să afle cine e preotul de dimineață pentru a-i mai mulțumi o dată de sfaturi. I-a liniștit. Un nou cor cântă „ Doamne miluiește ", o altă mulțime de credincioși rostesc împreună „Tatăl nostru" și „Crezul", nimic nu se mai compară cu slujba de mai-nainte.
Speră să-l mai audă o dată măcar pe acel călugăr cântând. Avea ceva de-a dreptul îngeresc în glas și-n priviri. De dimineață fusese părintele Antonie, un călugăr venit de la o altă mănăstire acum câteva luni. Îl vor găsi cu siguranță în chilia de după arborii de magnolie. Tinerii își îndreaptă pașii cadențați spre încăperea indicată. E o cămăruță ciudată, săpată parcă într-o stâncă și acoperită de ierburi. E plina de mușchi. Înăuntru, cineva se spovedește. Se aud de după ușă întrebările clare ale duhovnicului. Și totuși, vocea li se pare necunoscută. E prea vioaie, prea tinerească. Glasul pe care-l știu ei era mai blând, cel puțin mai gros și mai lent. Părea să nu fie același cu cel de mai devreme. În sfârșit chilia se eliberează. Îndrăgostiții intră. Pereții sunt acoperiți de icoane și picturi făcute de predecesorul lui. Undeva, lângă perete, pe o măsuță din lemn de tei, anacronic cu vârsta chiliei stă un ceas electronic, răgușit parcă de cântatul de dimineață. Dar călugărul nu este același.
-Cu ce vă pot ajuta?
-Am venit, părinte, să-l căutam pe cel care-a făcut slujba de dimineață și a spovedit!
-Eu am fost! Vreți să vă spovediți acum?
-Ne-am spovedit!
-Nu, v-ați rugat și-n timp ce eu spovedeam. Vă rugați frumos!
-Dar nu se poate, părinte! spun ei, la biserică ... un călugăr bătrân ... cu barba albă și lungă, cu un glas blând ... El ne-a spovedit!
-Afară de stareț și de cel de dinaintea mea în chilie, nu e nimeni bătrân.
Tinerii devin neliniștiți.
-Mulțumim, părinte!
Simt că nu mai înțeleg nimic. Undeva, într-un colț, lângă un arbore, un mormânt. După crucea de lemn se vede că e proaspăt. Un tablou vechi stă mărturie pentru trecerea în neființă a celui pe care-l reprezintă. Îndrăgostiții îl recunosc pe călugărul de la slujbă. Se închină mirați și trec mai departe. Ce semn poate să fie ăsta? Se întorc grăbiți în chilia părintelui Antonie și-i povestesc ce li s-a-ntâmplat.
-Se zice că era un sfânt; încă din timpul vieții avea miros de moaște! Mai rămâneți câteva zile pe la noi, poate o să vă fie mai bine! Cine știe ce semn de la Dumnezeu era ăsta?
Perechea hotărăște să rămână. Va fi o perioadă de post și rugăciune neîncetată. Ce mult le place aici! Se simt departe de toate grijile și necazurile lumii. Un rai. E și frumos aici; e curat și plin de flori; în fiecare dimineață călugări îngrijesc de locul lor, poate pentru că-l iubesc pe Stăpânul Cerului mai mult decât pe ei înșiși, de aceea e atâta liniște peste tot. Se simte pur și simplu har în aer. Ce minunat!
„Doamne Dumnezeul meu, protejează tot ce ai lăsat pe pământ!" Vocea se aude din depărtare și se repetă. Toți se întorc mirați! De fapt numai cei doi par a o auzi. Restul privesc spre clopotniță pentru a admira cum bate toaca. Se zice că cine-o ascultă pentru prima dată, nu va uita locul acela. E frumos și liniștit acum! Slujba s-a terminat, dar cei doi continuă să se uite mirat, neînțelegând minunile care s-au petrecut cu ei.
Seminaristul cumpără o carte de rugăciuni cu chipul Maicii Domnului pe care-o dăruiește tinerei lui logodnice. Se îmbrățișează amândoi duios și se duc la culcare. Deși nu și-au mai putut exprima dragostea, inimile lor au devenit și mai înfocate de patimă. Se pare că Dumnezeu le stă alături și îi ocrotește. Iar iubirea lor dăinuie pentru totdeauna în două inimi tinere și fericite că stau împreună. Și amândoi, îmbrățișați sub clar de lună, în pădurea de tei, așteaptă revărsarea dimineții... Peste ei, ca un torent de lumină, se varsă harul dumnezeiesc și-i sfințește. De acum trenul zboară înapoi spre București, unde tânărul seminarist va învăța pentru examenele ce i-au mai rămas.



*



Plecarea de la mănăstire a însemnat o nouă etapă în dragostea lor pătimașă. În timpul examenelor, cei doi se gândeau unul la altul și-și transmiteau gânduri de încurajare, care-i făcea să tresară la fiecare mesaj receptat. Doi tineri care nu știau decât că menirea lor e să fie împreună. Nu se mai gândeau nici la împotrivirile părinților, nici la jurămintele făcute de copii. Dragostea îi toropea încetul cu încetul și orice împotrivire avea efecte catastrofale pentru ei. Fără să și-o dorească vreodată, ei pur și simplu se influențau. Din nou plimbări în aer liber pe lac, sărutări lungi încurajate de frumoasa zeiță Venus, din nou zâmbete și speranțe. Nici o clipă n-ar fi putut fi despărțiți. Li se părea că cerul a luat foc, că nimic nu-i face să se simtă mai liberi decât o clipă de iubire. Uneori le scriau părinților și încercau să-i convingă de un fapt împlinit. Indiferent de părerea acestora, tinerii urmau să se căsătorească. Le plăcea foarte mult timpul împreună, tocmai pentru că erau amândoi, braț la braț, trup la trup, își simțeau fiecare atingere cu o voluptate nemărginită. Și câte nopți nu și-au împărtășit gândurile ascunse, câte zile stăteau ore întregi sărutându-se din priviri...Era o adevărată plăcere carnală de a-și împreuna mâinile și de a și le pune pe piept așteptând parcă o îngăduință cerească. Dar într-o zi s-au hotărât să plece la părinții lui. Ar fi fost de-a dreptul imposibil ca ei să n-o cunoască pe aleasa inimii. el o vedea ca pe o zână, ceva atât de bun și de frumos, încât cu nimic nu se putea compara. era, în închipuirea lui, ceva între real și imaginar, mai presus decât orice trup omenesc. Și fiecare atingere i se transforma într-o umbră de crin, o atingere suavă și tandră a unei iubiri neîncepute și nesfârșite. Uneori aveau impresia că se cunosc de-o veșnicie, că au trăit împreună în alte împrejurări și totul li s-a năruit. Au trăit cu gândul unui amor neîmplinit, atât de neîmplinit, încât viața lor s-a sfârșit odată cu el. Iar acum erau convinși că trebuie să facă ceva pentru ca destinul să-i unească o dată pentru totdeauna. Și au plecat. Au plecat la părinții lui, la Brașov; Brașovul cu ale lui peisaje de neuitat, cu a lui Biserică Neagră care străjuiește orașul cu interiorul său de-a dreptul sublim și impunător, care te face să-ti pleci fruntea amintindu-ți că te afli în casa Domnului.
Tatăl era librar, iar mama fusese învățătoare. Amândoi se cunoscuseră într-o mănăstire și atunci au știut că totul se va schimba în viața lor. A fost o dragoste la prima vedere. Amândoi erau înstăriți așa că părinții au fost de acord din prima clipă. Cine li s-ar fi putut împotrivi afară doar de Dumnezeu, dar și Acesta i-a lăsat în pace să-și vadă de dragostea lor. Mai apoi au făcut un fiu care astăzi le face probleme că vrea să se-nsoare cu franțuzoaica.
Dar în primele zile ale lui aprilie, fiul i-a adus în casă viitoarea noră. Au fost discuții aprinse. Nici unii nu voiau să cedeze. Părinții ar fi avut altă pretendentă, mai bogată și mai distinsă, spuneau ei, la candidatura de soție și noră; băiatul își apăra dragostea, iar fata nu spunea nimic; absolut nimic; nici n-ar fi știut ce să zică, într-o situație atât de complicată. Dar ceea ce ar fi trebuit ceilalți să-nțeleagă, era că ei se iubeau și oricât ar fi încercat să omită ar fi fost imposibil. Era partea cea mai importantă.



*



Of, trenule, fugi ca un apucat și lași în urmă de toate. Uneori nici nu știi ce lași, poate atâta durere și întristare, încât totul se transformă într-o mâzgă de tristețe, acoperind cerul și așa înnorat de necazuri și lacrimi. Dar tu fugi, trenule, fugi și nu privești niciodată înapoi, nici o secundă nu ți se pare prețioasă încât să te întorci și să tragi cu coada ochiului la pasagerii pe care i-ai debarcat prin ținuturile traseelor tale. Și fiecare dintre cei rămași își schimbă gânduri și idei, văd mereu noi pasageri cu care merg la destinație. Tu nu știi niciodată unde ai capăt, căci tu mergi și apoi te întorci ca un perpetuum mobile, fără cărbune, ci doar cu amintiri.
Așa îți place, trenule, să-ți aduci aminte de tot și să reiei povești de mult întâmplate, cu personaje vechi dar pudrate de machiorul timp diferit pentru fiecare secol. Și tu mergi, mergi mereu cu aceeași privire nepăsătoare. Iar acum te-ai oprit la o stație.
Din nou femeia repetă cu foc o rugăciune .Din nou privește geamul cel plin de colb. Și e puțin schimbată. Privirea i s-a mai îmblânzit. I se pare că viața a lovit-o crunt exact acolo unde se aștepta mai puțin. Pe fereastra ta, primăvara mai stăpânește o bucată oacheșă de pământ, arată și fragedă. Are pe deasupra un covoraș de iarbă și de flori. Arborii până acum goi au căpătat muguri din ce în ce mai sprinteni și mai vioi care pocnesc într-un zgomot greoi. Și totuși începe să plouă.



