Pe usa, programul consultatiilor in ambulator, scos la imprimanta, sta agatat intr-o pioneza. Usa rezemata intr-un toc pe jumatate putred, pe jumatate inexistent, lasa sa se intrevada prin crapatura ei lumina aprinsa din interiorul cabinetului. La ora aceea nu era nimeni bolnav - in afara de noi- asta arata holul de asteptare al ambulatorului. (Va trebui sa aflu de ce sambata la pranz romanul isi vede de ciorba lui si uita de boala.)
Medicul de garda manevra cu indemanare usa, fara sa rastoarne jumatatea de sus (singura care mai exista) a tocului si fara sa lase sa cada (si de data aceasta) tavanul ce avea cel de-al 3-lea punct de sprijin in ea.
Pacientul se aseza pe unul din cele doua scaune de fier, cu suport pentru cap si perna din musama carpita ca o bancheta din trenurile personale, aliniate de-a lungul faiantei (cata mai ramasese nedesprinsa pe peretele cabinetului). Toata speranta si-o punea in cel ce sta cufundat in dulapul metalic cu instrumentar. Nu scotea nici o vorbulita, nu vroia sa strice, daca ar fi existat, buna dispozitie a medicului. Mana lui trebuia sa fie sigura, sa nu se sprijine dupa ce s-ar fi dezinfectat pe manerul scorojit al scaunului sau pe patul cu picioare ruginite. Poate nici de lampa al carui nichel se desprinse in mare parte...
Zgomotele metalice ce veneau din dulap incetara. Medicul, cu o penseta si o foarfeca enorma, se indrepta spre scaunul pacientului. In timp ce i se dezinfecta rana, pacientul isi mai spuse in gand o ultima rugaciune privind spre furtunele din cauciuc imbatranit ale aspiratorului in care ultimii pacienti isi lasasera secretiile sangerii: "de nu m-ar apuca hemoragia !" Inchise ochii.

La biroul cu muchiile rotunjite de straturi infinite de vopsea, medicul ii scria reteta.
-In timp, rana se va vindeca frumos. Nu aveti de ce sa va faceti griji.

Nu am tras usa dupa noi. Am lasat-o sa sprijine un ambulator.