Dacă îl mai pierd o dată, mă sinucid. Ghicitoarea o privi si se cutremură sub vocea limpede ca gheața.
Bacanta zâmbea. Ajunsese mai devreme, ca să mai stea de povești. Îi plăceau vorbele, mai ales vorbele Ghicitoarei. Era copilul ei preferat, nou-venita. Și Ghicitoarea o simțea aproape de suflet, ca pe o minte încețoșată.
Seara se adunau, ca de obicei, la una dintre ele. Vin, votcă, nimic nou.
Veniră pe rând. Paharele le așteptau, pregătite. Începură să bea. Muzica răsuna încet din camera îngustă. Fumul începu să urce dintre ele. Ea nu fuma. Nu se simțea în largul ei, dar așa fusese dintotdeauna, ele fumaseră, iar ea trebuise să dea la o parte vălurile de fum ca să le ajungă la suflete.
Ea singură avea părul scurt, tăiat la repezeală și la întâmplare. Ciuntită de neputința de a-și mai face pletele să crească repede, negre și ondulate. Păr căzut sub masă, smuls cu greu de pe jos și făcut litere, trimise lui departe. Fire de păr lipite unul lângă altul, numele lui. Iubirea era inimă și neputință de a fi altfel. Dacă iubire nu ar mai fi, nici bacantă nu ar mai fi.
În seara asta la întâlnire erau două novice. Ele stăteau pe margine și priveau. Muzica bacantelor era adunată din toată lumea și învățată pe rând, de fiecare, pentru ca fiecare să vadă pe rând lumea prin cealaltă.
Paharele se plimbau din mână în mână. Trebuiră să închine. Se simțeau fericite. Ea le spusese că în seara aceea avusese o victorie. Se învinsese pe sine în fața oamenilor. Reușise să se arate, cu fața ei reală, jumătate bacantă, jumătate trecător, în fața oamenilor și să îi înfrângă prin vorbe. Nici măcar nu le arătase cum dansează. Fusese suficient să deschidă gura ca sprâncenele să se ridice și gurile să tacă. Ar fi preferat ca ei să cânte, ar fi preferat să joace decât să învingă. Dar a învins. Și acum aștepta momentul în care va începe jocul.
Paharele se ciocneau moi de buze. Muzica începea să se audă, înceată, ocolitoare. Bacanta se propti de fereastră și începu să cânte. Cineva intră în scara blocului, atent să nu calce pe gunoaie. Câinii ciuliseră urechile și scoseseră colții. Întotdeauna câinii aud mai bine decât oamenii.
Se întoarse spre celelalte. Încet, muzica le urnea pașii. Una spre alta, strigându-și fără vorbe ce mult a dorit-o, ce mult i-a lipsit.
Se luă la dans cu o altă bacantă. Vals. Ce dor îmi era să dansez vals. Și mie. Te iubesc.
Celelalte începuseră să vorbească diferit. O limbă stranie, cu rezonanțe sonore. Inițiata le corecta subtilitățile. După ce ea ieși din scenă, bacantele schimbară vorba într-o limbă mai dulce. Vorbele dulci le răcoreau trupul.
Muzica creștea. Bacantele se prinseră în joc. Una pe lângă alta, curgere de trupuri într-un spațiu închis. Cine ar fi crezut că dragostea poate încăpea în câțiva metri pătrați.
Femeile de pe margine priveau cu gust, scoțând nori de fum. Trupurile făceau valuri, se apropiau, se îndepărtau, se chemau, se strângeau, se unduiau. Trupuri care pentru câteva clipe stăpâneau lumea.
Bacantele se opriră. Ghicitoarea făcuse semn. Inițiatele se retraseră pe rând în camera de vizavi. Urma un alt moment important al serii. Ghicitoarea va citi cuiva viitorul. Și în seara asta era rândul ei.
Se puseră toate în jurul mesei, cu ochii la Ghicitoare. Aceasta o întrebă atentă care era cel de-al doilea nume al Iubitului. Nu știa. Știa că e sfânt, e în decembrie, după Crăciun, e un nume clasic. Dar era imposibil să și-l amintească. Ghicitoarea se îndureră. Era primul semn.
Când tăie cărțile, acestea se răsuciră și zburară pe jos ca împrăștiate de vânt. Își alese trecutul lung, mare, copleșitor. Iar la viitor nu rămaseră decât câteva cărți, stinghere.