*



Femeia stă acum la o mănăstire. De data aceasta nimic nu o mai poate liniști. De fiecare dată când merge la slujbă i se face rău și plânge cu sughițuri amare. Tânjește după liniștea vieții . Cât și-ar dori să poată fi din nou împreună cu alesul ei?! Și pe zi ce trece dorul i se face mai mare, cu fiecare clipă timpul îi descompune inima și așa destul de fărâmițată. Măicuțele o înconjoară și încearcă s-o liniștească. O chilie mică, plină cu icoane îi este adăpostul. Dar rugăciunea ei este iubirea; sufletul ei tânjește după amorul pierdut; ea vrea să-l recapete și nu știe cum; nopți întregi le petrece plângând și rugându-se, în post și rugăciune, în speranța că poate să-și mai revadă vreodată iubitul.
„Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă să-mi regăsesc iubirea. „Și i se pare că vede întregul drum al rugăciunii, de la îngerii care-o transportă către ceruri, până la Iisus cel îndurător de pe cruciulița lui. I se pare un chin că mai trăiește și doar dorința de-al revedea încă o dată pe cel dorit o face să rămână în viață. Deseori are adevărate crize, care-o fac să-și piardă pur și simplu mințile, să tânjească până nu-și mai găsește în fire nimic din ce-a fost între ei doi. Și atunci cade albă ca varul pe podea, ca posedată de vreun duh necurat ce nu-i cruță nici o secundă, trup și suflet. Ochii i se fac dintr-o dată albi, se împăienjenesc și nu-și revine decât târziu, înconjurată de măicuțe care-o împresoară cu ulei de busuioc și de levandă. dar, atunci se vede alergând. Aleargă continuu spre o lume necunoscută, atât de necunoscută încât îi e teamă să privească-n jur. Simte că are în ea o călăuză care nu se va opri până nu-și va atinge scopul. Și câte leacuri n-a încercat! Câți medici n-au venit s-o vadă ca apoi dintr-o singură privire să-și arate disprețul cel mai adânc pentru o boală pe care n-au cunoscut-o niciodată, pe care n-o găsesc în nici un tratat de medicină. Preoții spuneau că e posedată și i-au făcut patruzeci de slujbe pentru a scoate din ea demonul. Nimic nu a reușit. Ea avea în continuare crize din ce în ce mai puternice, câteodată începea chiar să delireze, să pronunțe un nume necunoscut, pe care nimeni nu-l mai auzise până atunci . Alteori, când somnul reușea s-o toropească încetul cu încetul, se trezea singură, cu trupul dezvelit ca la atingerea unui înger care-i dă de veste. Și i se părea că vede o floare strălucind bucuroasă în aerul răcoros al nopții. Doar ea știa ce se întâmplă și de ce i se întâmplă niște lucruri pe care n-ar fi trebuit să le pătimească. Îl iubea până la nebunie. Chiar și în cele mai groaznice deliruri, se gândea tot la el. Noapte de noapte candela rămânea aprinsă lângă pat și, deși se credea a fi posedată, flacăra aceea minusculă se menținea până dimineața arzând atât de frumos, încât părea imposibil să fie vreun duh în ea. Și totuși nimeni nu reușea să-i dea de leac. Se topea din picioare.
Până când într-o zi s-a văzut ieșind din pădure un călugăr bătrân, cu barbă albă și cu voce îngerească. Părea că plutește deasupra uscatului și că aerul îl cuprinde și-i dă putere. A deschis ușa chiliei și i-a șoptit nenorocitei ceva la ureche. Ea a tresărit, s-a-nseninat și de-atunci parcă se simțea mai bine. Dar nu putea vorbi cu nimeni. Părea că glasul i-a fost luat dintr-o dată. Oricum inima îi era liniștită, atât de liniștită încât nu mai avea nici cele mai mici semne de boală. Totul se transformase într-o fericire deplină. Chipul său angelic strălucea. Și în timpul slujbei, ochii i se cufundau în orbite ca și cum vorbea cu cineva pe care numai ea avea putere să-l vadă. Se simțea la spovedanie, căci brusc lăsa capul în jos și ochii începeau să i se umezească. Plângea. Dar asta o făcea mai frumoasă. Atât de frumoasă încât oamenii veneau s-o privească asemeni unei statui, cu brațele gingașe, albe, fața mică, plină de un zâmbet pe care parcă îl catifela o petală de trandafir roșu, simbol al iubirii. Vedea în depărtări. Dar era fericită. Măicuțele stăteau acum mai liniștite, mult mai liniștite.
De la un timp începuse să se trezească cu mult mai devreme. Făcea tot ce se poate, dar mecanic, ca și cum încerca să scurgă nisipul unei clepsidre pentru a-l grăbi să ajungă la destinație. Aștepta din ce în ce mai agitată dar mai fericită. După fiecare slujbă se ducea la poartă și privea în depărtări. Ce calde i se păreau diminețile când vedea un soare roșu ca iubirea ce o purta în ea pentru vecie! Ar fi vrut, câteodată, ca focul s-o mistuie toată, s-o ardă așa cum o ardea fiecare dimineață petrecută departe de el. Visele i se încrucișau și îl arătau călare pe un cal mare și alb, trecând o apă limpede, de cleștar. Într-o zi a visat chiar mai mult; a visat că el își pusese o coroană pe cap și o numea întruna „domnița mea". Abia mai târziu și-a dat seama că erau cununiile care-i făceau rege și regină peste inimile și dragostea lor. Se simțea unită cu el în fața lui Dumnezeu. Mai avea uneori accese de furie nebună în care își ura soarta, dar își revenea repede gândindu-se la călugărul cel bătrân cu glas de înger. Aștepta cu nerăbdare ziua Sfântului Andrei. Știa că atunci va veni el, alesul pe care l-a așteptat luni de-a rândul. N-a scos o vorbă către bietele călugărițe care-o credeau încă o fetișcană apucată de friguri. Se temea însă cel mai mult ca nu cumva, în despărțirea aceasta de iubitul ei, să nu-l fi apucat vreun gând de remușcare față de legământ, să se călugărească. Ar fi fost piedica de neînlăturat între ei. Singura și poate cea mai puternică. La mănăstire ajunsese trimisă de la un spital de lângă Brașov unde nu-i mai dăduseră nici o șansă. Dar maicile au îngrijit-o cum trebuie și au salvat-o. De atunci îl aștepta pe el, de care nu mai știa nimic.
Ar fi vrut să știe motivul pentru care el a părăsit-o și nu s-a mai interesat de ea. De asta și de dragul iubirii număra pe pardoseala chiliei zilele rămase până la Sfântul Andrei. Mai spera încă într-o minune dumnezeiască așa cum îi vestise călugărul. Încă îl iubea cu cea mai pură patimă. Când se gândea la el, ajunsese să-l simtă aproape, îi părea uneori chiar că-i atinge fața, albă și tandră, iar el îi spune mereu „iubita mea". Se legase de el mai mult chiar decât de propria persoană. Știa că nu mai are de ce trăi. Singurul motiv al vieții sale ar fi fost iubitul pe care-l aștepta cu atâta înflăcărare, sperând într-o minune.
Iar undeva, într-un alt colț de țară, în Moldova, un tânăr murmura rugăciuni de dezlegare. Spera că Dumnezeu îl va ierta că nu-și ține legământul. Era mult prea atașat de cea pe care nu o văzuse de câteva luni și nu mai putea de dorul ei. Ar fi dat orice să o revadă, până și viața i se părea un preț prea mic pentru o clipă cu ea, atât de mic, încât se simțea robul ei pe vecie. Iubirea îi năpădea cele mai mici unghere ale sufletului, îl inunda și apoi îl lăsa cu ochii ațintiți spre geam așteptând minunea ca el s-o revadă. Venise la mănăstire unde-au fost prima dată amândoi, sperând într-o liniștire sufletească. Dar spiritul lui umbla liber, pe cărări de munte, fiecare colțișor, fiecare tufiș, întreba pe fiecare animal dacă n-a văzut vreo fată pe acolo pe unde se duc ele. Iar lupii și urșii îi răspundeau nu. Vulturii spuneau că n-au văzut niciodată o fată și nici nu știu cum o arăta. Râșii și cerbii negau într-un glas. Copacii spuneau că de sute de ani nu mai îndrăznise picior de om să le tulbure liniștea. Și i-a venit ideea să-ntrebe pe furnici. O singură furnică a putut să-i spună ceva de o „frumoasă adormită". Nimic mai mult. Se afla într-o mănăstire și-l aștepta pe Prințul cel Fermecat să vină și s-o salveze dintr-o-nchisoare în care stă de sute de ani .Dar de ce o numea Frumoasa Adormită, zadarnic a încercat tânărul să afle, era imposibil! Și visul său se încheia cu ruga fierbinte către Dumnezeul cel Atotputernic, ce zace în colțurile cerului și veghează asupra lumii. După ce se trezea, căuta degeaba să înțeleagă ce poate visul să reprezinte. Într-o noapte, i s-a părut, în timp ce intra în biserică, i s-a părut că vede pe Sfântul Andrei spunându-i: „Du-te, sub ocrotirea mea, la Brașov. Acolo o vei găsi pe Frumoasa Adormită. „I se părea ciudat ca tocmai un sfânt să vină să-l vestească. Și dacă nu era adevărat? Dacă mintea lui bolnavă încerca doar să-i dea speranțe amare? Dar chiar și așa, speranțele trebuie verificate. A cerut voie starețului și a plecat la Brașov. A plecat cu trenul de dimineață. Voia să fie luat drept un simplu pelerin căutând pacea cerească. La fiecare mănăstire întreba dacă n-au văzut--o. Și întreba degeaba. La toate mănăstirile la care a fost, nici una nu găzduise vreodată o astfel de femeie.
Era ostenit. Dar osteneala i se vedea pe trup mai ales din cauza dragostei; nu mai simțea nici somn, nici foame, ci doar sfârtecarea sufletească a iubirii și a dorului, ca doi îngeri care nu știu cum să se regăsească unul pe altul și să-și adjudece fiecare părticică de inimă umană.
Dar ce putea fi mai groaznic de atât? Ce putea fi mai dureros decât să speri și să-ți vezi speranțele zădărnicite? Era o iubire care de-acum îl măcina mai mult decât ura părinților contra sentimentelor proprii.
Seara era ploioasă. Nori negri se adunau pe cerul cu o clipă mai înainte senin și-și cerneau lacrimile către pământul uscat. El stătea pe o bancă, într-un parc și încerca să-și găsească un adăpost. Ploua cu găleata și în plus o vijelie puternică părea să smulgă totul din temelie. Arborii abia mai puteau să-și mai țină trupurile lor în pământul mocirlos. Era ud leoarcă. O răpăială puternică și totul s-a terminat. Dar apa a rămas în continuare pe alei. Prin ochiul mic de lac credea că zărește ca-ntr-o oglindă o altă parte a parcului, de fapt numai o cruciuliță, o cruciuliță ce îi era cunoscută, ca aceea dăruită iubitei.
Era nebun de amor. Atât de nebun încât nici nu-și dădea seama că picioarele așteptau un așternut cald pentru a se dezumfla. A mers pe toate aleile pe care le vedea. Și undeva, lângă un tei bătrân, cu frunzele rubinii stând încă pe coroana lui cea veche, o siluetă se zărește murmurând. Era trecut de miezul nopții.
-Ce faci acolo? întreabă el.
-Sper să mi se întoarcă iubirea. Am pierdut-o acum câteva luni la Brașov, în Brașovul acesta pe care acum îl urăsc că m-a despărțit de tot ce mai era de trăit pe lume; era vocea unei fete.
-Și eu am pierdut pe cineva aici.
Aveau tendința să se apropie unul de altul. Parcă o forță nevăzută îi aducea la o distanță din ce în ce mai mică .Nu știau ce-i așteaptă. Fără să vrea s-au aruncat unul în brațele celuilalt și au început să plângă. Abia atunci și-au dat seama că în sfârșit au reușit să se regăsească. Plângeau de fericire și nu reușeau să mai spună decât un simplu " te iubesc" pe care inima îl repetase de mii de ori în timpul despărțirii. Buzele li se uneau încă o dată într-un sărut pe care l-au dorit cu înfocare. Nici nu mai știau că s-a făcut ziuă și că ploua cu găleata în parc. Pentru ei, singurul lucru care conta era regăsirea. Simțeau că au pătruns într-o altă lume, o lume a dragostei eterne pe care nimeni nu o poate distruge; o planetă pe care au creat-o chiar ei cu propriile sentimente și pe care oricât s-ar chinui cineva s-o găsească ar fi imposibil; pentru că ea stă ascunsă între două universuri, între două inimi ce bat la unison cântând amorul veșnic.
Și și-au adus aminte că era 30 noiembrie, Sfântul Andrei, care-i unise și făcuse ca dragostea lor să înflorească din nou, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai frumos, ca un trandafir roșu pe timp de vară. Dar erau fericiți. Binefăcătorul lor zâmbea în ceruri alături de călugărul pe care-l trimisese drept mesager.
N-au uitat tinerii de Sfântul Andrei, i-au adus mulțumire și-au plecat la mănăstirea ei să-și ia hainele și să se ducă în lume, acolo unde nu mai poate nimeni să se împotrivească iubirii pe care cerurile o aprobă.
Și-au plecat undeva departe de Brașov, căci nu voiau să mai revadă o dată orașul care i-a despărțit și i-a unit, cu atât mai mult să locuiască în el nu-și doreau. El și-a terminat studiile în București, iar ea muncea ocazional pe la vreun chioșc de ziare pentru a-l ajuta pe el să ducă facultatea până la capăt. Iar dacă nu exista iubire, atunci nu ar fi avut nici o șansă. Sacrificiile erau enorme, căci banii puțini .Dar n-au stat așa decât un an sau doi. El a fost trimis preot într-o comună din Ardeal, bogată și plină de oameni credincioși. I-a fost ușor să propovăduiască într-un sat în care oamenii credeau cu evlavie în Dumnezeu. De ajuns un cuvânt și toți sătenii săreau în ajutor. Ea a urmat studii la fără frecvență, pentru a avea grijă de gospodărie. Nu câștiga mult, dar era fericită. Știa că trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu că a făcut dragostea lor posibilă. Nici nu voiau să se întrebe cum de au reușit să se despartă. Le era pur și simplu teamă de a răspunde.
Într-o zi, ea a avut un proces greu, greu de tot. Un hoț profanator de morminte a fost prins în timp ce jefuia cavoul unui om bogat. A fost imediat închis și trimis în judecată. A durat mult, deoarece omul susținea că intrase pentru a prinde pe adevăratul hoț. Dar cum ar fi putut dovedi dacă făptașul nu ar fi mărturisit? Ea era apărarea. Judecătorul aștepta liniștit să dea sentința. Ea își ținea pledoaria finală. Știa că bietul om va fi găsit vinovat. Nu avusese nici o probă concretă prin care să dovedească nevinovăția lui. Adusese oameni din sat care să spună cât era de cinstit. Dosarul penal nu exista, era înfăptuit pentru prima dată, dar tot rămânea întrebarea ce căuta în acel cavou. Era adevărat că nu fusese prins cu nimic asupra lui și totuși, de ce a fugit când a fost strigat să rămână pe loc?
A fost cazul pe care l-a pierdut și știa de la început că așa va fi. Dar a lucrat mai apoi cu poliția. Au reușit să ia amprentele de la locul faptei și s-a dovedit că erau ale unei alte persoane decât a acuzatului. Bineînțeles, justiția și-a cerut scuze, iar făptașul a fost pedepsit. De atunci a rămas ca fiind cel mai bun avocat din oraș, care se implică foarte mult. Ce-i drept, nu prea lua cazuri decât atunci când era sigură că apără sau acuză pe cine trebuie. Îi plăcea dreptatea și voia să scoată întotdeauna adevărul la iveală. În ultimul timp avea multe procese. Reușise în doi ani ceea ce nici avocații bătrâni nu izbutiseră. Avea o faimă grozavă. Venea seara acasă la soțul care-o aștepta cu tot atâta dragoste ca și la început.
Îi plăcea când se uitau împreună la vreun film și-și zâmbeau drăgăstos. Îi plăceau nopțile lungi de dragoste ce-o propulsau pur și simplu într-o lume de vis, ca la începutul iubirii lor. Și soțul avea câteodată momente grele. Biserica lui era una mică, de lemn, dar frumoasă și veche. O păstra cu drag, mai ales când știa că vin oameni s-o viziteze. Deși nu era călugăr, era un bun duhovnic, lucru pentru care i se dusese vestea în țară. Sătenii se mândreau cu asta, că uite, părintele apărea mai tot timpul prin ziare. Mai mult, începuse parcă să simtă dacă unul are păcate grele. Și știa să îl ia în așa fel încât să mărturisească tot ce avea pe inimă.
Într-o zi îi venise un tânăr, frumos îmbrăcat, după toate probabilitățile foarte bogat, destins și distins ca maniere; aștepta și el să se spovedească, ca și toți ceilalți.
Preotul simțise despre ce era vorba, dar îl lăsase pe tânăr să-și mărturisească păcatele.
-Ia spune-mi, cu ce ai mai greșit, fiule? Ai furat?
-Nu.
-Ai ținut post?
-Nu.
-Mergi la Sfânta Biserică?
-Nu.
-Vrei sa-mi spui ceva în mod deosebit?
-Nu.
-Ești sigur?
-Da .
-Cum poți să ascunzi, fiule, așa ceva? Față de Dumnezeu ne spunem toate păcatele. Că El știe mai bine decât noi ce-am făcut și ce n-am făcut, da' vrea să ne încerce, să vadă, știm să fim sinceri față de El? Și atunci apărem noi, care n-avem voie să spunem nimic din tot ce aflăm la spovedanie. Ei, ia spune, acum ai să-mi zici ceva?
-Am omorât, părinte!
-Si regreți?
-Nu.
-De ce nu? Altfel de ce ai venit la spovedanie? La spovedanie nu vine decât cel care nu vrea să mai repete ce-a făcut.
-Nu regret, părinte, c-am făcut-o din dragoste. Mi-am omorât cel mai bun prieten, după ce l-am întâlnit pe stradă cu prietena mea. Atunci nu știu ce m-a apucat, am luat un briceag și l-am înfipt în el. Era noapte și nu m-a văzut nimeni afară de prietenă că eram undeva pe-o stradă lăturalnică.
-Rău ai făcut, fiule! Dumnezeu să-ți dea alinare. Mergi în pace!
Și tânărul a ieșit plângând de sub patrafir. Pentru prima dată își dădea seama cât regreta fapta. A doua zi s-a dus și s-a predat la poliție pentru omor. Preotul a aflat de asta și a zâmbit; a zâmbit pentru că știa că acesta era cel mai aspru canon pe care o asemenea faptă l-ar putea implica. N-ar fi fost suficiente postul și rugăciunea dacă el nu-și recunoștea păcatul. Era unul prea mare, pe care Dumnezeu îl va ierta cu greu.
De atunci i-a apărut iar numele în ziare. „Preot ardelean convinge un criminal să se denunțe". Lui îi plăcea, nu că ajunge în ziare; asta nici măcar nu și-o dorise. Știa cât rău poate să-i facă presa credinței lui, dar putea să-și ajute semenii și doar de-aia făcuse Teologia. El în fața Domnului, iar soția cu legea. Câteodată plângea împreună cu credincioșii pentru faptele făcute și se ruga pentru ei în altar zile de-a rândul.
Se mai întâmpla, din păcate, ca uneori să-l mai năpădească lacrimile pentru vreun creștin în timp ce era cu soția. Iar ea se spovedea tot la el. Se spovedea așa, pentru că simțea și credea în asta, că față de soț trebuie să fie sinceră tot timpul și Dumnezeu i-l dăruise preot. Nu era tot timpul ușor să se spovedească la el. Ar fi fost momente când ar fi preferat să nu-i spună nimic. Dar nu putea! Cum ar fi putut? Chiar pentru ea ajunsese un lucru destul de obișnuit. Când venea acasă el o aștepta de obicei cu masa făcută. Atunci când simțea nevoia, și asta se întâmpla destul de des, îl ruga să-și pună patrafirul și mărturisea tot ce avea pe inimă. Îi era mai greu tocmai pentru că cel de lângă ea îi era și soț, erau unele momente pe care pentru soț le-ar fi ascuns, dar pentru preot nu. Nici lui nu-i era ușor, căci fără să vrea avea mai multa implicare emoțională. Pentru a fi convins că nu se lasă dus de sentimente, îi dădea canoanele cele mai grele, dar de cele mai multe ori erau simple greșeli omenești, ăsta era norocul lor. Căci Dumnezeu îi unise și tot el îi proteja mai departe. Îi ajuta să treacă peste greutăți. Sinceritatea la ei era deplină. Se dusese vestea în tot satul: familie ca a preotului nu mai are nimeni. Că se iubesc așa, ca în povești.
Ei nu uitaseră nici faptul că Sfântul Andrei și călugărul mort îi ajutaseră mult. Făceau pelerinaje în fiecare an, împreună cu credincioșii, iar ei le mulțumeau în șoaptă pentru soarta lor. Mergeau câteodată și singuri la Peștera Sfântului Andrei. În loc să înfigă o dorință, scriau pe bilețel un simplu „mulțumim" așternut pe hârtie din toată inima.
În pelerinaje, ei erau primii care se supuneau la cele mai grele pedepse. Nu schițau cel mai mic disconfort. O făceau cu zâmbetul pe buze. Reușeau să-și formeze tot timpul prieteni și își atrăgeau respectul pentru credință. Cei ce-i vedeau nu putuseră să conceapă un cuplu cu iubire de Dumnezeu. Mulți spuneau că numai credința îi ține uniți. Că nu se pot iubi, la fel pe Dumnezeu. Aveau totuși dreptate. Harul îi înconjura pe unde mergeau. Cuvintele frumoase le rosteau din inimă pentru credință. Parcă ar fi vorbit uneori din proprie experiență. Toate îi uneau definitiv.
Doar ei își știau povestea de iubire. De unde izvorâse și dragostea către Divinitate. Când se întorceau acasă, oamenii de-abia îl așteptau. Nu se puteau înțelege cu preotul din satul vecin, morocănos și rău, ce-și făcea datoria doar pentru bani. Acum erau, în fine, fericiți. Ultimul pas era să vorbească din nou cu părinții. Poate vor reuși să înțeleagă măcar la sfârșit.








*



Trenule, trenule! Iar zbori cu gândurile a doi îndrăgostiți; iar mergi mai departe și alergi spre o nouă stație. Mai urâtă și cu cerul mohorât! Trenule, acum pe fereastra ta se închină pomi și flori, căutând un adăpost. E împotriva ploii primăvăratice. Mai stai! Mai stai măcar o clipă și nu lăsa, trenule, totul așa cum ar trebui. Oprește-te în stațiile cu soare și așteaptă mai mult. Ocolește pe cele nori schimbători și cu ploi !Și mergi mai departe. Nimic nu aduce mai multă tristețe ca lacrimile cerului pentru un om. Mai poate oare răzbi soarele acolo unde atâta întuneric acoperă viața? Mai stai, trenule, acolo unde-i soare și flori. Și lasă în urmă tristețea. Ia-i mai repede pe toți pasagerii tăi și poposește mai mult la lumina vieții. Îndură-te, trenule, și schimbă cărarea pe care o urmezi de veacuri. De ce vrei s-o lași neschimbată?



