…O dedic Aryanei…

…Era pe moarte. Aceasta era scăparea. Viața care nu mai avea nici un rost pentru el avea să se termine. “Ce a fost viața pentru mine?” gândi faraonul și închise ochii. Imaginile veneau singure înaintea vederii încețoșate. Pe față îi apăru un zâmbet.
Dacă pentru toți viața a început odată cu nașterea, odată cu primele cuvinte, iar pentru unii odată cu primele munci grele, pentru a nu muri schingiuiți sau în lipsa mâncării, pentru Faraonul Keops, care avea în stăpânirea sa Regatul Egiptean, viața nu a început astfel. Nu, nici când s-a născut, nici când a rostit primele cuvinte… Tot acest timp Keops îl trăise doar de dragul de a trăi și de a se desfăta, dar aceasta nu era viața. Era ecoul vieților faraonilor precedenți.
Dar într-o zi o întâlni pe ea… Era fiica unor nobili neimportanți, care veniseră la el pentru a-l ruga să le dea în împrumut grâu, căci al lor nu rodise din cauza secetii, și el îi ajută. Nu era în firea lui să facă astfel de lucruri, dar nu avea chef de reproșurile făcute de sfetnicul său. Fata era de o frumusețe deosebită, de o frumusețe pură, nemaivăzută de faraon. Și el o ceru în căsătorie pe Ven-Seba. Toți rămaseră cu gura căscată, nu se mai văzuse așa diferență de rang, dar în curând o îndrăgiră pe regină pentru bunătatea ei. Atunci începu viața pentru faraon. Și atunci se și termină, căci după doi ani ea se îmbolnăvi și muri chiar în brațele faraonului, încă tânăr .
După ritualurile de înmormântare Keops se închise în camerele lui. Totul pierduse orice sens pentru el.
Într-o seară, in vis îi apăru Ven-Seba. Era la fel de frumoasă ca până la moarte…
- Regele meu, nu fi trist, îi spuse ea zâmbind, dacă într-adevăr mă iubești așa cum te iubesc și eu, atunci noi nu vom putea fi despărțiți de moarte. Domnește mai departe, dar fii înțelept și bun la inimă și zeii ne vor ajuta.
Și dispăru. A doua zi toți curtenii observară o schimbare în comportamentul regelui: după două luni de ședere în camerele sale, regele urcă din nou pe tron și ceru să i se comunice toate problemele apărute în Imperiu în timpul lipsei lui de la tron.
Așa începură anii de belșug în Egipt. Se ținuse de cuvănt și domni cu înțelepciune și bunăvoință. Toți egiptenii vorbeau despre el ca despre un zeu. Pe iubita lui nu o mai văzu, dar într-o seară, în vis îi apăru un om îmbrăcat ciudat și îi spuse:
- Rege Keops, în anii care au trecut, ai arătat față de oameni numai bunăvoință și înțelepciune, de aceia zeii se vor milostivi față de tine și-ți vor spune cum să fii iar alături de iubita ta Ven-Seba. Dar fii atent, nu te abate de la calea cea înțeleaptă pe care o urmezi și domnește în continuare. Dacă nu te vei schimba până la moarte, atunci o vei vedea pe Ven-Seba. Pentru aceasta trebuie să te pregătești din timp. Trimite mâine zvon în țară că în vis ai auzit că numai construind o piramidă sacră ca jertfă zeului Osiris, vei putea cunoaște fericirea alături de Ven-Seba după moarte.
- O, mărite zeu sau trimis al zeilor, tu, ce îmi încălzești inima cu cuvintele așteptate de mine de atâția ani, dar oare nu înseamnă asta că toți regii până la mine s-au întors după moarte pe tărâmul fericirii?
- Nu. Nimeni nu a înviat. Djoser a aflat despre piramizi din scrieri vechi, de la preoții bătrâni, dar toate piramidele pe care le cunoști nu sunt decât încercări oarbe, nu sunt decât dorinți pierdute. Cei care cunoșteau secretul nostru demult au pierit sub întunericul apelor pentru că nu au știut să-l păstreze. Tu vei putea să trăiești după moarte doar datorită cărții lui Thot pe care o va primi preotul tău dacă o vei merita. Nu uita cele spuse de mine și nu te abate de la drumul cel drept. Zeii fie cu tine!
Cu aceste cuvinte omul a dispărut și faraonul s-a trezit. Se făcuse dimineață și slugile îi pregăteau hainele de a doua zi. Se îmbrăcă singur, fără ajutorul nimănui și fugi în Sala Mare, unde îl așteptau de obicei. Nu se așeză pe tron, cum făcea în fiecare zi, ci chemă o sută de oameni și le spuse să cheme toți mai marii din Regat. În două zile veniră cu toții. Faraonul li se adresă:
- Supușii mei, în anii de după moartea Măreței voastre regine, am condus regatul cum am putut mai bine. Acum, eu nu vă ordon, de aceea totul e la dorința voastră, vă cer să trimiteți fiecare dintre voi oameni din regiunea sa pentru a construi locul unde o să plec după moarte. Pentru a-mi construi o piramidă. Este unicul mod de a mă revedea cu regina.