Îi citi trecutul. Văzu limpede ca în apă începutul și fericirea și durerea și ochii albaștri și ochii verzi. În mintea ei, lucrurile începeau să se desfacă și să se împletească după spusele cărților. Ochii albaștri, făcătorii de bine, de la care nu mai avusese veste de atâta timp. Și ochii verzi, din pricina cărora chinuise.
Veni rândul prezentului. Văzu limpede că o surpriză i se pregătește. Că el îi spune celeilalte de ea. Neputința îi urca în sânge ca un alcool tare. Neputința, iubirea, neputința, el departe, cealaltă aproape, iubirea, neputința. Cursa o strângea tot mai tare. Începu să se frământe, să se miște pe scaun. Ghicitoarea era tot mai îndurerată.
Veni rândul viitorului. Îl văzu pe el, confuz, înconjurat de oameni care îi șopteau ba una, ba alta, de bine, de rău. Și se mai văzu singură. Iar el, în așternut nou, fericit. Comod, limpede, singur împotriva tuturor. Cu ochii verzi alături.
Un cuțit îi sfâșia mădularele. Încrederea pe care credea că o căpătase din nou, încrederea, pământul care îi fugea de sub picioare.
Durerea, o durere atroce, cu fiecare cuvânt mai atroce. Încercare de a interpreta realitatea. De a o vedea cu limpezime pe cea trecută și de a o înțelege, de a o mesteca pe cea de după cărți. De a pune realitatea în forme stabile, modele pe care nu ajungea să le țină sub control. Neputință de a ține sub control modelele între care se plimbă sufletul pe care îl iubești.
Suferință atroce, asfixie. Și o indiferență blândă, comodă, undeva la un capăt de lume. Neputință. El nu cunoaște cărțile, nici bacantele.
Realitatea o ajungea din urmă. Nu mai auzi cuvintele Ghicitoarei. Trecutul o învăluia ca o rană. Se ridică și se duse clătinându-se la baie. Își aruncă fața în apă și văzu cum se scurgea vopseaua, ca o speranță diluată. Durerea o înnebunea.
Își simțea capul greu și picioarele de plumb. Pereții o strângeau ca în chingi. Se uită în jur. Nimic. Ascultă atentă. Bacantele se întorseseră la muzică. Dansul era potolit acum, vălurit. Își căută din ochi hainele aruncate pe jos. Le puse pe umeri. Bacantele o priviră uimite. Când una vru să o întrebe unde pleacă, Ghicitoarea o opri încet. O învăluiră cu vălurile lor, o strânseră la mijloc, o îmbrățișară. Simți că i se rupe inima. Le luă chipurile, unul câte unul, și le sărută. Le sărută încet, pătimaș, cu o durere cumplită murindu-i sub buze. Când ajunse la Ghicitoare, aceasta îi prinse umerii și i se uită în suflet. Ochii Ghicitoarei se umplură de lacrimi. Văzu până în adâncuri și nu avu dreptul să spună. O strânse la piept și-i luă vălul de pe umeri. Femeia se îndreptă și-și lăsă vălul în mâna bacantei. Muzica creștea încet, încet. Bacantele se retraseră.
Își smulse vălul și începu să danseze. Muzica creștea aprig. Era singura care dansa, atingând pereții, trupurile, femeile neinițiate, nu încă, muzica. Dansă cu tot, cu fiecare lucru care îi cădea în mână. Simțea realitatea și nu putea decât să o îmbrățișeze, să o simtă, să o aducă aproape. Realitatea, cea grea, nu îi era aproape. Asupra celei de acolo nu avea nici un control. Se răsuci, învârtindu-se, atingând lustra și aducându-le una câte una și pe celelalte bacante în joc. Bacantele se înlănțuiră, înlăcrimate. Vălurile lor se îmbinau, iubindu-se. Se răsuceau, se vălureau, se întorceau, trupurile, vălurile, nimic și totul, femeile și muzica. Când se liniștiră, ea nu mai era printre ele.
Ieși în stradă și dădu cu nasul de aerul rece. Câțiva câini o priviră răzleți și o luară la fugă. Blestemată. Nimeni în stradă, nimeni pe șosea. O luă încet, la pas, către casă. Nu era departe. Ajunse clătinându-se în pat. Muzica îi vuia încă în minte. De fapt, vuia și afară. Vecinii dădeau o petrecere. Adormi ca un lemn greu. Cărțile îi bântuiră visele toată noaptea.