*



Plecarea la părinți era grea. Era cu atât mai grea cu cât prima dată au reușit să-i despartă. De atâta supărare că s-au căsătorit, cei din Brașov au refuzat să le mai scrie. Ultima dată, biletul conținea doar atât: „Nu ne mai ești fiu!" Au plâns amândoi, când au primit un astfel de răspuns, dar nu aveau pur și simplu ce face. Sperau însă să se mai îndrepte ceva, întâi cu cei de la Brașov. Abia apoi cu cei din Franța!
O nouă vizită la Brașov avea să-i facă mai triști. De supărare, când i-a văzut, tatăl a făcut stop cardiac. După el nu exista nerușinare mai mare din partea unui copil. Să-si supere tatăl cu vizita, după ce i se spusese clar că nu mai are ce căuta în casă. Mama se mai îmblânzise oarecum. O durea sufletul că i s-a destrămat familia. Spera că măcar atunci să fie un mijloc de pace. Era convinsă că în fața unui tată încăpățânat șansele erau foarte mici. De aceea, cu tot accidentul soțului, i-a primit pe amândoi în casă, le-a vorbit chiar extrem de înțelegător. Au plâns toți trei că au lăsat dragostea să se transforme în ură și sperau că vor reuși să-l facă pe tata să înțeleagă motivul.
Un lucru era sigur: în timpul spitalizării și mult după aceea nu trebuia să se discute problema căsătoriei fiului, care ar fi putut să-i provoace atâta rău.
Și-au dat seama că nici timpul nu poate face totdeauna minuni. El vindecă dar lasă cicatrice, iar dacă rana a fost prea adâncă nu se vindecă niciodată. Au înțeles că singurul care poate vindeca e Dumnezeu, pe când timpul nu face altceva decât să trateze, iar acolo unde Divinitatea intervine cu harul pentru iertare nu mai există semn.
` De atunci scriau pe ascuns la Brașov, să afle vești despre tatăl bolnav. Mama de acolo le răspundea cu bucurie chiar. Tatăl se vindecase destul de bine, cel puțin așa spuneau medicii, că are șanse să se simtă la fel ca înainte: pe picioare. Era încă foarte supărat de vizita fiului; o considera o neobrăzare; dar mama avea speranțe că o să-și revină ca să-i poată vorbi de problema care-o preocupa. Între timp, luând exemplul fiului, se ducea pe la biserică unde vorbea uneori cu un călugăr bătrân și cu barbă albă. Se simțea mai liniștită.
"Niciodată, le scria copiilor, n-am crezut că poate exista ceva mai presus de om. Dar m-am înșelat."
Din păcate, nu mult după aceea, fata scria la Brașov despre îmbolnăvirea fiului. Nu se știa din ce motive, dar era aproape evident că necesită o internare în spital. La câteva zile după ce trimisese scrisoarea, ea se afla la spital alături de soțul ei. Doctorii spuneau că nu mai are mult de trăit. Un fel de bacil îi atacase intestinul subțire și stomacul. La început s-a crezut că este ulcer. Dar începutul tratamentului a provocat o hemoptizie insistentă, aproape ca un fel de baie de sânge. Când i s-au făcut analizele au descoperit că plămânii erau puternic atacați ca a unui fumător de 50 de ani. Nu se știa exact despre ce era vorba. Bolnavul slăbea din ce în ce mai mult. fața îi era suptă și vânătă ca de la intoxicații. Unghiile începuseră să se-nnegrească iar picioarele arătau ca suferind de arterită. Preotul suferise chiar de momente de absolut delir. Invoca ceva, ca și cum ar fi vorbit cu vreo persoană sau mai mult, cu o ființă supranaturală, căreia cu tot ce-i mai rămăsese, părea că vrea să-i facă plecăciuni. Ridica tot timpul mâinile și avea accese de tuse puternică. Uneori elimina sânge amestecat cu un mucus galben-verzui urât mirositor. Femeia era terminată. Se afla singură lângă soțul ei și nu avea cu cine să vorbească. Din când în când, asistentele mai scoteau câte-o o vorbă de încurajare:
-O să fie bine, doamnă! O sa fie bine!
Disperată, a apelat la un vrăjitor să-i dea în bobi. Nu mai știa ce face. Îi era frică să rămână singură. Vedea tot timpul în jurul ei, îngeri și demoni care parcă cereau moartea bărbatului pe care l-a iubit cu pasiune.
La spital, doctorii începuseră să o cunoască. Știau că ea este nevasta celui din salonul trei, dar nici unul nu avea curajul să-i spună ceva. Situația bolnavului devenea critică. Din zi în zi scuipa mai mult sânge, ca și cum ar fi suferit de un fel de tuberculoză. Medicii nu știau ce să-i mai facă. Îi administrau cât mai multe calmante, dar accesele dureroase deveniseră deja o obișnuință. Nici un medicament nu-și mai făcea efectul scontat. Organismul devenise o epavă.
El tipa de fiecare dată când venea vreo asistentă să-i facă injecția sedativă. Se credea a fi cancer, de aceea s-a trecut la tratamentul cu morfină. Zi de zi erau golite lighene de sângele expectorat.
-Se duce și ăsta! își spuneau între ele cadrele medicale.
-Îi mai dau vreo câteva zile.
Dar iată că a venit și sărbătoarea de Sfântul Andrei. Se împlineau trei ani de la regăsirea lor în parcul Brașovului.
Fata le scrisese părinților din Franța să vină în România, dar din cauza unor decese în familie, aceștia i-au răspuns că le este imposibil. În plus, era foarte probabil ca ea să se folosească de vreun șiretlic pentru a-i obliga să-l accepte. Îndurerată peste măsură, soția preotului aștepta din clipă în clipă sfârșitul acestuia. Pentru el nu mai exista nici o speranță. Veniseră medici din București ca să-l consulte, dar nu-și dădeau seama de nimic. Și-ar fi dorit să aibă timp să cerceteze cazul, să catalogheze mai exact infecția.
La un moment dat ajunseseră să apară niște ganglioni purulenți și tari care nu se puteau desface decât cu bisturiul. Părea a fi un fel de ciumă amestecată cu alte simptome de la alte boli.
Într-o zi, medicii i-au spus că preotul a murit. Femeia n-a mai rezistat nici o clipă. A plecat nebună și de-acolo nu s-a mai întors acasă. Nimeni din sat nu a mai văzut-o.
Vestea morții preotului ardelean, considerat a fi unul dintre cei mai buni duhovnici, precum și dispariția neașteptată a soției lui au făcut vâlvă în ziare. Familia, se pare, dăduse ordin pentru incinerarea cadavrului. Mult timp după aceea, moartea sa a continuat să fie un mister. Se credea chiar că soția l-a otrăvit pe motive de gelozie și că dispariția ei a constituit o dovadă clară de a ascunde unele fapte. Poliția a deschis o anchetă pe această temă dar doamna avocat nu a mai putut fi găsită. În scurt timp cazul a fost clasat.



*



Undeva, departe, în creierul munților, trece un tren...Un tren ai cărui pasageri s-au amestecat și nu-și mai găsesc locul. Speră că până la urmă își vor regăsi partenerii de lângă care au plecat.



*



Undeva, departe, în creierul munților, la câteva zile de la moartea duhovnicului, atât de disputată de altfel, pe un vârf de mult nemaicălcat de picior de om, se vede un schit. E ascuns între tufișuri și numai cu o cercetare atentă cineva și-ar putea da seama dacă mai e sau nu locuit. În el se mai zăresc câteva icoane vechi dar măiastru lucrate, care stau mărturie de existența unui Dumnezeu.
În colțul încăperii e un pat pe care doarme o femeie de vreo treizeci de ani. Un călugăr pustnic pare s-o vegheze. Are lângă el un lighean cu apă, din care tot udă o cârpă menită să mai micșoreze febra celei întinse. Din când în când el aprinde candela și se roagă. Se roagă fierbinte ca fata să se facă totuși bine. A găsit-o undeva într-o pădure și pentru că nu ar fi putut s-o mai transporte la vreun spital ,a preferat să o aducă în chilie. Pare s-o mai fi văzut pe undeva dar nu-și mai aduce aminte. E de mult în pustietate, de vreo 12 ani și totuși știe sigur că a mai întâlnit-o.
Ruga lui devine mai puternică. Speră ca musafira să aibă puterea să se facă bine. Monahul pare că stă îngenuncheat la căpătâiul ei de câteva zile. Se simte slăbit. Și-ar dori din suflet ca ea să-și revină. Ar mai avea și el cu cine discuta. Totuși, trupul copilei devine mai palid, iar ea nu dă nici un semn de viață. Delirează din când în când ceva de neînțeles iar apoi se cufundă în cea mai înfiorătoare tăcere. Stă așa de câteva zile bune. Totuși el nu poate pleca să anunțe pe cineva. Singurul lucru pe care-l poate face e așteptarea. Cu asta e, de altfel, învățat din plin, căci ani în șir s-a deprins cu tăcerea. Singurele drumuri printre oameni sunt pentru spovedanie în timpul posturilor. În rest, tovarășii lui sunt pomii și animalele. S-a învățat aici.
Acum, spre exemplu, crede că fata nu mai are speranță și de aceea meditează. Către Dumnezeu îi e gândul mereu, dar azi nu-I mai vorbește la general, să ajute oamenii, ci se roagă pentru ea.
E singurul lucru ce ar mai putea s-o ajute, ultima speranță și cea din urmă șansă care i-a mai rămas. Călugărul plânge. Pe fața lui brăzdată de natură, câteva lacrimi se scurg ca un râu revenit la viață în albia care-l aștepta.
Dar deodată, ochii fetei se deschid încet. Ea privește uimită către tot ce o înconjoară și așteaptă să vadă venind pe cineva. E prea slăbită ca să se poată ridica și chiar să poată vorbi. Abia reușește să spună, cu singurele puteri un „Unde sunt?". Călugărul îi face semn să tacă.
-Ești cu Dumnezeu! Atât îi spune. Dar vorbele îi sunt de ajuns pentru ca s-o liniștească. Monahul îi aduce o supă să mănânce. E făcută din plante medicinale, de-aici, de pe munte.
Fata înghite cu poftă. E obosită. Ar vrea să doarmă, dar călugărul o sfătuiește să rămână trează. Opt zile a stat în pat cu febră și delira uneori ceva de neînțeles. Se simte totuși speriată, dar nu are puterea nici să fugă, nici să strige. Omul de lângă ea are niște ochi blânzi și vocea se potrivește întru totul întregii lui înfățișări.
-Te-am găsit aici, în pădurile astea. Erai leșinată și cu febră.
Acum ea s-a liniștit. A aflat că e undeva departe de civilizație. Încearcă să-și aducă aminte cine e, dar nu poate. Nu știe nimic despre trecut. Doar ceva de o dragoste puternică. Atât și nimic mai mult.
-Dumnezeu ti-o da tăria să-ți amintești. După ce te mai întremezi facem o călătorie. I-a explicat că în curând este Buna-Vestire, așa că o să coboare până la mănăstire să asculte slujba. Pe ea o lasă acolo. Poate că anunțând autoritățile vor afla cine este și de unde vine. Poate are copii și soț care o așteaptă sau o cred chiar moartă. Acolo e mai în contact cu lumea. aici, în pustietatea munților nu vine nimeni. Ar fi un efort prea mare pentru o tânără ca ea să rămână aici.
Dar amnezica insistă să stea. Doar într-un loc liniștit ar putea găsi puterea să-și amintească. S-ar simți tristă, mult prea tristă și prea neliniștită, așa că ar fi păcat să mai bată drumurile până la mănăstire.
Călugărul încearcă s-o convingă că e bine să asiste la taina Sfântului Maslu, că poate, astfel o să-i revină memoria. Fata se lasă cu greu. Îi place aici și simte că în lume n-ar mai avea pentru ce trăi. Începe să plângă. Duhovnicul vrea s-o liniștească. Speră totuși să o facă să coboare măcar pentru slujbă. În plus, ea nu poate să rămână singură în munți. Iar el o să coboare pentru spovedit.
Până la urmă fata acceptă. Va veni cu el la mănăstire, dar nu va rămâne acolo.
Acum se roagă. Se roagă liniștiți să le dea Dumnezeu putere și să ajungă la slujbă. Până în sat e drum lung și sigur o să-i prindă noaptea pe drum.
Dar călugărul cunoaște locurile, nu are de ce se teme. Cu ajutorul Domnului vor răzbate o călătorie grea.



