Iustin stătea pe vene și visa. Nu era o poziție grozavă, fiindcă simțea deja mii de ace împungându-i pe dinăuntru mușchii picioarelor, dar la ideea ce-i venise merita să rumege pe îndelete. Nu-l mai deranja nici insecta ce i se cățărase pe laba piciorului stâng, nici foșnetul frunzelor uscate de porumb, nici măcar faptul că de undeva din spate se auzeau pașii cuiva. Și cum să-i mai pese când o maratonistă s-a oprit la Londra în plină cursă, s-a ușurat de față cu mii de spectatori, și-a reluat cursa și a câștigat un milion de dolari? Ceea ce era acum cel mai important era faptul că avea o idee. O idee cu nimic mai prejos decât maratonul și maratonista cu pricina. Adică de milioane. Își imaginase un pompier mergând liniștit pe stradă. În afara serviciului și în lipsa oricărui incendiu în clipele acelea. Pompierul avea un coif de pompier pe cap. Iar de coif era prinsă o torță, una mică, evident. Lumea de pe stradă se uita la pompier și la torța sa și știa că era vorba de un pompier. Iustin smulse un smoc de iarbă și-l folosi în modul în care îl folosiseră mii de generații până la inventarea hârtiei, în general, al celei igienice, în special.
- Mă, Iustine, gata ți-i treaba? Da văd c-ai lucrat, nu glumă! Hai să terminăm și ultimele două rânduri de cucuruz și gata pentru astăzi!
- Vin, dar ai grijă pe-unde calci... Þie ți-ar trebui un știulete de cucuruz prins la pălărie - îi zise lui Capdepomană.
- Da‘ de ce? - întrebă celălalt, crucindu-se.
- Să știe lumea că ești un culegător de porumb.
Capdepomană tăcu. Iustin prinse curaj. Dar, când să deschidă gura, o frunză de porumb cu muchia ca lama unui cuțit îi tăie mâneca de la cămașă. Înjură în gând. Se pipăi în locul atins și simți ceva călduț. Își privi mâneca. O tăietură mică și sânge.
- Doctorii ar trebui să umble cu seringi lipite de pălărie - spuse.
- Da’ de ce, mă, Iustine?
- Să știe lumea că sunt doctori.
- Și ăia care curăță closetele ce să-și pună la cap? - întrebă Capdepomană hohotind. Un closet sau... un rahat?
Iustin amuți. Nu știa ce să răspundă. Nici nu mai spuse nimic și nici nu se mai gândi la ideea cu caschetele împodobite cu însemnul muncii.

***

Se despărțiră abia seara târziu, după ce dădură pe gât la birtul lui Șimon câte-o halbă de vermut alb. Capdepomană ajunse în dreptul cinematografului, cândva al lui Toni Mozi. Pe stradă, țipenie. Când să dea colțul, în față-i răsări o umbră mătăhăloasă.
- Stai! Nu clipi, că trag!
Capdepomană răsuflă ușurat. Nu era decât Pantelimon, șeful de post, un regățean rătăcit prin Banat. Numai că ușurarea nu dură decât preț de-o secundă. Adică exact atât cât îi trebui mâinii milițianului să ajungă la gâtul lui. Omul simți că se sufocă, mai mult de sperietură decât de surprindere. Pantelimon continua să strângă. Capdepomană începu să sufle greu și să-și dea ochii peste cap.
- Care furați găini, mă, fir-ar mama voastră de hoți? Credeți că eu nu știu? Că nu aflu? Spune, mă, banditule!
- Da... zzz... zău... că... nu știu... pe cuvânt...
- Tu ești, bă, Capdepomană? Umblați noaptea prin sat, ‘reați ai dracu’ să fiți de boanghine, și-mi dați mie de lucru, a? Hai, cară te... Bă, ia stai puțin... Ce-ai aruncat mai înainte?
- Dom‘ șef, da‘ n-am aruncat nimic, să-mi sară ochii dacă vă mint!
- Ia…ia… ia stai mătăluță puțintel… fii atent… eu mă fac că n-am văzut, ai priceput?
- Dom‘ șef, să-mi sară ochii…
- Gura! - îl apucă milițianul de guler. Þi-am spus, eu închid ochii, da‘ tu, de astăzi înainte, ți-i vei deschide. Ai văzut cum se uită la tine pisicile când treci cu roata căruței peste ele?
- Da…
- Așa te vreau. Așa să te uiți la tot ce mișcă-n jurul tău. Și p ormă vii și-mi raportezi, ai înțeles?
- Da am înțeles, da‘…
- Atât, nici un cuvânt în plus, ai priceput, Capdepomană? Ochi de pisică. Hai, întinde-o, că eu unul n-am văzut nimic.
- Da‘ ce să văd, dom‘șef?
- Mă, când vezi pe vreunul că pleacă de la câmp cu doi-trei știuleți în vasul de apă, ori cu boabe de grâu în pompa de bicicletă vii iute la mine și-mi spui. Acum ai priceput?
- Da, dar…
- Nu mai vreau s-aud nimic. Aici nu negociem ca la piață. Hai, întinde-o!

