Imediat dupa conferinta de la Haga din Olanda, un grup format din cititorii mei s-a apropiat de mine. Doreau sa vizitez orasul unde locuiau, pretinzand ca acolo se realizeaza o experienta unica in Europa.
De acum sunt vaccinat impotriva “experientelor unice”, dar in acelasi timp ador sa conversez cu necunoscutii. Vazand ca avionul meu pentru Paris pleaca a doua zi dupamiaza tarziu, fixam intalnirea pentru dimineata urmatoare.
Cititorii, doua femei tinere si patru baieti care mi-au promis ca ma vor duce la aeroport dupa ce voi vedea ceva “unic in Europa”, m-au condus intr-un cartier din orasul Drachten. Coborand din masina, ei au luat o bere iar eu o cafea. Ma priveau surprinsi, dar eu nu reuseam sa inteleg ca se intampla. Dupa putin timp, unul dintre ei ma intreba :
- Nu ati observat nimic diferit ?
Un oras micut, gratios, cu multi trecatori pe strada, intr-o toamna ce parea inca vara. In afara de asta, la fel ca toate celelalte orase din lume pe care le cunosc. Ei au platit nota, am trecut strada pentru a intra intr-un alt bar, mi-au cerut de a privi cu atentie din nou, iar eu continuam a gasi Drachten-ul foate simpatic dar la fel ca restul Europei.
- M-ati dezamagit, zise una din tinere. Gandeam ca credeti mai mult in semne.
- Sigur ca cred.
- Si aici, nu a-ti vazut nici un semn?
- Nu.
- Pai, tocmai asta este. Drachten este un oras fara semne !
Prietenul ei completa:
- Fara nici un semn de circulatie !
Dintr-o data mi-am dat seama ca aveau dreptate absoluta: nu exista faimosul “Stop”, nu erau treceri de pietoni, semnele de la intersectii sau cele de stationare interzisa. Nu exista nici macar un semafor cu luminile sale rosii, galbene si verzi. Si, spre surprinderea mea, nu existau nici macar delimitari intre carosabil si trotuar. Traficul era departe de a fi redus: camioane, masini, biciclete (omniprezente in Olanda), pietoni, toti pareau perfect organizati intr-un loc unde nu era nimic care sa faca ordine in circulatie. Insa niciodata nu am auzit vre-o injuratura, frane scrasnind sau vre-un claxon huruind.
Mergand spre aeroport, mi-au povestit mai multe despre acest experiment, care trebuie sa recunosc, este cu adevarat unic. Ideea i-a venit unui inginer, Hans Mondermann. Acesta lucra in anii ’70 pentru guvernul olandez, cand a inceput sa se gandeasca ca singurul mod de a reduce numarul accidentelor era acela de a da soferilor responsabilitatea pentru ceea ce fac.
Primele sale masuri au fost de a micsora latimea strazilor ce trec prin oras, de a folosi caramizi rosii in locul asfaltului, de a elimina linia centrala ce separa cele doua sensuri de mers, de a elimina trotuarele si de a amenaja fantani arteziene si locuri de relaxare, astfel incat persoanele blocate in trafic sa se poata distra in timp ce asteapta. Imediat dupa aceea a venit si o decizie radicala: sa inlature semnele de circulatie si limita de viteza.
Intrand in oras, cei 6000 de automobilisti ce trec zilnic prin oras, au ramas dezorientati: unde pot intoarce ? Cine are prioritate ? Si astfel si-au dublat atentia asupra a ceea ce se petrecea in jurul lor. Dupa doua saptamani, viteza medie era coborata sub 30 km/h. Mondermann a concluzionat in mod clar:
“Daca un pieton traverseaza strada, este clar ca automobilul va trebui sa se opreasca; bunicii nostri ne-au invatat regulile de politete”.
Pana acum a functionat. Am ajuns la aeroport gandind ca Mondermann nu a facut numai un experiment asupra traficului, ci ceva mult mai profund. In definitiv, remarca urmatoare este a sa:
“Daca tratezi o persoana ca pe un idiot, se va comporta conform cu regulamentul si nimic mai mult. Dar daca ii dai o responsabilitate va sti ce sa faca cu ea”.