*



Este 23 martie. Monahul s-a sculat de dimineață. După mătăniile obișnuite, s-a îndreptat spre patul fetei. Dar ea era sculată. Auzise urletul lupilor și nu putuse să doarmă. Îi era frică. Un aer rece domnea peste tot ținutul. Din depărtare pădurea părea mai liniștită. Se simțea un fel de aer de sărbătoare. După ce și-au luat provizii pentru cale au plecat pe drumul mănăstirii. Era frumos în pădure. Totul înconjurat de rouă, iarba abia răsărită părea să dea bună dimineața celor care aveau s-o culce. Peste tot pustiu. Ea nu mai văzuse asemenea peisaje și nu avusese ocazia să vadă așa panorame; panorame greu de închipuit. Nici măcar vederile nu adăposteau în chenare peisaje necălcate de om.
Drumul era anevoios, plin de stânci, dar natura părea dispusă să-i ajute, căci le făcea trecerea mai ușoară. Coruri de păsări își începuseră cântarea de dimineață și glăsuiau despre frumusețea locurilor pe care le stăpâneau. Colțuri de stâncă își arătau măreția și-și plecau fruntea lor crestată în fața duhovnicului trecător.
Nici un animal nu îndrăznea să deranjeze pe călugărul ce mergea prin pădure. Se obișnuiseră cu el și îi știau dorințele.
Ajunsese să creștineze un lup și vorbea cu păsările. Ele erau cele care îi aduceau vești despre natura și stânci, când să se ascund și când să aștepte venirea ploii. Tot ele îi aduceau mâncare, fructe de pădure, iar bătrânul le aduna mereu. Nu mai simțea nevoia să plece din pustiu.
De regulă ținea canonul cel mare și ținea post mai tot timpul, dar de când o avea pe musafiră nu mai respecta obiceiul. Nu-i mai era deloc urât. În fiecare dimineață veneau la el lupi și urși pe care-i mângâia ușor.
Dumnezeu îi arătase calea. Dar acum, de când o avea pe fată a fost nevoit să se dea în vileag. Nu spusese nimănui despre asta.
Când se mai afla în mănăstire, a avut cinstea să ajungă la Muntele Athos, să se închine Prodomniței, icoana făcătoare de minuni. L-a mai avut duhovnic pe un mare sfânt, ce ridica munții din loc. Când spunea „Vino mai aproape, că nu mai pot!", muntele se deplasa spre el. Părea de necrezut, dar exact așa era. L-a văzut și el o dată făcând asta și de-atunci s-a hotărât să rămână pustnic.
A avut si multe confruntări cu diavolul în munți. Odată i s-a arătat satana în persoană în chip de arab pe un cal negru și i-a zis:
-Ce, părinte, vrei să mă distrugi? Și atunci a adus repede agheasmă sfințită la liturghie și a aruncat peste arab. Atunci s-a prăbușit într-o prăpastie și un miros de pucioasă a ieșit de acolo, că n-a putut să mai stea. S-a mutat în altă parte.
Dar astea nu le-a spus la nimeni. Numai bunul Dumnezeu i le știe și i le vede pe toate, că doar El e Cel mai în măsură să judece faptele noastre și să le treacă după plac, la bine sau la rău.
Fata a obosit. S-a așezat undeva pe iarbă să se mai odihnească. Până la mănăstire e drum lung. Abia mâine dimineață dacă ar ajunge.
-E frumos aici, părinte! De-asta eu n-aș vrea să mai plec. Că cine știe ce m-așteaptă-n lume?
-Curaj, fiică, ai curaj!
-Nu zic, o fi bine și-acolo, dar aici e paradis.
-Ee! După cum ți-o fi dat. Ai să rămâi aici cu mine și dacă Dumnezeu o vrea să te întorci în lume, te-oi întoarce, dacă nu, mă mai ajuți și pe mine, c- am îmbătrânit.
Popasul n-a durat mult. Este cinci după-amiaza. În pustietatea lui, călugărul a învățat ceasul după soare; fiecare minut îl poate spune! Merindele vor ajunge până seara. După aia se vor descurca și fără. Pe 24 martie trebuie să ajungă la mănăstire. Pe 25 stau la slujbă, iar pe 26 întoarcerea în pustiu. Sunt câteva zile grele, dar fata rezistă bine ca și cum nici n-ar fi trecut prin boală. Nu se mai chinuiește să-și aducă aminte numele. De altfel nici nu era nevoie. Bine că mai există. E îmbrăcată într-o rochie subțire și nu are nimic în picioare. Pielea a sângerat și rănile o dor îngrozitor. Dar va ajunge cu orice chip la mănăstire. De călugăr s-a atașat de parcă i-ar fi tată. El e un pic răvășit de singurătate, dar e bătrân și are nevoie de ajutor. Iar ea e dispusă să rămână cu el. Îi este frică de lume. Parcă ceva îi spune să refuze a se mai întoarce între oameni și o durere imensă o face să renunțe la gândul adaptării.
Din tot ce se întâmplă aici, trebuie măcar să se liniștească. Alături de monahi se simte bine. Știe că ea crede în Dumnezeu, dar ceva a mâhnit-o mult. Sunt doar sentimente, dar nici un gând despre ceva concret. E oricum prea devreme. Călugărul spune că ar trebui s-o consulte un doctor, poate să fie vreo infecție. Să nu-i mai facă rău. Dacă nu s-ar lăsa în mâinile Lui, n-ar face-o. Are câteodată impresia că nu mai e motiv să rămână în viață, dar a hotărât că o va suporta. Chiar îi place alături de noul îndrumător, capabil s-o aducă pe calea dreaptă.
Păstrează la gât o cruciuliță din lemn de santal și bănuiește că i-a dat-o călugărul, dar nu vrea să spună. E frumoasă. Un Iisus expresiv o privește duios cu ochi de lemn.
Pe drum încep să se vadă urme de oameni. Se mai zăresc cabane amenajate pentru turiștii dornici de drumeții. Ici colo, gropi pentru focuri de noapte și cutii de conserve aruncate la întâmplare. Natura pare a fi supusă de om. E un peisaj urât, pentru că cineva a îndrăznit să se amestece în ce-i mai frumos: pădurea.
-Pe-aici pe undeva e o cascadă! se aude glasul cel blând al ghidului. Bem niște apă rece și punem nițică și-n sticlă.
Bătrânului îi plac poveștile. Dacă fata ar putea să-i spună una, poate inventată de ea! Ar face altfel drumul, mai repede!...El n-are ce povesti pentru tineret.
Vorbește cu natura, mai aude ceva din lumea oamenilor. Acum însă nu mai are nevoie de cuvinte. ci de gânduri curate. Ele sunt mesagerul lui către Domnul. Acum merge mai greu. Fiecare anotimp își pune amprenta peste trupul lui gârbovit. Dar se încurajează cu ideea: așa a vrut Dumnezeu. Uneori se gândește că ar fi mai bine dacă ar rămâne la mănăstire. I-ar mai ajuta din când în când pe cei în derută. Așa cum pe el l-au întărit îngerii, la rându-i va trebui să transmită ce-a învățat. Doar asta-i datoria lui de căpătâi. Dar cine știe câți ani or mai trece până să se statornicească. Pe fata asta a mai văzut-o undeva, dar oricât încearcă să-și amintească nu reușește. E bătrân și mintea nu-l mai ajută decât atunci când vorbește de Domnul. Ar fi în stare să vorbească zile întregi despre asta. I-a plăcut „meseria". I-a plăcut pentru că implică uitarea de sine.
Din depărtare se aud clopotele. Bat începutul de vecernie. Sunt niște clopote mari, mari de tot, ce se aud cale de trei ceasuri. E seară și e târziu. Întunericul își face simțită prezența. E o noapte densă și cu lună plină. Se vor auzi lupii urlând. Monahul se așează puțin să-și mai odihnească picioarele tăiate. El umblă desculț primăvara și vara. Când se mai face frig, are o pereche de opinci din piele de porc.
Glasul cristalin al privighetorii se împletește cu susurul încet al apei de izvor. Nu vor sta decât să se odihnească. E lună plină și mai pot merge.
Ramurile de copaci le zgârie pielea. Dar trebuie să ajungă la timp. Gândurile refuză parcă să le mai zboare.
-E mai greu pe întuneric, dar ne descurcăm!
Drumul îl știe călugărul bine, l-a bătut de multe ori de când stă prin codri. Pădurea pare adormită. Undeva, la lumina lunii, se mai vede câte un iepure speriat, alergând spre ascunzișul puilor săi .E frumos noaptea! Parcă ar fi și mai multă liniște. Și mai multă poezie ia naștere odată cu feeria lunii.
Singurul felinar la dispoziție strălucește din plin pe cerul înstelat. Ramuri de copaci sunt din ce în ce mai sus. Nu prea se mai văd tufișuri. Totuși, nu-și dau prea bine seama unde sunt. Se pare că au rătăcit drumul. Se vor întoarce înapoi și îl vor găsi pe cel bun. Pe munte este singura cale, căci drumurile nu se mai intersectează. Din păcate, nici întoarcerea n-a fost de bun augur. S-au trezit într-o poieniță cu iarbă înaltă; nu pe acolo veniseră.
-Ne-am rătăcit! declară călugărul. Singura speranță le mai rămâne la Dumnezeu, să-i ajute să iasă. Daca nu, cel mai bine ar fi să aștepte până dimineața, poate regăsesc drumul bun.
Teama începe s-o cuprindă pe fată. Călugărul s-a obișnuit. A petrecut de multe ori noaptea prin pădure. Oricum, și în chilia sa tot singur rămâne zilnic. Și atunci ca și acum poate fi o pradă pentru sălbăticiuni.
Fața tinerei începe să se schimonosească; ochii devin mari, aproape să iasă din orbite; buzele se deschid și încep să tremure. Nu mai știu ce să facă; picioarele parcă ar vrea să pornească din loc. Inima îi bate din ce în ce mai tare, ar vrea să spargă pieptul cu totul. Și totuși o voce lăuntrică o paralizează. Trupul se simte în totală opoziție cu capul. Rezultatul-un tremurat înfiorător.
Monahul stă liniștit. Își caută un loc unde e iarbă mai mare, după care își face rugăciunea. Dacă nu pot ajunge la mănăstire, măcar să apuce să doarmă puțin. Să-și recapete forțele. Nici cel mai mic rid nu i se clintește de pe fața zbârcită de ani.
-N-ai grijă, spune el, fiarele ne cunosc!
Vorbele călugărului sunt în zadar. Oricât s-ar chinui, ea nu poate să adoarmă. Cântă continuu în gând un „Doamne miluiește". O mai liniștește. Frica începe s-o paralizeze. Din depărtare, glasuri de lupi comunică unul cu altul. Un nou motiv să se sperie. Se cunoaște că nu e obișnuită singură în pădure. În sfârșit, reușește să adoarmă. Dar somnul îi e neliniștit și plin de coșmaruri. Se trezește mereu în vis, înconjurată de lupi, ce o urmăresc. Nu se poate apăra și nu are nici măcar un lemn la îndemână. Lupii o prind și încep să o muște. De fiecare dată are același coșmar. I se pare groaznic! Dintr-o dată pădurea se transformă într-o închisoare din care nu se mai poate ieși. Animalele nu mai sunt blânde și inofensive, ci rele, chiar agresive, hăituind permanent pe care-i întâlnesc.
Ar vrea să plece din locul pe care nu-l cunoaște deloc. Îi vine să se lase pradă instinctelor. Să se ducă văzând cu ochii, înconjurată de fiare, așa cum se vede.
Luna se transformă într-o fantomă, hăituind-o de câte ori deschide ochii. Nimic nu i se pare mai înfricoșător. Are senzația că cineva o pândește, deși nici un tufiș nu se află pe aproape: nici o pășune. Îi părea că noaptea ascunde cele mai feroce fiare care așteaptă să devoreze ceva delicios după zile de mortăciune.
Monahul în schimb a adormit. I se părea că se află undeva în ceruri, alături de Dumnezeu și că se spovedește. Are chiar impresia că Însuși bunul Iisus a binevoit să-i acorde atenția asta. Pare mai aspru și mai mânios decât toți duhovnicii pe care i-a avut până acum. Dar are și dreptul pentru o fire pură, orice greșeală e un sacrilegiu.
Iisus îi vorbește întors, din profil, și parcă îl mustră amarnic. Ochii săi nu mai sunt blânzi, iar glasul devine răstit. Cu toate astea, inima duhovnicului se bucură. A avut măcar o dată ocazia să-L vadă pe Mântuitor. Acesta a putut să-și verse mânia asupra sa. Nu există altă fericire!
Se face dimineață. Ambele ființe obligate să înnopteze se scoală. Fata are ochii vineți. Cearcănele i se văd pronunțate pe fața albă de nea. Ochii îi sunt umflați și buzele mai păstrează încă o tentă din violetul tremurător din timpul nopții. Călugărul e fericit și cu inima ușoară. Se simte împăcat cu viața. Pentru prima dată a avut ocazia să-și arunce Mântuitorul ochii asupra lui.
-Să mergem! îndeamnă el;
Dar nu mai știu să se întoarcă. Peste tot sunt înconjurați de arbori. Nu se vede nicăieri un drum. Undeva, în depărtare, se zărește un lup sur. Așteaptă venirea zorilor lângă cei doi. E șchiop; are trei picioare cu care se mișcă încet. Monahul îl recunoaște; e Lupu, animalul creștinat. Este singurul capabil să le arate calea. El știe cărarea care duce spre mănăstire. De fiecare dată când este slujbă ,vine în biserică. Ai locului știu că nu le face rău. E blând. Se pare că acum a vegheat asupra oamenilor și i-a apărat. E încă nervos. Bătrânul îi face semne cu mâna și-l strigă pe nume. Animalul știe unde trebuie să-i ducă: la mănăstire. Se uită cu ochi inteligenți la monah și o pornește alene printre copaci. Nici unul nu pare a-și aminti de locurile prin care umblă acum. Li se par străine.
Peste vreo două ore ajung la troiță. Lupu o ia la goană prin pădure. Călugărul și fata o pornesc la vale pe drumul pietruit. De departe se văd porțile mănăstirii. Au ajuns. I-a protejat Dumnezeu să răzbească și i-a făcut pe amândoi să înțeleagă puterea divină.
Fata se mai gândește încă la întâmplarea cu lupul. I se pare o adevărată minune. Numai un om cu har ar putea s-o facă. Mănăstirea i se arată în toată splendoarea. Este o clădire veche, dar curat întreținută de călugării de aici .Din păcate, în interior pictura deteriorată. Starețul încearcă să capete fonduri pentru a o restaura.
Slujba de dimineață începe. Oamenii se adună în biserică pentru a înălța rugi și a-L slăvi pe Dumnezeu. Dintr-o dată, pădurea și curtea mănăstirii se populează. Tăcerea se rupe și în aer se aude doar glasul preoților făcând Liturghia.








*



E o slujbă frumoasă. Călugării știu să-i mulțumească Divinității. Icoanele plutesc într-o energie binefăcătoare. Oricine se lasă răpit de har, simte cum trupul i se mistuie încet. Se va simți mai ușor. Fata se roagă stăruitor. Nici ea nu știe de ce. Inima sa pare a avea o convorbire intensă. E istovită și a plâns. Parcă nu mai are liniște. Îi pare că a mai fost pe la mănăstiri. Acum, chiar dacă e agitată, e în largul ei. Se află undeva în spate, amestecată prin mulțimea venită pentru slujba de hram. Protectorul ei se află cu ceilalți. Face slujba. Atunci când vorbește el, glasul i se pare cunoscut. Are impresia că i-a mai spus ceva înainte chiar de a-l cunoaște. Oricum, gândul îi zboară către ceruri. Nu mai știe pe ce lume se află. Plutește undeva, departe, în înalt, fără să mai țină cont de trupul care zace pe pământ. E un fel de eter pe unde plutește. Întâi simte ca o apă care-i acoperă capul, apoi stratul depășește realul, iar ea, într-o singură clipă, zboară uimitor spre ceruri.
Acolo se vede față-n față cu Dumnezeu. E ca o sală mare, înaltă. Undeva în mijloc, pe un scaun, cu o coroană pe cap, Iisus parcă e puțin trist. Lângă El cei 12 apostoli și 24 de bătrâni așteaptă. Sala e pătrată, dar îngerii care o acoperă lasă în mijloc un spațiu de trapez. Aici sunt aduși toți cei care se roagă. La picioarele Lui, Maica Domnului se roagă pentru cei veniți. Chipurile lor radiază. Nici un pictor n-ar putea reda frumusețea lor. Iisus e îmbrăcat într-un vestmânt roșu, acoperit de un lung material verde pe picioare și ascultă. Ea simte că El îi vorbește, dar numai inima poate pricepe. E minunat! Atunci simte că sufletul îi trăiește, trupul îi e inert. Și parcă ar vrea să stea acolo mereu; e liniște și pace.
Deși nu aude, știe că îngerii cântă. I-a auzit o secundă glăsuind; era ceva din suflet, pe care un trup n-ar putea să-l imite, avea sfințenie. Dar totul revine la normal. Ochii nu mai privesc în gol, pupilele nu mai sunt mărite, iar trupul începe să se miște.
Este sfârșitul slujbei. Toți așteaptă să se miruiască. E un moment interesant și atunci când se închină la icoană. De fiecare dată când își face semnul crucii, simte că reînvie în ea o părticică din ce era acolo.
Uneori are impresia că toate celelalte straturi pe care le străbate cu repeziciune ascund informații: bioenergie, prevestire și mult mai sus se află porțile cerului. Dar ea nu are acces decât la unul din astea. Și i se pare suficient. Nu-și dorește mai mult, căci pentru ea Dumnezeu e important; tot ce i-a rămas.
Sfârșitul slujbei aduce glasul starețului care precizează orele de spovedanie. Simte nevoia să se ducă, măcar pentru zilele cu monahul în munți. Căci chiar de nu a făcut ceva de regretat, gândul îi zboară departe și poate, așa își mai aduce aminte. Acum îl caută pe călugăr pentru a-l întreba ce să facă. S-ar spovedi la el, ar fi mai sigur și mai ușor. Căci indiferent ce ar răspunde ea, bătrânul știe că e amnezică.
Pustnicul s-a mărturisit deja, exact înainte să înceapă slujba. Acum așteaptă momentul de mâine pentru împărtășanie. Va merge cu lacrimi în ochi de fericire.
Oricum el va fi în biserică la spovedanie, îi ajuta pe călugări foarte puțini, căci nu vor face față credincioșilor.
-Deci, te aștept! răspunde blajin musafirei pe care și-ar dori să o lase aici, lângă lume.