Mai marii au fost mirați de acest discurs. Totuși se învoiră. După o săptămână, construcția începuse. Muncitorii erau aprovizionați cu mâncare, cu locuință și cu medic, în cazul accidentelor. După ce aveau să treacă doi ani, aveau să vină alții, pentru a le lua locurile, iar aceștia plecau la casele lor. Mai mult chiar, sclavii care aveau să participe de bună voie la construcție timp de cinci ani, deveneau țărani egipteni.
Aceste promisiuni și-au făcut efectul și acum piramida căpătase proporții uriașe. Era cea mai mare piramidă vazută de egipteni.
Acum el trăia ultimele clipe. Cu două zile mai înainte unul dintre preoți îi spuse că găsise în templu o carte lăsată de zei. Se numea Cartea Morților. Era din aur curat, iar ieroglifele erau încrustate cu mici diamante. Deci faraonul putea muri liniștit.
***
Piramida… - strălucitoare în lumina soarelui, luminoasă în lumina lunii, era gata să primească faraonul pregătit pentru ultima suflare. Pentru ea au fost făcute toate, pentru Ven-Seba, pentru a-i găsi sufletul și a fi alături de ea. Pentru el nu conta unde: în împărația lui Ra, în împărăția lui Osiris, pentru el conta prezența ei, pentru ea își trăise viața, pentru ea continuase domnia și acum murea tot pentru ea.
Preoții îl duceau în tăcere în templul de unde avea să-și înceapă călătoria spre tărâmul altei vieți alături de Ven-Seba, regina sa, sau spre tărâmul morții, spre tărâmul, sufletelor rătăcitoare.
Curând ajunseră în templu. Făcliile ardeau trosnind sec, înecându-se în fumul scos la orice rafală de vânt din aerul rece al nopții, ca viața lui, viața acestui om, cel mai puternic din regat și, poate cel mai nefericit. Liniștea opacă ce îl înconjura fu, dintr-o dată tulburată de vocea preoților supremi. În încăperile templului se auziră enigmaticele versuri din Cartea Morților citite de vocea surdă a preoților.
Keops simți o furnicătură pe vârful nasului și vederea i se încețoșă. Acesta era sfârșitul. Preoții continuau să citească incantațiile cu același glas monoton, de la care urlau lupii la depărtare de câteva zile. Când vocea preotului suprem crescu în intensitate, iar celelalte se stinseră, Keops începu să vadă din nou, dar era alt fel de vedere, vedea corpul său întins lângă sarcofag, vedea preoții care cântau. Murise.
Curând vocea preotului se făcu abia auzită și ceilalți preoți luară sarcofagul și pașiră în direcția piramidei care și acum, la lumina rece a lunii, părea un diamant căzut din coroana unui zeu neatent. Plutind lângă sarcofagul care mergea pe ultimul său drum spre piramidă, faraonul se simțea altfel, se simțea ca o frunză uscată în drum spre pământul crăpat de secetă. Oare asta era veșnicia?
Ajunse în camera mortuală odată cu corpul său. După ritualurile necesare, în timpul cărora faraonul simțea că devine din ce în ce mai puternic, preoții închiseră intrarea și se depărtară.
Keops rămase singur și începu să aștepte. Poate așteptă o zi, poate o săptămână, poate un an… pentru el timpul nu însemna nimic, avea la dispoziție întreaga eternitate și cât de mult n-ar fi așteptat, înainte apărea aceeași veșnicie, mereu neschimbată.
Dar la un moment dat simți că așteptarea a luat sfârșit. În mijlocul camerei, așa cum îi spuse în vis trimisul de pe tărâmul morților, apăru o lumină albastră, ca licuricii speriați de furtuna de nisip, trimisa de zei… din fulgii ușori de lumină se întruchipă ea. Mantia lungă, țesută din lumină, aruncată în voie pe spate lăsa dâre fosforescente în urmă în timp ce regina se apropia.
- Iubirea mea! Sclipirea de speranță din întunericul inimii mele înghețate! Te-ai întors! Doar atât am vrut – să te mai văd o dată.
Regina nu spuse nimic. Pe față îi apăru un zâmbet și ea îl luă pe faraon de mână.
- Să mergem, regele meu, te aștept de mult.
Fantoma faraonului începuse și ea să strălucească și, în locul camerei umede, apăru o poiană luminată de soare la marginea căreia curgea un pârâiaș. În depărtare strălucea falnica piramidă în care încă se mai odihnea corpul neînsuflețit al faraonului.
- Unde suntem, regina mea? Oare am căpătat alt corp?
- Nu. Dar nici nu avem nevoie. Viața nu e decât un vis urât, acum avem veșnicia, iar din vis nu va rămâne decât amintirile, și piramida e una din ele… Dar oare mai contează?
- Nu. Nu contează. Pentru mine ai contat și vei conta doar tu, îi răspunse faraonul și o sărută.
Astfel, după o viață plină de așteptare, faraonul Keops căpătă fericirea veșnică. Și numai piramida rămase în amintirea faraonului care a învins timpul. Cartea Morților dispăru a doua zi. A fost scrisă alta, dar era doar o altă încercare oarbă. De atunci rătăcește printre egipteni fraza, la care chiar și animalele își ciulesc urechile: “Totul în lume se teme de timp, dar timpul se teme numai de piramizi.”