A doua zi dimineața se trezi grea de lacrimi. Puse mâna pe telefon și îl sună. Vocea lui blândă și liniștită îi aminti de ce îl iubește. Îi spuse că o doare. O întrebă dacă ea crede în cărți. Dacă i-ar fi văzut dansul, ar fi înțeles. Dar el nu o văzuse niciodată dansând. O văzuse curbându-se, tremurând de iubire, o văzuse făcând valuri pe trupul lui. Dar nu cu bacantele. Era o realitate care lui îi scăpa de sub control. Dansul bacantelor nu era pentru bărbați. În cel mai bun caz, el și-ar fi pierdut capul, confundat cu un leu și măcelărit de dansatoare. Sau poate chiar de bacanta lui. Iubirea exclude aceste realități paralele, din cauza cărora nu ajungem niciodată cu adevărat la sufletul celuilalt. Îi iubim trupul, îi mângâiem sufletul, îi iubim vorba, gustul, îi iubim iubirea, dar din suflet rămâne mereu o bucățică de necunoscut. Una imposibil de necontrolat. Și care ei cărțile îi spuneau că era ocupată de ochii verzi. Ochii verzi, realitatea incontrolabilă. Sufletul lui, atât de aproape și atât de departe.
Închise telefonul. O durea cumplit. Inima nu îi era decât o rană. Începu să îi scrie. Știa că nu e bine. Că dansul bacantelor nu trebuie dezvăluit. Dar îi povesti toată noaptea. Vinul, iubirea, bacantele, Ghicitoarea, cărțile, uitarea. Chinul. Își încredință sufletul ei de bacantă hârtiei. Miracolul se revărsa plin, colcăind. Secretul murea cu fiecare literă, sufletul cânta de bucurie, descătușat. Îi scrise mult, mult, până o durură tâmplele. Căută un plic. Știa că, și dacă o trimite mâine în zori, scrisoarea nu îl va ajunge decât în vreo două săptămâni.
Zilele trecură. Bacanta rătăcea pe străzi, căutând un rost. Munca nu o mai epuiza suficient. Oamenii nu o mai provocau destul, ca să o consume. Fiecare vârf de deget îi respira iubirea. Uneori speranța creștea iar. Apoi fiecare bucată de piele începea să o doară. Își amintea dansul de sâmbătă noaptea. Și cărțile căzute pe jos. Colinda orașul, atingându-i zidurile în treacăt și oamenii ca prin vis. Orașul era trist sub toamna rece. Pietros, înspăimântător. Se uita la telefon cu spaimă. Și într-o zi telefonul îi spuse: Am văzut iar ochii verzi. Mă simt confuz. Și totuși, cred că m-am gândit bine. Miluji te, lasko moje. Dar ochii verzi mă cheamă.
Inima i se rupse în fâșii. Se puse pe ciment, la marginea orașului. Acolo o duseseră picioarele. Privi înainte. Câmpul plin de bălării, garnisit cu sticle goale și gunoaie ale nimănui. Trase adânc în piept aerul acru. Iubirea i se părea acum o realitate inabordabilă. Sufletul, scris undeva, se plimba într-o diligență pustie. Încercă să se ridice. Pământul o chema cu o voce ne-bănuită. Se lasă încet să curgă de pe asfalt. Cu fața între bolovani, crâmpeie dureroase îi treceau prin ochi. Un copil care caută porumbei cu arcul. Palma dureroasă, niciodată știută, de femeie său de bărbat, palma primită din iubire. Apa largă și tulbure, gustul trupului sub apa jilavă. Fuga. Întâlnirea cu bacantele. Miracolul. Iubirea. Durerea. Și mirosul de buruieni. Miros de putrefacție.
Se ridică în genunchi. Femeia din ea se privi și văzu glodul care îi atârna de haine. O să mă creadă nebună. Mintea îi rătăcea pe lângă el, îi înconjura ca niște limbi de foc, îl iubea, făcea dragoste încet, dulce cu trupul lui, cu mintea lui, cu degetele lui. I se strecura încet printre degete, iubindu-l, gustându-l, înghițindu-l. Se lipi de trupul lui ca o patimă. Și îl iubi.
Ridică ochii și privi adânc camionul care se apropia cu ochii galbeni. Îl privi drept în față și îi zâmbi. Șoferul se cutremură. Femeia întindea mâna spre el. Îl aștepta. O izbi. Ochii galbeni ii intrară in carne ca o iubire pierdută.
Ghicitoarea rămase înmărmurită. Cărțile i se împrăștiară sub mâini ca purtate de vânt.