*



La ora cuvenită, fata se afla în biserică. Își aștepta rândul. Deși era nou în mănăstire, călugărul avea mare mulțime. Spusese la slujbă că e pustnic și acum se înghesuiau toți la el. Tânăra a preferat să rămână ultima. A stat până seara târziu. Și chiar dacă nu ar fi făcut-o în biserică, s-ar fi putut duce în chilia lui, așteptând acolo. De altfel aceasta a fost singura soluție.
Mulțimea de credincioși părea că nu se mai termină. Au fost nevoiți să facă slujba ca apoi să mai spovedească alții. Chiar și reîmpărțiți, cu greu au reușit să se mărturisească toți. Abia la 11 a ajuns și pustnicul în chilie, unde a găsit-o pe fată.
-Nu ai fost în biserică!
-Am spus că ar fi mai bine aici! a spus ea.
-Bine! Și după ce a spovedit-o, amândoi s-au dus la culcare. Monahul cu un fel de bucurie neașteptată în inimă, iar fata cu un soi de remușcări.
„Domne Dumnezeul meu, ai grijă și milă de mine."
Undeva, în fundul sufletului, tânăra părea că nici nu și-ar dori să-și mai aducă aminte de trecut. Era un fel de durere pe care nu și-o putea explica. Dar în realitate, în visele ei cele mai adânci, o dorință puternică o aducea spre ce credea a fi durerea vieții sale. Oricum, nu-și putea aminti. Știa sigur că a avut un șoc, dar nu putea să-și imagineze ce fel. Câteodată se trezea plângând dar nu putea reține imaginea ce-o rodea.
Avea impresia că e împărțită pe din două. O parte inima, care acum era liberă și nu se mai sfiia de nimic lumesc și cealaltă mintea, ce găsea explicații raționale, era rece tot timpul, iar acum o împiedica să-și revadă viața anterioară.
A doua zi dimineață călugărul nu era la slujbă. Când s-a dus să-l vadă, părea destul de bolnav. Probabil călătoria de pe vârful muntelui i-a afectat sănătatea. Avea febră mare și tremura. Ochii îi erau în lacrimi pentru că nu putea primi Împărtășania cu ceilalți credincioși. Îi plăcea în biserică. Acolo era locul oricărui slujitor a Lui, în casa Acestuia. Chipul bătrân și obosit i se schimonosise. Avea un zâmbet strâmb de durere, pe care încerca s-o ascundă. Obrajii îi erau roșii ca focul, iar buzele îi frigeau. Slăbit cum era, nu-și putea controla tremuratul.
S-a bucurat foarte când a văzut-o la el. Peste puțin timp avea să vină și preotul să-l împărtășească. Se ridica greu din pat și înghițea mai mult forțat. Avea o tuse puternică ce nu-l mai lăsa în pace. Toată noaptea n-a putut închide ochii. Pe pat se aflau cărți de rugăciuni, pe care le deschidea uneori să mai citească.
- Așadar, plecarea noastră este amânată! a zis el. Urma să mai stea câteva zile să se facă bine, după care să pornească din nou pe munte în tovărășia lui Dumnezeu. El spera să fie o simplă gripă care a venit când nu trebuia, dar pe care să o învingă cu ușurință.
Nu avea mai mult de 58 de ani și deci trupul ar fi trebuit să mai aibă suficientă putere pentru a o depăși. Pe 26, călugării aveau Sfântul Maslu și simțea că se va însănătoși curând. De altfel, afară de tremurături și de tuse nimic nu anunța ceva grav. Oricum, dacă febra avea să mai continue câteva zile, aproape sigur s-ar fi stabilit definitiv la mănăstire. Era un semn al unui trup obosit pe care nu mai putea să-l ignore. Deși se cunoșteau de câteva zile bătrânul și fata se înțelegeau excelent, în plus, el o îngrijise la boală, ceea ce o obliga întrucâtva să facă la fel. Dar și ea îl iubea ca pe un părinte. Nu-și putea explica de unde a venit atât de repede sentimentul acesta, cert este că îl avea. Nu se strigau niciodată pe nume; ea îi spunea "părinte" iar el "fiică". Erau singurele apelative. Considerau că numele îl scoate prea mult în evidență pe om și nici nu trebuie reținut. Cel mai bine ar fi fost dacă omenirea ar fi păstrat în memorie caracterul, adică exemplul de urmat mai departe.
Se simțeau mai ales amândoi înconjurați de un fel de duh sfânt, căci de cum erau împreună, se linișteau. Fata stătea tot timpul la capul bolnavului. Se dusese la oraș să aducă un medic, dar nu găsise pe nici unul. Toți erau în concediu. Atunci a adus o babă din sat să-i pregătească niște ceai de plante de gripă. Nici asta nu a mers. Călugării începuseră să creadă că el se va duce la Dumnezeu. Mânca din ce în ce mai puțin și slăbise mult. În câteva zile era de nerecunoscut. Când nu era cu el, "fiica lui" plângea întruna. Era un șoc prea recent după boala ei. Nu se arăta însă răvășită în fața bătrânului duhovnic.
-Ai fi bună de soră! îi spunea el.
-Nu, părinte! Sunt soră numai aici! Pe urmă n-aș mai avea răbdare. Din zi în zi, inima îi era străpunsă de piroane de disperare ce-o cuprindea de cum ieșea din camera bolnavului. Se mai dusese o dată în oraș, dar medicul venea abia peste o lună. Nu mai știa ce să facă.
Într-o noapte avusese un vis ciudat: se făcea că era pe munte și un arab călare pe un cal negru o întreba: "Nu vrei să vii cu mine?"; "Și ce-mi dai?" răspundea ea." Sănătatea bătrânului tău." Simțea un fel de energie negativă acolo, dar ceva o îndemna să-i spună da. Șovăia într-un fel, dar o forță nevăzută a împins-o spre el. Atunci a dat afirmativ din cap. Arabul a dispărut. De atunci era tot mai agitată și mai nervoasă. Cu greu se putea stăpâni chiar în timpul slujbei. Bătrânul se însănătoșea, ce-i drept, pe zi ce trecea, dar ea nu mai era bucuroasă la vederea lui, privirea îi era întunecată și mohorâtă, plină de mânie. Uneori se întreba cum de mai poate rezista într-un loc atât de plicticos, o mănăstire, cu oameni care nu știu altceva decât să se roage tot timpul. În câteva săptămâni, duhovnicul ei s-a îndreptat, dar a început să observe o schimbare a protejatei sale. Nu mai era fata supusă și ascultătoare. Acum era obraznică și rea. Răspundea cu priviri usturătoare oricui încerca să o mai potolească. Într-o zi, duhovnicul a chemat-o în chilia sa:
-Ce te-a făcut să te schimbi?
-Nimic părinte! Dar mânia i se vedea în glas.
-Acum nu mai stai nici măcar la slujbă! Spune-mi ce ai!
- Nimic, părinte! Și de data asta s-a ridicat, a trântit ușa cu putere și a plecat. Bătrânul era trist. Îi părea rău că nu vrea să-și deschidă sufletul față de el. Se întreba ce a făcut-o să se poarte într-un asemenea fel. Spera că nu boala lui. Nici măcar nu bănuia ce avea să se întâmple, câte minunății avea să audă.
După ce s-a ridicat și a început să meargă, a mai trimis-o o dată pe fată la oraș după medic. Din fericire, ieșise din concediu, așa că a venit să-și consulte pacientul.
-Nimic grav! O simplă gripa cu mici complicații. Specifice bătrânilor. I-a prescris o rețetă pe care trebuia s-o ia regulat, după care a plecat înapoi în oraș la pacienții care-l așteptau.
Pustnicul s-a mai liniștit. Fără să știe de ce, îl apucase un fel de frică de moarte, pe care cei ca el nu ar fi trebuit să o aibă.
Dar totul a fost de moment. Musafira mănăstirii începuse s-o părăsească în mod regulat. Ajunsese de nerecunoscut. Nimeni nu o mai putea struni. La un moment dat au fost nevoiți s-o dea afară. Tulbura momentele de meditație ale călugărilor și își bătea joc chiar și de Dumnezeu.
-Ce-mi trebuie stăpân, când mă am pe mine? zicea ea.
Nimic nu o mai oprea în a face rău. Când vedea vreun câine vagabond, îl atrăgea cu mâncare și apoi îl chinuia îngrozitor, până ce bietul animal, terifiat de o astfel de ființă, fugea mâncând pământul. Odată a depășit orice limită. Făcuse rost de niște otravă și se pregătea s-o pună în mâncare când a venit bucătarul. La timp a oprit-o să nu toarne, dar ea a început să-l lovească furioasă cu mâinile și cu picioarele, să țipe la el, că de ce o oprește să pună un nou condiment. Când bucătarul le-a povestit călugărilor, au realizat pentru prima dată că e posedată. De atunci nu mai avea voie să iasă din mănăstire decât însoțită de cel puțin un călugăr. Asista la slujbă, la fel, însoțită.
Dar starea ei de spirit nu se îmbunătățea. Aduseseră leacuri mănăstirești împotriva duhurilor rele, nimic nu mergea. Câteva zile se mai liniștea, apoi o lua iar de la capăt. Bătrânul ei duhovnic se ruga zi și noapte pentru sufletul chinuit. Îi făcuseră slujbe de dezlegare, dar degeaba. Într-un timp renunțaseră. Nu mai știau ce să-i facă. Mergea tot timpul însoțită și doar noaptea, când toate porțile erau închise putea să se plimbe singură.
Câteodată avea niște crize îngrozitoare. Dădea din mâini și din picioare, că erau nevoiți s-o lege de pat. În plus, rostea blesteme și înjurături nemaiauzite. Se dusese vestea prin împrejurimi că la mănăstire e o îndrăcită pe care nu o pot vindeca. Atunci au hotărât s-o ducă în pelerinaj, la icoana făcătoare de minuni. Era greu s-o ducă, pentru că avea o forță extraordinară, dar totuși erau datori să încerce.
La câteva luni de la însănătoșirea bătrânului, starețul a trimis doi monahi tineri să o păzească. Porneau pe un drum lung, pe care nu aveau să-l mai vadă curând.
Plecarea a avut loc cu trenul. La timpul cuvenit, cu o cruciuliță la gât, pe care fata încerca s-o smulgă, cele trei persoane porneau pe drumul spre o altă mănăstire.










*



Era o zi frumoasă de vară. Soarele ardea pământul cu razele sale mângâietoare și le zâmbea călătorilor. Cei doi călugări mergeau însoțind trupul urâțit al tinerei pe care o aveau în grijă. Drumul nu era prea lung, dar anevoios din cauza arșiței ce cuprindea pământul. Din când în când mai făceau câte-un semnul crucii și mai aruncau câte-o vorbă să le treacă de urât.
Dar iată-i ajunși tocmai la mănăstirea cu faimă. Pășind sfios, ei pătrundeau în lăcaș cu gânduri bune. Au vorbit cu starețul pentru o cameră de cazare; credeau că e posibil să rămână mai mult. Camera era simplu mobilată, cu niște paturi lungi pe care încăpeau vreo zece persoane, dar în care dormeau de obicei chiar și treizeci. Pe unul din pereți, o icoană cu Mântuitorul pe scaun de judecător. Câteva paturi țărănești și niște ștergare făcute de mână stăteau în loc de perne și plăpumi. Camera era primitoare și florile de la ferestre dădeau impresia de un aspect rural, sărăcăcios dar plăcut, căci era curat, ca în orice mănăstire.
Oaspeților li s-a părut tocmai bună; veneau de la un lăcaș cu și mai multă sărăcie. Au mulțumit gazdelor pentru primire și au început să despacheteze puținele lor lucruri. Fata avea să doarmă cu niște călugărițe și ele în vizită la icoană.
Dar trebuia să înceapă slujba. Toaca anunța stăruitor că se săvârșește Liturghia. Însoțită de călugărițe, fata intra în biserica în care avea să se petreacă minunea.
" Tatăl nostru , Carele ești în Ceruri , sfințească-se numele Tău , vie-mpărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ." Glasuri murmurau cu evlavie rugăciunea domnească, plecându-și capetele mereu. Erau oameni care credeau cu adevărat, oameni bătrâni care au știut să se teamă de Dumnezeul cel Atotputernic aflat din moși-strămoși.
"Miluiește-mă, Doamne, pe mine, păcătosul", spunea preotul în altar. Când, deodată un strigăt puternic, înfiorător, a făcut liniște. Era un țipăt îndrăcit, dar scos cu putere, căci geamurile bisericii au bubuit. Puțin lipsea să se spargă. Lumea s-a ridicat îngrozită. A vrut să iasă. Preotul și-a terminat rugăciunea, după care a plecat din altar închinându-se. Undeva, pe podeaua pronaosului, o tânără fată zăcea leșinată, parcă rugându-se încă. Icoana lăcrima. Scotea lacrimi de sânge. Chipul Fecioarei nu mai zâmbea. Brusc, în mijlocul bisericii, o lumină puternică a apărut, iar pe ea, un înger cobora încet. Era frumos și strălucea. Veșmântul alb se confunda cu raza. S-a apropiat ușor de fată. I-a făcut cruce și a dispărut. Cânta frumos "Aleluia". Mulțimea a început să se închine și să se roage mai tare la icoana revenită la normal.
Au luat-o apoi pe fată și au dus-o. Într-o cameră separată aveau să i se acorde îngrijiri medicale. Fața i se făcuse blândă, acoperită de un zâmbet sfios. Părea fericită și împăcată cu sine. Călugării, care-o însoțeau, stăteau acum de pază la căpătâiul ei. Așteptau deșteptarea unei fețe de sfânt. Abia acum o recunoșteau pe cea venită cu bătrânul călugăr. Un zâmbet sfios li s-a întipărit pe buze. Se rugau neîncetat.
Atunci au scris bătrânului, povestindu-i toate. La mănăstire domnea harul ceresc. Fata avea să rămână fără cunoștință multă vreme. Abia târziu, după câteva săptămâni, urma să deschidă ochii liniștită. Era conștientă, dar extrem de slăbită. Vocea i se auzea încet, aproape șoptit, ca a unuia care a făcut o greșeală gravă. Acum aștepta să vadă ce avea să se aleagă de ea. Își adusese aminte cine era și de unde venea. Pentru prima oară în viața, își dădea seama cât de mult regreta moartea soțului ei. Nu mai păstrase nici o legătură cu părinții și deci, nu mai știa nimic de ei. Deși părea mai liniștită, avea mereu ochii în lacrimi, imputându-și că nu a fost în stare să-și îngrijească bine soțul care murise. Voia să se poată scula din pat și să meargă la bunul călugăr pe care nu-l mai văzuse de mult. Avea acum ce să-i mărturisească și ce să regrete, căci în sfârșit își aducea aminte de viața de dinainte. Plecase disperată de la spital și voia să se ducă la o mănăstire, să se reculeagă. Dar se pare că a rătăcit drumul și în cale i-a ieșit un urs. De spaimă a leșinat. După aceea nu-și mai amintea nimic. Decât că s-a trezit în chilia pustnicului cu care avea s-o împartă câteva zile. Știa și gândul legat de viața ei pe care o simțea vidă, iar acum aflase în sfârșit adevărul. Cruciulița pe care o purta la gât era de la el, soțul, unul din cei mai buni duhovnici. Cu siguranță că urma să afle ce s-a mai întâmplat.
Cel mai mare păcat pe care știa că-l făcuse, era acela de a-și lăsa soțul singur imediat după moarte. Dar ar fi vrut să asiste la înmormântare, căci îl iubise mult. Însă trupul îi era slăbit de boală, avea friguri și fără să vrea, gândul i se îndreptase către moarte. Avea impresia că va muri. Spera că cel puțin va fi vrednică să stea lângă cel pe care-l părăsise. Dar boala se prelungea peste măsură și câteva luni n-a fost în stare nici să coboare...Se ruga permanent la Dumnezeu și spera să-i ia viața pe care nu mai avea motiv s-o trăiască.
"Doamne Dumnezeul meu, îndură - Te, Milostivule, de un suflet păcătos! " Liniștea de la început se transformase în deznădejde și mâhnire. Se acuza că nu a știut nici o clipă să-L cinstească pe Dumnezeu așa cum s-ar fi cuvenit, că ar merita cel mai aspru canon și cea mai îngrozitoare pedeapsă pe care Domnul ar putea s-o lase unui muritor.
Degeaba călugării încercau s-o mai liniștească, spunându-i: nimeni nu ar fi putut să judece în numele Lui, mila Sa e mare, sincera căință îi este de ajuns pentru a șterge păcatul. Nimic nu o făcea să revină. Ea sublinia că merită pedeapsa cea mai aspră și că nici Dumnezeu nu o poate ierta. Atât de mult a greșit. Și dacă ar primi iadul, ar înțelege că era singurul loc ce i se cuvenea de drept. Dar oricât încercau să-i spună că săvârșește un păcat, căci deznădăjduiește, ea nu-și schimba părerea.
Se vedea foarte bine că era un suflet smerit, care începuse să dispere din cauza unor păcate neștiute. Îl iubea, Îl iubea cu patimă pe Dumnezeu, dar gândul i se îndrepta și către altceva. Căci oricât n-ar fi vrut, amintirea soțului mort o făcea să plângă. Se acuza că a fost prea lacomă, că ar fi putut să facă slujbe și poate îl salva. După câteva luni, putea în sfârșit să asiste la slujbă. A plâns atunci continuu și nu se mai oprea. Măicuțele-i stăteau alături și o priveau cu milă. Începuseră s-o iubească. Vedeau cât de cald era sufletul celei care sosise posedată.
La sfârșit, a rămas în biserică, cu ochii pironiți la icoană. Ruga-i era încurcată, dar sinceră; lacrimile-i curgeau pe obraz. Buzele tremurau. Rosteau vorbe fierbinți.
"Doamne Dumnezeul meu, ai grijă de sufletul celui pe care l-ai primit la Tine." Au reușit s-o ia de acolo târziu, cu inima încărcată încă de vina pe care și-o aducea. Dar nu putea să plece. Era mult prea slăbită.
Cei doi însoțitori plecaseră de cum s-a mai pus pe picioare. Erau puțini călugări la mănăstirea lor și oameni insuficienți la slujbă. Au lăsat-o pe fată, în grija starețului, urmând să o aducă înapoi cu o zi înainte de Sfântul Andrei. Când au plecat, fata le-a dat o scrisoare către bunul ei călugăr. Îl ruga să o deschidă în august, de Sfântă Marie.
Șederea la mănăstire îi priia, căci, deși plângea în fiecare zi, se întărea și mai mult în credință. În lipsa soțului, pe care nici nu se mai gândea să-l înlocuiască, singurul sprijin care-i mai rămăsese era Dumnezeu cu biserica Sa. Pur și simplu nu mai exista nimeni care măcar să-l suplinească. Era inegalabil. I se părea câteodată extrem de tristă viața și chiar credința nu făcea altceva decât să aline, dar uitarea, după câțiva ani de pasiune chinuitoare, ajunsă până la limita nebuniei, împărțită între el și divinitate era imposibilă. Căci un compartiment în inima-i suferindă era gol. Ar fi fost doar o minune să-l umple la loc.
La mănăstire vedea multă lume. Fiecare venea să se roage la Maica Domnului, după care pleca. Au fost multe cazuri de vindecări miraculoase. Se spunea chiar că cine se va spovedi acolo și va respecta canonul impus de călugări avea să simtă diferența. Nimic nu i se părea acum acelui frumos păr castaniu mai trist decât să știi că pur și simplu ai omorât un om și nu se mai poate face nimic pentru asta. În fiecare zi se ducea lângă altar și plângea. Plângea fără încetare, căci știa de acum că nici o minune nu ar mai fi putut s-o salveze. Într-o zi, s-a hotărât ca de îndată ce va ieși din mănăstire să se angajeze ca soră medicală într-un spital. Făcuse, când era mai tânără, cursuri organizate de Crucea Roșie și voia să facă măcar ce n-a făcut pentru propriul soț. De acum aștepta puțin mai calmă ziua de Sfântul Andrei. Avea să fie înapoi la mănăstirea și la călugărul care a salvat-o de doua ori. O data de moarte, iar a doua oară de diavolul însuși apărut în vis. Și a trecut timpul, a trecut atât de repede încât totul s-a învăluit într-o ceață grozavă. O ceață deasă care nu va putea fi ruptă vreodată. Cu timpul va cădea noaptea peste toate sentimentele și faptele trăite. Contururile și sunetele se vor șterge cu buretele din memoria celui care le-a trăit și va rămâne experiența și durerea pe care le-a căpătat fiecare în orice moment al vieții.



*



Trenule, trenule... Încurcate sunt căile tale. Prin vraja ta, aduci din nou împreună persoane rătăcite și singure. E pentru pasageri o cursă pe care nu o vor uita, o călătorie lungă în care au parte de bine și rău, în care amintirile se împletesc cu prezentul. Tu ascunzi decoruri diverse, personaje și fapte diverse. Fie că faci să fie o pădure, fie că e o casă frumoasă sau pur și simplu o colibă mică a unui pescar ce așteaptă fluxul să prindă pește, tu nu știi decât să mergi mai departe, să le înnoiești speranțe pierdute ca apoi să le oferi deznădejde, tu nu ții cont. Ești o mașinărie înotând prin timp, veche de când lumea, dar pe care nimeni nu o poate controla. Mecanicul tău este Dumnezeu; El hotărăște drumuri și decoruri, personaje și vorbe. El te oprește pentru a le oferi momente bune și rele, vesele și triste. Și totdeauna merge pe aceleași căi: tinerețe, bătrânețe, moarte; iubire, fericire, tristețe.
Toate se închid într-un cerc pe care îl străbați necontenit. Probabil că nu vei obosi niciodată.





*



-Regret, părinte, că fără să știu mi-am dat sufletul diavolului, regret că mi-am omorât soțul; și regret, părinte, că încă am impresia că nu mai am pentru ce trăi. Era spovedania unei femei văduve. Plângea amarnic, așa cum plânsese la icoană. După ce a primit canonul, s-a îndreptat încet către cămara ei. Acum se consuma și mai tare pentru tot ce făcuse și se învinovățea de tot ce era mai rău. Preotul îi recomandase ca măcar o dată pe săptămână să citească Talismanul, o rugăciune găsită chiar sub mormântul lui Iisus. Apoi s-o dea la cunoscuți, că măcar așa ar mai șterge urmele păcatelor sale. Și creștină și duhovnic au plâns amarnic pentru că au avut parte de o asemenea mărturisire.
Mai ales călugărul nu se aștepta ca un om ce pare atât de blând să fie capabil să greșească așa în fața lui Dumnezeu. Așadar, era adevărat că femeia aceea își otrăvise probabil soțul. După ce a ieșit ea din chilie nu a mai fost în stare să spovedească pe nimeni; s-a rugat toată ziua pentru mântuirea sufletului amărât care a putut să cadă în așa capcane. De atunci n-a mai putut să-i spună "fiică ", ci o numea creștină ca pe oricare altul. Și nu mai putea s-o privească cu atâta duioșie părintească. Ochii i se înăspriseră. Câteodată nici nu o mai suporta lângă el. Voia să uite și nu putea. I se părea prea grea mărturisirea și atunci pur și simplu nu mai suporta o astfel de povară. Nu era încă pregătit. Era oribil. Într-o zi, a chemat-o la el și a sfătuit-o să se predea autorităților drept pedeapsă. Femeia a înmărmurit. Nu a spus nimic, dar a doua zi a depus o cerere la poliție prin care mărturisea că se simte vinovată de moartea soțului său. Duhovnicul o îndemna să-i mărturisească întâi totul. De la poliție sosise un înscris care dovedea că unul din cei mai buni preoți ai Ardealului a murit de tuberculoză. Când a văzut nota pe numele mănăstirii, călugărul a încremenit. Credea ca femeia îl otrăvise. Probabil era vreo greșeală. A chemat-o pe creștină la el și a pus-o să-i povestească tot, adică în ce fel se simte vinovată că și-a omorât soțul. Atunci ea a-nceput să plângă și i-a povestit de dragostea lor puternică; de împotrivirile părinților și de boala care a venit pe neașteptate asupra lui; i-a spus că se simțea vinovată că s-a lăsat dusă de dragoste, că probabil Dumnezeu i l-a luat ca s-o pedepsească și că din vina ei sufereau și părinții băiatului, care-o acuzau pe bună dreptate că nu s-a ocupat suficient de el, cum ar fi putut să facă mai multe slujbe și că, deci ,de fapt, și ea l-a omorât. Monahul a răsuflat ușurat. O mare piatră i se lua de pe suflet. I-a spus de scrisoarea de la poliție și i-a explicat că întortocheate sunt căile Domnului.
Dar cum ar fi putut un creștin adevărat să nu plângă astfel, mai ales la moartea celei mai dragi persoane de pe pământ? Văduva nu se putea abține. Se simțea vinovată și nimic nu ar fi putut schimba asta. Ar fi vrut să-l vadă rămas printre cei vii. De acum, femeia trecea printr-o depresie puternică. Atât de puternică, încât noaptea nu mai putea să doarmă, era agitată și de câte ori voia să pună capul pe pernă avea coșmaruri îngrozitoare. Se vedea în fața soțului care o acuza continuu că e o criminală și numai în iad ar putea să-i fie locul. Că l-a înșelat până și la spovedanie, că nu se căia pentru tot ce făcuse și deci, nu merita să-i fie soție.
Ea se scula tremurând și plângând. Inima i se sfâșia în mii de bucăți. A hotărât să plece de la mănăstire și să se angajeze ca soră medicală în vreun spital sau să plece în campanii militare pentru ajutorarea răniților. I-a spus duhovnicului de planurile sale și în februarie urma să înceapă niște cursuri de asistentă medicală.
La începerea cursurilor, nu mai știa nimic. Dar după câteva luni de studiu intens, conducerea colegiului a hotărât să-i ofere diploma mai devreme deoarece știa aproape la fel de bine ca și un medic ce să facă în cazuri de urgență. Cu un calificativ de foarte bine pe diplomă, a fost primită repede la un spital din București. Lucra în ture. Când avea ture de noapte, era de-a dreptul zăpăcită. Erau atâtea urgențe, că nu le mai făcea față. Tot felul de bolnavi, cu boli care mai de care mai ciudate solicitau îngrijire la orice oră din noapte. Existau bolnavi de cancer, cu dureri îngrozitoare, operați de fibrom sau suferinzi de rinichi; erau oameni care-si numărau zilele rămase până la moarte și care erau așa de nesuferiți încât cu greu ar fi putut să-i suporte un om obișnuit. Dar ea avea răbdare cu toți și chiar dacă erau supărați, pacienții știau că dacă era Sora în tură pot găsi alinare. Dacă la început o mai necăjeau unii dintre ei pe motiv că era prea blândă , după aceea , dacă apucau să iasă din spital îi duceau flori. Era foarte stimată de pacienți, dar, în schimb, începuse să-și atragă ura colegelor.
Tocmai această înțelegere exagerată pe care o arata față de oameni, aerul calm cu care intra în salon și indiferent dacă era supărată sau nu le zâmbea, stârnea invidia celorlalte asistente.
S-a întâmplat, nu de puține ori, să șușotească despre ea lucruri urâte, care poate nu și-ar fi avut rostul. Dar ea nu se gândea la asta. Inima îi era puțin mai împăcată, pentru că, în sfârșit, avea ocazia să ajute mai mult. Nu mai avea chiar așa coșmaruri. Văzuse, însă, foarte mulți oameni murind și pentru fiecare plângea. De multe ori o văzuseră la căpătâiul bolnavului, înainte de sosirea medicilor de la morgă, șoptind ceva. Nimeni nu știa ce.
Uneori se întâmpla să fie adusă chiar în sala de operații pentru a-i asista pe chirurgi, sau era chemată la urgențe pentru vreo electrocutare sau o intoxicație. Dacă nu era medicul, ea prelua controlul și nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să moară din cauza tratamentelor aplicate. Medicii știau că se pot bizui pe ea în caz de nevoie și de aceea îi lăsau multe lucruri de făcut. Femeia lucra cu pasiune și nu se plângea niciodată. Pleca atunci când termina. Uneori se întâmpla să rămână și peste program pentru tot felul de hârtii, căci de multe ori prefera să stea cu pacienții aflați pe patul de moarte, pe care îi făcea să uite că se simțeau rău. De aceea era atât de stimată în spital. Când era vorba de injecții se știa ca Sora le făcea mai ușor, pentru că le făcea încet și vorbea cu pacientul, să-l facă să uite de serul care intra în el și să se relaxeze.
Nu se dădea înapoi de la nimic. Învățase să facă și câteva proceduri chirurgicale simple, iar de câte ori avea ocazia, era chemată să mai preia câteva cazuri obișnuite când chirurgul era prea ocupat. Dar nimeni în afară de asistenta șefă și de directorul spitalului nu îi știa numele.
-Sora și atât! se recomanda ea cu bunăvoință oricui. În plus era tânără și sprintenă. Căpătase în câteva luni de practică o dexteritate uluitoare, încât uimise chiar și pe asistentele cu vaste cunoștințe.
De obicei era la interne și de îndată ce auzea cel mai mic geamăt, intra în salon pentru a verifica. Era de-a dreptul atașată de spital. Îngrijirea bolnavilor devenise o pasiune care înlocuia întrucâtva moartea soțului ei.



*



Într-o zi a venit la spital un regiment, oameni îmbolnăviți din cauza hranei și a condițiilor proaste de muncă. Veniseră dintr-un război din Asia și cum condițiile meteo nu le erau prea favorabile, s-au îmbolnăvit mulți și au fost repatriați cu specificarea să fie internați urgent într-un spital. Trebuia să li se facă toate analizele pentru că păreau a fi suspecți de o boală contagioasă destul de gravă care ducea la moarte. În cazul depistării li se oferea antidotul care să înlăture urmele ei.
Erau niște oameni veseli și îndrăzneți pe care condițiile grele din timpul războiului și gândul că în orice clipă puteau muri îi făcea mai grosolani. Nu se dădeau în lături de la nimic. De când veniseră ei, saloanele se umpluseră de povești și voie bună. Era mai ales un sergent, atât de vioi, încât de fiecare dată când îl apuca durerea de umăr începea să cânte. Soldații îl respectau pentru că înfrunta moartea cu un curaj extraordinar, care îi uimea. Ar fi fost în stare să sară și în foc sub comanda lui. Și pacienții îl îndrăgiseră. Îi plăcea să glumească și câteodată prin remarcile ironice reușea să-i scoată din starea de monotonie pe ceilalți pacienți.
Sora fusese repartizată chiar la salonul lui și ori de câte ori intra în salon, sergentul făcea glume. Îi plăcea starea de spirit în care se afla acel om și îl admira pentru curajul său. Într-o zi, însă, l-a găsit aproape leșinat și cu spume la gură. Părea a fi epilepsie. I-a înțepat degetul mic, dar omul nu și-a revenit. Asistenta a anunțat imediat medicii care au recunoscut la el semnele bolii despre care li se vorbise. I-au administrat medicamentul, dar era prea târziu. Era începutul unei lungi perioade de carantină. Dat fiind faptul că boala era contagioasă, nici un pacient din salon nu avea voie să-l mai părăsească. Dacă boala continua să apară și la ceilalți soldați, tot spitalul era izolat. S-au anunțat autoritățile locale care l-au aprovizionat cu alimente. Boala se manifesta rapid. După ce era infestat, pacientul avea unele simptome de epilepsie, iar dacă nu era tratat nu mai exista nici o șansă pentru cel în cauză.
Se pare că virusul se răspândea destul de repede pentru că în curând zeci de soldați au început să aibă simptome. Conducerea spitalului a cerut o doză suplimentară de medicament sau măcar modalități de fabricație. Nu au avut însă parte de nici unele, medicii străini susținând că nu mai știau rețeta , întrucât singurul capabil să o prepare murise cu puțin timp în urmă. În spital domnea panica. Zeci de bolnavi mureau în fiecare săptămână, iar trupurile lor erau arse la morgă. După rapiditatea cu care se răspândea, boala avea să omoare curând fiecare om din spital.
Medicii au început să caute un remediu prin care să distrugă virusul. Singura șansă era să facă experimente pe pacienții infestați. Personalul spitalului purta măști de protecție care să-i apere de o eventuală îmbolnăvire. Virusul începuse să-și facă simțită prezența și printre ceilalți pacienți. În fiecare zi, cel puțin un nou bolnav. Erau deja trei săptămâni, de când spitalul intrase în carantină și perioada părea interminabilă. Jumătate din pacienții rămași sufereau de boala pentru care nu exista antidot. Virusul secera vieți ca spicele.
Când, în sfârșit, medicii au anunțat găsirea unui înlocuitor pentru medicament, nimeni nu mai avea curajul să spere. Cei îmbolnăviți își închipuiau deja că se află la morgă și simțeau parcă în nări mirosul proaspăt de carne arsă. Surorile nu mai făceau față cererilor. Toți erau istoviți.
Primele încercări s-au făcut pe pacienți trimiși aproape sigur la morgă. Rezultatele n-au fost chiar îmbucurătoare. Boala stagna pentru câteva zile, dar mai apoi erupea violent, lăsând urme adânci pe piele. Moartea era subită și dureroasă. În astfel de momente, medicii nu mai sperau decât să tragă de timp. Era singurul lucru care le mai rămânea de făcut până la găsirea remediului.
Cei care erau în prima faza scăpau de moarte pentru câteva săptămâni, după care virusul își relua activitatea și în curând mureau.
Pacienții ajunseseră chiar să protesteze împotriva tratamentului aplicat. Nimeni nu scăpa. Cei bolnavi erau izolați de cei sănătoși pentru evitarea extinderii bolii. Se făcuseră dezinsecții repetate. Dar se părea că virusul nu voia să moară. Când, în sfârșit, mai rămăseseră câteva zeci de oameni, boala a încetat brusc. Vremea se schimbase. Era mult mai frig afară, ceea ce a dat de bănuit medicilor asupra rezistenței acestuia la frig.
Pe lângă pacienți, stăteau la morgă cadavre de medici și asistente, așteptând să fie arse. Medicii străini trimiseseră, în sfârșit, o nouă doză de vaccin, dar era prea târziu. Boala secerase deja prea multe vieți. Cei care mai trăiau își luaseră măsuri de precauție și își injectaseră serul în corp. Peste câteva zile, spitalul își deschidea iar porțile.
Sute de vizitatori luau cu asalt saloanele în speranța de a-și mai găsi printre cei rămași rudele. Dar, din păcate, pentru mulți dintre ei, clădirea aceea se transformase într-un adevărat cimitir.
Zeci de guri blestemau în același timp boala care i-a despărțit de cei dragi, boala care nu le-a dat posibilitatea să revadă persoanele pe care le iubeau. Și toți ieșeau plângând, cei mai mulți de tristețe. Cei câțiva care își regăseau rudele în patul de spital nevătămați ajunseseră să fie priviți cu ură, ca și cum ar fi fost responsabili de moartea celorlalți.
Totuși , în spital a domnit pentru multe luni panica . De când cu epidemia, secțiile rămâneau goale; bolnavii erau trimiși la analize, după care, la cererea rudelor, transferați. Epidemia a lăsat urme de neînlocuit și în colectivul spitalului. Câțiva medici de valoare nu supraviețuiseră și pierderea lor se făcea resimțită în sălile de operații sau cabinetele medicale. Dintre cele 30 de asistente intrate în tură, doar 5 supraviețuiseră iar printre ele se afla și Sora. Spitalul a organizat funeraliile medicilor cu mare fast, alături de asistente. Ziua începerii epidemiei a rămas pentru mulți ani de atunci o zi de doliu.
Din regiment aproape că nu mai exista nimic. De la căpitani până la soldați totul dispăruse. Nici măcar uniformele militare nu mai existau. Morga îi înghițise pe toți, încetul cu încetul și unul câte unul. Din eroii care luptaseră vitejește pentru pace, nu mai rămăsese nimic. Doar vreo cinci soldați și un preot militar care părea mut pentru vecie. Se încerca în continuare identificarea virusului și cauza dispariției lui, pentru a se preveni o eventuala răbufnire. Medicii căutau să găsească măcar o urmă din tot ce mai rămăsese.
Se oprise probabil pentru că făcuse suficiente victime care să-l mulțumească. Și după câte știau de la colegii străini, putea să rămână inert zeci de ani, ascuns în vreun dulap sau vreun colț de spital, ca mai apoi să izbucnească iar și să facă alte și alte victime care să-l mulțumească pe altarul cel crud al jertfei.
În urma epidemiei, spitalul a făcut restructurări masive. Din lipsă de pacienți, se ajunsese la o adevărată criză. Au rămas la posturi cele cinci asistente care rezistaseră bolii și câțiva medici de valoare. În rest, nu mai era nimic. Din cauza problemelor financiare, conducerea a hotărât mutarea într-o clădire mai mică. În el nu au mai rămas decât vreo 30 de pacienți, printre care și preotul ce se încăpățâna să tacă.



*



Părea să fie o noapte grea pentru Sora. O colegă o rugase să aibă grija și de pacienții ei. Obținuse o învoire deoarece i se căsătorea fata. Știa că în salonul colegei se afla tot grupul de soldați care mai rămăseseră din regiment. De acum se învățase cu ei și le prinsese poantele, numai că cei rămași în viață nu mai aveau chef de glume ca la început. Îi plăceau însă soldații și voia să se poarte mai bine puțin față de aceștia, dar fără a da de bănuit celorlalți bolnavi.
Era cam miezul nopții. Se plictisea de minune, căci în ciuda tuturor așteptărilor, în saloane era liniște. De îndată ce a bătut și orele douăsprezece, a plecat să facă o vizită și să lase medicamentele bolnavilor. Intrase mai târziu decât de obicei în săli, dar spre surprinderea ei, unul din pacienți nu dormea . Se afla undeva lângă un perete și stătea aplecat. A simțit nevoia să se apropie, să vadă despre ce-i vorba.
După barbă l-a cunoscut că era preotul militar; se ruga. Stătea îngenuncheat lângă o iconiță veche și-și spunea durerea. Îi era și mai greu că nu vorbea, dar părea că ar vrea să-și acorde o penitență. De fiecare dată când era întrebat, nu răspundea decât la întrebările cu da sau nu printr-o simplă mișcare a capului. Ochii îi erau mici și foarte triști. Asistenta care îl îngrijea încercase zadarnic să-l facă să scoată măcar un cuvânt, dar degeaba. Totul rămăsese fără rezultat. Îl găsea și ea în fiecare seară, rugându-se. Sora îl privea înduioșată; părea atât de sfios și de smerit încât numai un sfânt ar fi putut lua o astfel de atitudine. Îi dăduseră lacrimile și nu se putea opri; îi aducea aminte de singurul bărbat care încăpuse în viața ei și care, printr-o simplă coincidență fusese tot preot. A vrut să iasă în vârful picioarelor pentru a nu deranja rugăciunea, dar clanța de la ușă a scârțâit. Preotul a întors capul:
-Iertați-mă, părinte! Vă las în contemplație!
-Nu-i nimic, copilă!
Și asistenta a plecat. Îi plăcuse glasul acesta dulce care părea să o ducă cu gândul la spovedanie. După glas , părea foarte trist. S-a bucurat însă enorm că preotul , probabil fără să-și dea seama, a vorbit. Oricum, era hotărâtă să nu spună nimănui victoria, căci ar fi fost, se poate, luată în nume de rău.
Toată seara a petrecut-o mai mult decât liniștită. Nici un pacient nu a dat nici cel mai mic semn de boală. În cameră aveau un televizor pe care însă îl foloseau rar, fie pentru că bolnavii erau agitați, fie pentru că s-ar fi putut întâmpla să nu audă pe vreunul din ei țipând. De data aceasta, Sora a deschis televizorul. Nu mai avea nimic altceva de făcut. Un țipăt de groază s-a auzit dintr-un salon. Asistenta a alergat grăbită să verifice. Unul din pacienți văzuse o lumină puternică lângă iconiță, dar de îndată ce ușa s-a deschis, ea a dispărut. Femeia a încercat să-l asigure că probabil a visat, dar bolnavul nu se lăsa deloc înduplecat. Lângă iconiță se mai afla încă preotul, rugându-se. După ce s-a asigurat că nu s-a întâmplat nimic rău, asistenta a plecat spre camera de serviciu. Atunci nu a mai fost deranjată, dar fără să vrea, istorisirea bolnavului i-a rămas în minte. Avea la ce medita de fiecare dată când era de serviciu noaptea. După aceea, de câte ori lucra în tura de 7 seara, făcea schimb cu asistenta din salonul 2, numai ca să-l privească pe preot rugându-se. Îi plăcea așa de mult încât nu-și mai putea lua ochii de la el. Câteodată, chiar îi venea să îngenuncheze lângă el să se roage împreună.
Sora nu mai fusese de mult pe la biserică și îi era dor de slujbele de la mănăstire, de orele când stătea neclintită în fața altarului vărsând lacrimi grele pentru soțul ei. O vreme uitase de asta, căci munca o solicita la maxim, lăsând-o vlăguită când ajungea acasă. Dar de când îl văzuse pentru prima dată pe preot, ceva o atrăgea spre rugăciune. Când avea timp, se ducea să asculte slujba la biserică și se simțea mai fericită, mai împăcată. Numai că de câte ori îl privea pe tânărul militar rugându-se, o rană adâncă îi răscolea sufletul acoperit de firele timpului. Simțea că cicatricea morții soțului ei se redeschide.
Într-o noapte, când era singură în tură, fără să-și dea seama, a căzut în genunchi în fața icoanei din salon și a început să plângă. Avea un plâns amar, care parcă vărsa odată cu el otrava înghițită după un necaz greu. Lacrimile îi curgeau încet și sacadat ca și cum ar fi încercat din răsputeri să le ascundă. Își acoperea disperată fața cu mâinile, sperând că nu o va vedea nimeni. Nu se gândea în nici un caz la tânărul preot care nu se întorcea niciodată de la rugăciune, chiar când Sora îi aducea medicamentele sau era nevoită să-i facă vreo injecție. Atunci ea aștepta cuviincioasă ca el să termine, după care îi explica cele necesare sau îi făcea tratamentul cuvenit.
Dar în noapte aceea venise doar în vizită și dintr-o dată se simțea copleșită de acea durere adâncă ce o măcina până la terminare. Fără să-și dea seama scosese de mai multe ori un oftat prelung care ar fi dezghețat orice inimă împietrită. Era însă prima dată când tânărul preot își întrerupea rugăciunea, căci după calculele Sorei, el ar fi trebuit să mai stea cel puțin 10 minute .S-a apropiat de ea și i-a prins mâna între palmele sale. Era un gest părintesc, de alinare.
-Dumnezeu dă ajutorul celui care-l cere! Se vedea că era înduioșat de suferința femeii. Apoi i-a spus că ori de câte ori va avea nevoie de un sfat, poate oricând să vină să i-l ceară. Era preot până la moarte și chiar dacă el era în suferință, trebuia să-și facă datoria.
-Vreau să spun, părinte, ceea ce mă doare! Și l-a rugat să vină în camera de serviciu unde avea să asculte povestea vieții ei. Era primul dintre toți cei pe care-i cunoscuse ce avea s-o ajute să depășească un moment greu și s-o facă din nou fericită.
După ce și-a mărturisit rana care sângera, a izbucnit din nou într-un hohot amar. Preotul a îmbrățișat-o părintește și se pregătea să se ducă să-și continue rugăciunea. Prima parte a poveștii Sorei i se părea că seamănă atât de bine cu viața lui, așa de multe coincidențe păreau să fie între cele două destine, încât nu a putut pleca de lângă ea. Îi era milă de femeia care avusese o soartă tragică și care, fără să-și mai dea seama de ce spune, se învinuia de moartea soțului ei. A lăsat-o să plângă, după care, atunci când s-a liniștit, a început să-i dea sfaturi. Erau sfaturi din inimă, pe care le aplicase și el în viață. Și, deși terminase discuția, nu se putea hotărî să plece de lângă ea. Îi era dragă și parcă un sentiment pierdut de iubire i se trezea încetul cu încetul în inima în care se așternuse uitarea. Îi era dragă pentru că destinele lor semănau ca doua picături de apă și îi era dragă pentru că simțea pentru prima oară în viață că a câștigat o prietenă. Acum, el era cel care plângea pentru că își dăduse, în sfârșit, seama că în spital, în persoana Sorei își regăsise de fapt soția pe care o credea pierdută. Plângea cu hohote mari de bucurie, mulțumind lui Dumnezeu pentru darul deosebit pe care i-l dădea într-o noapte în care pierduse orice speranță de a-și revedea iubirea dispărută.
Iar când i-a spus femeii ceea ce gândea, când au reconstituit momente intime din scurta lor viață, n-au mai putut face altceva decât să se îmbrățișeze unul pe altul. Era tot ce le mai rămânea de făcut după doi ani de despărțire. Nu se uitaseră unul pe altul și chiar dacă trecuse deja destul timp pentru ca vraja dragostei să se rupă, chiar dacă se avântaseră în iubirea pentru Dumnezeu, dedicându-și o parte din despărțire Acestuia, sentimentele care-i legaseră unul de altul refuzaseră să moară. Un șuvoi nou de gânduri bune și de fericire izvora din sufletele lor rănite pentru a-i reuni din nou într-o familie.
Fuseseră ținuți departe unul de altul, dar dragostea lor, în loc să scadă pentru a se așterne uitarea, creștea. În fiecare zi un nou gând către cel pe care-l credeau mort se aduna la buchetul celor anterioare. Nimic nu i-ar mai fi putut despărți vreodată. Erau sortiți să rămână împreună și aveau să formeze din nou o familie. Plângeau amândoi îmbrățișați, cu inimile bătând una lângă alta, unindu-și gândurile de atâtea ori nedespărțite. Si dacă Sora nu s-ar fi aflat într-un spital, dacă vreo urgență nu ar fi intervenit, ar fi stat toată noaptea așa. Se iubeau și durerea lor pentru că fuseseră despărțiți se ștersese într-o singură clipă printr-o bucurie care le lua răsuflarea. Mai apoi, în nopțile când Sora era în tură , aveau să-și povestească unul altuia , pe îndelete, prin ce-au trecut.









*



Era rândul preotului să-i spună, cum de n-a murit și cadavrul n-a fost ars.
După perioada de spital , când medicii de peste tot veneau să-l consulte pentru a-și spune părerea , a hotărât că e mai bine să fugă. De ce l-au dat drept mort medicii, nu știa, și nici nu și-ar fi dorit să știe. Destul că după o perioadă în care stătuse la pat, simțea nevoia de libertate, o libertate firească, de a se ruga, așa cum îi cerea meseria, dar într-o mănăstire. Cu foarte mare greutate și cu ajutorul unor țărani credincioși a ajuns într-un lăcaș de cult. Era sleit nu numai de călătorie ci și pentru că boala încă-l mai chinuia. Când l-au văzut monahii, au hotărât urgent să-i acorde ajutorul posibil. Post și rugăciune neîncetat, alături de Sfintele Taine. A stat la pat el săptămâni întregi, fără să scoată o vorbă, uneori în delir, mânca doar crudități, dar se ruga la Dumnezeu, să-l ajute măcar pentru soție. Și după mult, mult timp, a început să elimine ceva verzui. Călugării credeau că o să moară. Când a-ncetat a mai elimina, s-a sculat din pat și a-nceput să cânte. Era chiar o minune; frumoasă, într-adevăr, dar scurtă; i-a rugat să se intereseze de soarta soției și i-au spus că era dispărută, mulți o credeau moartă, ca pe o pedeapsă pentru posibila otrăvire a preotului. Nu putea să-și imagineze cum ar fi fost posibil să se inventeze asemenea fapte despre o femeie pe care o considera curată ca lacrima.
A făcut investigații pe cont propriu, a angajat detectivi particulari, dar nimeni nu putuse să-i dea de urmă.
În tot acest timp, el stătea în mănăstire și se ruga. Se ruga amarnic să mai aibă vreo șansă de a-și revedea iubirea. De atunci a făcut un jurământ, că până nu va da cu ochii de cea care i-a fost dragă, să nu scoată pe zi mai mult de 7 cuvinte. Era un canon greu, căci nu mai putea să spovedească, o mărturisire era sfat, pe care nu-l mai oferea. Dar cu timpul s-a obișnuit. În fiecare dimineață prefera să asculte plângând Liturghia cu gândul dus.
Cu timpul începuse să-i mai piară durerea, de fapt, vremea alina fără voia lui o rană grea. Începuse să se gândească mai mult la Dumnezeu, să-L venereze așa cum I se cuvenea, dar inima îi era împărțită în două și o parte din ea rămânea mereu vidă.
Uitarea, dacă nu era uitarea care se așternea ușor în pojghița subțire peste rana lui, ar fi murit de dorul ei. Încetul cu încetul, rana părea să se închidă, dar nu era așa. De fapt, dispăreau simptomele care oricum ar fi reapărut la cel mai mic contact pe care îl avea cu cupluri. Bănuia că ea avea să se ducă să-l caute sau măcar să meargă la mănăstirea lui. În pelerinaje s-ar fi întâlnit.
Dar zilele treceau și nu obținea nici un semn de viață de la cea pe care-o iubea. În timpul slujbei era foarte smerit, încât , creștini , călugări , credeau c-o fi un sfânt , stând cu plăcere în jurul lui . Cine avea curajul să-l atingă era fericit . Imaginația oamenilor inventa că ar avea puteri vindecătoare , iar cei ce-l atinseseră chiar aprobau. De aceea mulți creștini veneau în pelerinaje să-l vadă pe sfântul cel tânăr de care li se vorbea. Dar el refuza îndărătnic să-i primească. Știa că nu e în stare de-a merita așa ceva, căci de câte ori se ruga nu uita s-o amintească pe soția pe care din ce în ce mai mult o credea moartă. S-a hotărât atunci să spună unui duhovnic tot ce avea pe inimă, iar acesta l-a sfătuit să încerce s-o uite, pentru că grele sunt căile Domnului și nimeni nu li se poate opune.
A stat în post și rugăciune neîncetat și nu de puține ori i s-a-ntâmplat să se gândească și la dragostea pe care n-o mai putea avea. Dar au trecut și zilele de disperare, au venit și cele în care durerea era suportabilă. Rana începea să se vindece cu adevărat. S-a întărit în credință din ce în ce mai mult. Ajunsese chiar s-o treacă pe Sora pe ambele pomelnice pentru a fi sigur că oriunde s-ar fi aflat, îi era mai bine. Spera chiar că ea nu va mai suferi, că dacă ar fi în viață, să fie capabilă să o ia de la capăt și să uite de cel pe care cu siguranță îl știa mort.
Ceruse apoi permisiunea să plece într-o pădure, dar în singurătate dorul și mai mare îl apuca. Ajunsese să o și viseze noapte și să vorbească cu ea ca și cum ar fi fost aproape. Gândul că măcar în somn o putea vedea, îl făcea să stea mai mult întins, cu ochii închiși, fără a se gândi prea mult la Dumnezeul Căruia trebuia să-I mulțumească. Încercase multe, dar patima nu putea fi stinsă. Inima lui ar fi rămas pentru totdeauna tristă, indiferent dacă ar fi știut că e în viață sau nu. O iubea. După luni de zile de depărtare, o iubea. Sălbatic, nu numai că nu a rezistat, dar după câteva săptămâni a preferat să se întoarcă la mănăstire, fiind singurul mod în care ar fi putut s-o uite.
A reușit până la urmă să mai domolească patima, dar era aproape imposibil s-o stingă. La fiecare gând îndreptat către imaginea ei, reînvia mai mare, mai puternică și era mai greu s-o domolească. Începuse chiar să muncească încontinuu, de dimineață până seara, pentru ca, absorbit în munca pe care o avea de făcut, să uite de sine. Era, de altfel, singurul mod de a scăpa de iubirea ce îl cuprindea. La mănăstire, doar participând la cât mai multe slujbe începea să mai uite. Nu crezuse că poate exista pe pământ o asemenea iubire, atât de puternică încât să depășească orice barieră spirituală, să pătrundă până în cele mai ascunse și mai aprige dorințe și să rămână acolo pentru totdeauna. Era semnul unei pasiuni sincere, bazată și pe credința în Dumnezeul Care făcea și desfăcea legături de unire, pe pământ și în cer, Care ierta cele mai groaznice greșeli, în sfârșit, care știa ce e bine și rău și care hotăra toate legile creației și existenței materiale sau imateriale. Iubea pentru vecie.
Într-o zi, a venit la mănăstire un căpitan de regiment. Voia să se spovedească înainte de a pleca în niște lupte năprasnice în Asia. Erau niște bătălii contra terorismului și nimeni nu știa dacă va scăpa viu de acolo.
S-a mărturisit omul, după care a mai stat câteva zile la slujbă, rugându-se pentru familia sa. Era om credincios, căci stătea cu evlavie în fața icoanelor, smerit și drept. Se spunea despre el în împrejurimi că avea un curaj extraordinar. Îi plăcea mai ales bătălia și nu ezita niciodată să spună foc și să se repeadă cel dintâi în bătaia gloanțelor. Iubea și oamenii pentru că niciodată nu știa să facă vreo nedreptate celui care avea nevoie de ajutor, pe scurt, era nepărtinitor, încât de multe ori se întâmplase să fie ales drept judecător în cine știe ce brigadă mai mare, pentru vreun condamnat special. Era acum în vârstă, prinsese puțin din cel de-al doilea război mondial și cu toate astea, nu se retrăsese încă din armată. Iar în ultima clipă a carierei sale, fiind considerat ca având experiență, era ales pentru a conduce o expediție militară care avea să ajute mult țara pe plan internațional.
Înainte de a pleca, îl văzuse pe preotul care stătea retras și asculta slujba. Avea nevoie de un om liniștit printre militari și observându-l cât era de trist, își închipuia că putea avea nevoie de un mediu nou. S-a dus să-i vorbească și așa cum se așteptase, a acceptat.
-Părinte, îi spusese, n-ai vrea să vii cu noi în război?
După ce a obținut binecuvântarea starețului, a plecat cu regimentul în Asia. Erau o mulțime de soldați, care mai de care mai urâți sau mai frumoși, unii de-a dreptul credincioși, dar alții fără pic de frică de Dumnezeu. Pe atunci, singura misiune pe care o aveau era protejarea taberei de trupele teroriste. Erau bine pregătiți și gata oricând de atac. Aveau ochi de șarpe și agilitate de felină. Le plăcea să tragă cu pușca în orice găseau. Dar se aflau în război și atunci știau că orice mișcare necugetată le-ar fi putut aduce moartea, care însemna pentru ei despărțirea de familie și de copii. Puțini erau tineri, doar cu soții așteptându-i plângând, restul erau toți de peste 30 de ani, camuflați cu niște veste care țineau îngrozitor de cald și fără posibilitatea de a căra după ei apă. Se aflau undeva în mijlocul deșertului.
Știau că trupele teroriste se ascundeau undeva în munți. Ei făceau parte dintr-o armată internațională în care se mai aflau și alții, mai ales americanii care organizaseră de fapt, expediția. Dar soldații lor aveau echipamente speciale care-i protejau extrem de mult de arșiță; aveau niște termosuri deosebite prin care păstrau apa rece mult timp. Încălțămintea era ușoară și rezistentă, făcută special pentru escaladatul munților, fără nici un fel de blană pe interior. Soldații români erau și ei dotați cu ce le dăduse țara, iar la prima vizită a oficialilor s-au plâns de haine și termosuri, de fapt, lucrurile de primă urgență de care aveau nevoie.
Zilele erau plictisitoare, căci militarii nu făceau altceva decât să stea în deșert și să observe mișcările inamice. Dar adversarii nu voiau să se arate și se presupunea că ar fi prea puține forțe, fiindu-le deci, frică să se arate. Se făcuseră câteva urcări pe munții din apropiere, până la o altitudine destul de mare, ceea ce permisese prinderea unora dintre cei care mai căutau supraviețuirea prin peșteri sau prin păduri. Oricum, se zicea că reușiseră până la urmă să-i captureze. Dar era neapărat necesar ca și liderul organizației să fie arestat, considerat a fi un bogătan care se juca cu banii pentru a organiza atentate din cele mai ciudate.
Deșertul era din ce în ce mai cald și militarii români suportau condițiile cu greu, mai ales că trebuiau să reziste la condițiile climatice, deloc ușoare și adaptarea era cu atât mai grea. Stăteau totuși cu o anumită spaimă, căci oricând unul din ei putea fi omorât, oricând familia ar fi primit o scrisoare prin care să fie anunțată că stâlpul casei a murit. Era poate singurul lucru care-i speria cel mai tare pe mulți dintre ei. Moartea în sine nu li se părea nimic deosebit, ci mai degrabă grija pentru familie.
Erau și oameni care deschideau ochii cu groază în fiecare dimineață, cărora le era poate frică de faptul că în orice clipă viața lor putea să ia sfârșit, dar majoritatea erau oameni de elită, care făcuseră antrenamente speciale și erau pregătiți chiar pentru condiții groaznice de supraviețuire. Nu erau tocmai mulți, dar puținul lor număr constituia unul dintre cei mai buni ambasadori ai României de peste hotare, într-o perioadă în care țara chiar avea nevoie.
Într-un astfel de regiment ajunsese un preot să slujească, un preot care a învățat destul de repede exerciții militare dificile și care tocmai datorită acestui lucru reușise să-și atragă respectul creștinilor săi. Din fericire nu a fost nevoie să asiste la moartea lor în masă, pentru că nu au existat schimburi intense de focuri. Era mai degrabă un război bazat pe amenințări și care părea să ia amploare nu în țara în care militarii erau echipați, ci în exterior, având ținte foarte bine alese pentru atentate, din cauza cărora, din păcate, mureau sute de oameni.
Preotul mergea cu soldații peste tot. La început, la ieșirea din cazarmă erau puși să se închine și să sărute cu buzele lor împietrite de curaj, chipul pictat al Maicii Domnului care purta în brațele sale delicate pe pruncul Iisus . Nimeni nu se putea împotrivi obiceiului, pentru că, chiar și cei mai profani dintre ei, la gândul că oricând moartea poate pune stăpânire pe trupurile lor, umplându-le în scurt timp viermii cei mai scârboși, își aduceau aminte de Dumnezeul de Care pomenea în fiecare duminică preotul pentru a-i aduce pe oameni la o cale bună.



*



Era o zi însorită în deșert. Oameni și alimente înfruntau soarele arzător care le lua de-a dreptul aerul. Pielea se înroșise și făcuse bășici. Soldații își dădeau cu alifii în fiecare seară pentru a rezista mai bine. Aerul era uscat și greu, vânturile aduceau nisipul de la sute de kilometri depărtare și îl răsturnau furioase peste oamenii care mergeau domol. Se apărau cu mâinile și încercau să-și țină pe cap șapca pentru a se mai proteja puțin de razele care ucideau tot. Mașini întregi cu alimente circulau prin pustiu.
Clima era de nesuportat. De luni de zile nu apăruse nici cea mai mică schimbare. Ziua erau călduri care depășeau orice închipuire, peste 40 grade, cu riscul de a face oricând vreun stop cardiac, iar noaptea se înghesuiau unul în altul pentru a-și ține căldura în frigul care se lăsa. Era o climă tropicală foarte pretențioasă și-n care era foarte greu de supraviețuit . Odată cu militarii, veneau și medicii pentru a verifica starea lor de sănătate, gradul de rezistență. Dacă vreunul din ei avea nevoie de asistență, se puteau observa imediat doi oameni uriași, extrem de solizi care făceau un consult. În cazul în care persoana avea nevoie de odihnă, era trimis la spitalul din tabără pentru o cercetare mai amănunțită.
Într-o astfel de plimbare, din lipsă de apă, preotul a leșinat. A fost transportat de urgență la spital și a fost oprit multă vreme pentru că era subnutrit. Slăbise, nu mai avea apă de ajuns în corp. Trebuia să rămână mai departe la spital pentru o strictă observație. De obicei, de îndată ce soseau la infirmerie, pentru a se face, dacă era cazul, internările, pacienților li se făcea un vaccin, cu asigurarea că îi va ajuta împotriva condițiilor climatice.
Așa se întâmplase și cu câțiva soldați români ajunși la spital odată cu preotul. Viața lor acolo nu era tocmai ușoară. Erau cazați câte doi într-un pat de spital din lipsă de locuri, și mâncarea nu era chiar din plin. Oricum, medicii și asistentele se purtau frumos cu soldații, aveau răbdare și le satisfăceau unele pofte. de cele mai multe ori bolnavii erau răniți de vreo descărcare de gloanțe sau pur și simplu dintr-un mic schimb de focuri cu inamicul. Acest tip de soldați erau tratați cu un respect deosebit, ca și cum ar fi fost adevărați eroi. Apoi veneau cei cu vreun picior sau vreo mâna ruptă; erau câte unii care se văicăreau ca niște copii, dar doar pentru a atrage atenția și a-și câștiga puțin respectul. Astfel de oameni erau în general depreciați de "societate" prin felul lor de-a se purta și de fiecare dată când găseau ocazia potrivită de-a ieși în față repede, nu se dădeau în lături s-o facă. Cei bolnavi, din categoria preotului, erau priviți cu oarecare dispreț, ca și cum s-ar fi pus problema că sunt prea slabi pentru armată, lucru îngrozitor pentru un soldat de meserie, nu și pentru unul care-o făcea din obligație.
Dar, fie din pricina firii lui calme, fie pentru că soldații povesteau între ei tot felul de lucruri, unele mai înflorite decât altele, preotul ajunsese întrucâtva să fie respectat și tratat ca un rănit de glonț. Existau, ca peste tot, oameni avizi după bani care nu știu niciodată ce e o dragoste simplă. Astfel de exemplare ajungeau la un asemenea grad de lăcomie, încât își vindeau bucățica pe care o primeau la spital. Nu de puține ori se întâmplase ca vreunul din colegii de suferință sa toarne câte-un pahar de sare în mâncarea vecinului pentru a-l face pe acesta să numai poată înghiți. Astfel de glume erau la tot pasul, aveau loc și în cantine pentru soldații rămași la corpul de comandă. Era un mare haz, văzându-l pe unul din colegi înroșindu-se și tușind repetat, fie din cauza sării sau a piperului, fie chiar din cauza zaharului pe care-l obțineau când li se mai dădea din când în când lapte.
În rest, mâncarea nu era prea bună, dar alcătuită mai ales pe bază de verdețuri pentru proteine. Ca peste tot, și în spitale domnea atmosfera de cazarmă pe care preotul o înfrunta cu ușurință. Se obișnuise, cu timpul, să facă față glumelor piperate ale soldaților și uneori, când era în rugăciune, de câte ori se întâmpla să audă una nu tocmai la locul ei, nici nu mai clipea. Printre militari era respectat în special datorită meseriei. Majoritatea erau oameni de rând care aveau insuflată în ei o fărâmă de credință ce-i ajuta mult în clipe de război. Preotul avea grijă să se scoale cu mult înaintea celorlalți, pregătea un altar improvizat și se apuca să facă slujba; în compania soldaților știa că nu o va asculta nimeni. Atunci pregătea agheasmă și anafură pe care le împărțea camarazilor.
Ajunsese chiar să facă la fel și în spital. Prefera să nu mai mănânce pâinea de seara și cu o sticluță de vin ascunsă sub pat făcea slujba necesară. După care le împărțea celorlalți, care, deși neîncrezători, nu refuzau să o ia. Erau în spital oameni de toate națiile : români, americani, francezi, canadieni. Vorbeau între ei în engleză, dar pentru că puțini străini o știau(iar dacă o știau rupeau câteva vorbe),erau grupuri-grupuri în funcție de nație. De exemplu, canadienii erau fericiți pentru că puteau comunica atât cu americanii și englezii, dar aveau legături și cu francezii, care nu de puține ori se dovedeau a fi bucătari rafinați. Românii însă mai vorbeau câte ceva cu italienii, pe baza asemănării de limbă. Majoritatea preferau să pălăvrăgească și să depene amintiri frumoase despre soție și copii. Asta le dădea putere, căci nu de puține ori se întâmpla ca astfel de bolnavi să plece din spital cu "bateriile" încărcate, tocmai datorită gândului că trebuie să ajungă acasă întregi. Preotul se afla printre ei, nu că ar fi avut chef să vorbească, căci el nu vorbea niciodată afară de momentul spovedaniei, ci pur și simplu pentru că simțea nevoia să se adapteze, mai ales că meseria îl obliga să fie alături de oameni pentru a le explica credința-n Dumnezeu.
Ieșirea din spital, pentru mulți dintre ei era echivalentă cu eliberarea din închisoare, simțeau nevoia să se miște fără să le dicteze cineva, să se oprească, nu mai luau pastile și nu mai erau pereții aceia albi, toate lucrurile exagerat de albe, astfel încât să te saturi numai când priveai. Mulți dintre ei nici nu erau obișnuiți să stea într-un spital, intrau pentru prima dată ca pacienți și atunci li se părea cu atât mai îngrozitor cu cât perioada de ședere era mai lungă. Dar se acomodau cât de cât și suportau mai ușor perioada în care nu vedeau altceva decât medici, asistente și bolnavi. Unora li se făcea silă de spital numai auzind cum se povestea despre plictiseala generală care domnea acolo. Fără fumat, pastile luate regulat, o masă destul de proastă. Le plăcea când erau nevoiți să facă schimb de focuri mai mult decât orice. Nu erau constrânși decât de un regulament care să le asigure victoria.
Preotul se obișnuise însă cu viața de spital. Și, deși nu mai vorbea decât foarte puțin, știa să-și arate zâmbetul de mulțumire. Aerul de departe de casă îi priia. Știa că dacă s-ar fi întors, nu-l aștepta nimeni. Într-un fel îl ajutase să treacă mai ușor peste problema care-l chinuia grozav. Când era singur, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu, singurul lui prieten, de altfel. Pe El Îl simțea cel mai aproape, atât de aproape încât uneori avea senzația că ar putea să-L atingă. Avea cu el un caiet pe care scria impresiile sale, ca un fel de jurnal de călătorie pe care-l ținea cu regularitate. Nu scria mult : câteva rânduri în fiecare zi, dar rezuma totul. Era tuns, barba îl supăra amarnic, din cauza căldurii pielea feței era plină de coși, așa că a fost nevoit să renunțe la tot părul care nu-i era necesar. Ieșirea din spital a fost pentru el un lucru obișnuit, căci nu mai știa ce-i bucuria. Dar n-au mai fost multe acțiuni militare de atunci, deoarece curând avea să se dea alarma pentru înapoierea soldaților suspecți la unitățile de care aparțineau. Cât timp s-a aflat printre bolnavi, învățase puțină italiană și vorbea destul de bine engleza. Servea arareori drept traducător, căci vorbea puțin. I-a fost ușor să ia legătura cu grupuri străine, pentru că-i plăcuse să învețe cât mai multe limbi, așa încât se putea înțelege bine. Au fost și cazuri când le făcea semne, dar s-a întâmplat de puține ori, căci majoritatea vorbeau limba obișnuită, cuvinte simple, uzuale, nu dintre cele mai complicate.
Când s-a dat ordinul de repatriere al regimentului român, militarii erau fericiți. Puteau, în sfârșit, să-și revadă familiile. Nici nu bănuiau epidemia ce avea să urmeze. Cântau cu toții de dimineața până seara, căci abia așteptau reîntâlnirea. Drumul era lung, făcut cu un tren care din cauza căldurii era nevoit să meargă mult mai încet pe anumite porțiuni. Zgomotul era însă puternic datorită pasagerilor din vagoane, care mureau de nerăbdare. Dacă cineva ar fi privit normal un astfel de peisaj, nu ar fi putut rămâne indiferent. Mulți își făuriseră fel de fel de visuri, de planuri, de speranțe care mai de care mai ciudate și aveau nevoie să le împărtășească cuiva. Alții se bucurau pentru că se credeau scăpați de moarte definitiv, sau cel puțin spuneau că au șanse mult mai mari de a muri de bătrânețe. Nici nu își închipuiau adevăratul motiv al întoarcerii într-un timp atât de scurt. Făceau glume pe seama războiului și se vedea destul de clar că a doua oară ar fi înfruntat mai ușor o acțiune militară asemănătoare. Pe scurt, totul se rezuma la o veselie neașteptat de puternică, însoțită de chiote stridente și de băutură de contrabandă pe care o cumpăraseră în schimbul unei anumite sume de bani de la localnicii curioși. Căci erau și norocoși care în timpul campaniei stătuseră aproape de sate și se împrieteniseră cu localnicii care în schimbul unor sume mizere le ofereau o hrană mai bună și băutură. Nu toți se aflau în mijlocul deșertului pentru a face față unor atacuri fulger și nu toți urcaseră pe munte pentru a participa la prinderea teroriștilor ascunși prin păduri.
Apropierea de casa îi făcea și mai vioi. Urmăreau fiecare peisaj și făceau pariuri dacă le recunosc. Când au ajuns în gară la București, autoritățile le pregătiseră o intrare ca a unor eroi. Veniseră acolo toți miniștrii pentru a da mâna cu comandantul regimentului. De la locul trimiterii li se raportaseră numai fapte curajoase de care puteau fi mândri. S-au acordat și câteva decorații după care a urmat reîntâlnirea cu familiile. Atunci a fost cel mai emoționant. Oricât încercau să fie tari, unii soldați plângeau. Fața le era roșie gândindu-se prin ce au trecut și cu ce spaimă stăteau că nu-i vor mai vedea pe cei dragi alături. Soțiile, ca niciodată, veniseră cu flori. Bucuria li se citea pe chip, sute de taxiuri alergau grăbite pentru a face față numărului mare de cereri. Militarii respirau din nou aerul ușor al României. Mulți aveau bagaje mari, copiii li se agățaseră de gât și plângeau în toată regula. Le fusese dor de părinții lor. Oricâtă tristețe ar fi fost acasă, gospodinele știau că odată cu reîntoarcerea bărbaților totul urma să intre pe făgașul normal. Tot ce vedeau li se părea minunat pentru că se simțeau acasă. Ochii le străluceau, unora le tremura glasul. Plânsete stridente de bucurie se auzeau peste tot în gară. femei desfigurate de emoție, copii cu zâmbetul pe buze, toată gara se transformase într-un adevărat târg al fericirii. dar totul s-a eliberat în câteva clipe; fiecare alerga grăbit să prindă trenul spre apartamentul care-l așteptase liniștit de la plecare.
Dar fericirea generală n-a durat mult. S-a stins la fel de repede pe cât a izbucnit. După ce s-a isprăvit valul lacrimilor, soldații au fost chemați de urgență la spital pentru o vizită medicală. Nu li se spusese despre ce era vorba, se specificase doar că ar fi fost un simplu control de rutină cu scopul depistării unor eventuale infecții. Era doar un zvon. Scrisoarea oficială prezenta doar ordinul de a se deplasa la spitalul București la ora de consultații.
Când au intrat militarii în spital, totul a început să freamete. Oricât li se cerea să facă liniște, era un zumzet care venea din hol. Până la urmă, amenințați că vor sta afară, s-au oprit. Medicii își făceau datoria. Câte un grup de 10 soldați umblau pe la diferite cabinete pentru a li se face vizita medicală. Aveau de-a face cu adevărate controale. Ore întregi a durat consultul militarilor și, deși erau mai mulți medici, spitalul nu putuse să facă față. Au fost nevoiți să reprogrameze de cel puțin două ori pe unii soldați. Erau consultați mai întâi cei care se aflau cel mai departe de București, după care în ordinea distanței. Dar, după fiecare consult erau internați. În câteva zile tot spitalul vuia de zumzetul oamenilor veniți din război. A fost nevoie de transferarea unor bolnavi la alte spitale pentru a li se face loc. Conducerea nu se confruntase niciodată cu un asemenea flux de pacienți și nu știa cum să mai elibereze saloane. Nici mâncarea nu era de ajuns și în primele zile porțiile au fost reduse. Medicii și asistentele lucrau peste program pentru a se putea descurca. S-au făcut noi angajări în limita banilor disponibili deoarece personalul era epuizat și nu mai putea face față. S-a dat comandă de așternuturi de schimb, mai multe fabrici de detergenți au fost solicitate în vederea semnării unui contract, erau adevărate pregătiri. Medicii nu le spuneau nimic pacienților, dar de multe ori se făcuseră dezinsecții de saloane. Soldații începeau să fie neliniștiți. Apoi, începutul epidemiei a dărâmat moralul a sute de oameni. Veniți din război, erau nevoiți să moară înainte de termen din cauza unei boli contagioase. Era cea mai rușinoasă moarte, după execuție, pentru un soldat. Epidemia le luase tot ce mai rămăsese din speranța cu care se întorseseră. Erau terminați. Una dintre puținele urmări fericite a fost reîntâlnirea Sorei cu soțul pe care-l aștepta de doi ani.
Despărțirea lor fusese de fapt tributul plătit pentru un jurământ făcut de preot în copilărie.





*



După ieșirea din spital, cei doi și-au găsit o nouă casă și în scurt timp și-au refăcut viața de familie. Puțin după aceea, Sora a avut un copil pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Pentru a se putea ocupa mai bine de el, a renunțat la viața de spital, trăind din întreținerea soțului. Deși săraci, nu au uitat niciodată să mulțumească Divinității pentru binele pe care l-a făcut reunindu-i. Imediat după reîntâlnire, au luat legătura cu părinții care, în sfârșit, le-au acceptat căsătoria, înțelegând că exista o forță mai presus de firea umană care-i unise. Deși fericiți, ei nu s-au mai întors niciodată în satul în care își trăiseră primii ani de căsnicie.