***

Ajuns acasă, bulversat după întâlnirea cu Pantelimon, șeful de post, Capdepomană nici nu se mai atinse de cartofii cu găluște, mâncarea sa preferată, făcută de nevastă-sa, Milica. Adică el să fie făcut hoț în față? El, care n-a furat în viața lui... ba da, o singură dată... guma colegului de bancă, o gumă adusă din Iugoslavia de mătușa acestuia. Avusese guma aceea o formă interesantă și niște culori interesante și el n-a mai rezistat tentației, mai cu seamă că amicul și colegul său, Nicu, se lăuda cât era ziua de mare cu pixurile, gumele de șters și de mestecat pe care i le aducea aproape lunar mătușa aceea a lui, care avea un pașaport de mic trafic. De fapt, nici măcar n-a furat-o, ci a împrumutat-o până a doua zi. După care i-a înapoiat-o. Da, e-adevărat, pe furiș... Iar chestia cu turnatul... Iustin avea dreptate. Perfectă dreptate. Dacă ar avea și hoții o caschetă, un coif ori orice altceva pe cap, cu însemnul meseriei de hoț, miliția se putea desființa imediat. Dar ce fel de însemn? Poate niște zăbrele, își spuse, căscând îndelung și atât de tare că Milica, aproape adormită, îi dădu un ghiont zdravăn în coaste. „Semn bun!“, își zise. Însemna că avea dreptate. Avea și Iustin dreptate cu ideea lui. Toți, absolut toți oamenii ar trebui să poarte pe cap un acoperământ cu însemnul muncii sale. Și nici nu e greu. De pildă, gândi, un sudor putea să poarte ochelari sau mască de sudură, un strungar..., la asta se va mai gândi, că doar nu putea să poarte ditamai strungul, un sondor - o sondă, un contabil - o socotitoare cu bile, un milițian - bulanul din dotare, un pescar - un pește, un morar... la asta se va mai gândi, un croitor - o mașină de cusut, că-s mai ușoare decât strungurile, in...
- Ce dracu’ te tot foiești atât că nu pot s-adorm?! - strigă Milica, exasperată de foiala bărbatului.
Capdepomană, de altfel, un soț foarte ascultător, își mai permise câteva imagini: un tâmplar - o rindea, un hornar - o perie, un zugrav - o bidinea... poate altceva, că prea seamănă bidineaua cu peria, un vizitiu - un bici, un...
Ghiontul care urmă aproape că-i luă răsuflarea. Își îndesă o pernuță pe cap și, după câteva minute de idei și imagini confuze, se pierdu în lumea viselor.

***

Când se întâlniră a doua zi dis-de-dimineață în același lan de porumb, adică el cu Iustin, aveau amândoi ochii roșii de nesomn.
- Eu zic să mergem la primar și să-i povestim de ideea noastră - propuse Capdepomană.
Iustin îl măsură lung, din cap până în picioare. Apoi zâmbi.
- Mă, Capdepomană, tu degeaba ai cap. Oare nu eu am fost cel care a venit cu ideea? Păi bineînțeles că trebuie să mergem la primar și să-i propunem să poarte toți caschete cu însemnul muncii lor pe aceste caschete. Tu crezi că eu nu gândesc înainte, adică în avans, cum zice prăpăditul de secretar de partid. Păi cu așa o idee l-am spart, pricepi? L-am spart. Ne vor da ăștia cine știe ce premiu, mă, băiatule, un Nobel ar putea să-mi dea, ai priceput?
Capdepomană se uită surprins la celălalt.
- Ce mă privești așa de urât?
- Adică mie să nu-mi dea nimic, a? - sări Capdepomană, suflându-și nasul între rândurile de porumb. Eu nu merit nimic? Dacă nu eram eu, cui povesteai toate astea, a? Adică eu sunt o p...ă, a? Stau și-ți ascult toate prostiile și când vii și tu cu o idee bună, gata, numai tu trebuie să câștigi, a?
- Ho, mă, băiatule, păi o să primești și tu, că n-o fi mult. Știi la ce mă gândeam acum o secundă?
- Ce, mă?
- Să mergem la bou’ ăla de primar și să-i propunem, ce zici?
- Ce să-i propunem, Iustine?
- Chestia cu acoperămintele... cu stemele sau cum le zice? - sări Iustin.
Urmă o pauză în care mai culese fiecare câțiva știuleți.
- Gata, hai să mergem. Suntem mari, mă, Capdepomană, suntem mari, auzi? Îți dai tu seama? Mergi pe uliță și ți se face rău, nu-i așa... te uiți și cauți un om care are pe caschetă o seringă...
- Și dacă nu vezi bine? - întrebă Capdepomană.
- Vede altul și tu ești salvat. Îți trebuie un croitor, te uiți după mașina de cusut sau după foarfece...
- Chiar mă gândeam la o mașină de cusut...
- Păi vezi...? Nici n-ar mai trebui să apară „Drapelu’ roșu“ cu micile anunțuri...
- Mă, tu ești prost? Te-aude cineva și te-nchid ăștia cât ai zice pește...
- Păi hai să mergem, murmură Capdepomană, îngrozit de imaginea apărută brusc în minte: el purtând o caschetă cu zăbrele pe cap.

***

Cu bicicletele le-a fost ușor să ajungă la Primărie. La Primărie, aproape pustiu. Nu mai era pe-acolo decât Ianci, secretarul.
- Nu știe la io unde este tov primar... Cred că dus să mânce acasă și vine inapoi... că vine delegaț de la oraș. In control... nu deranjați la el că se supără foarte tare.
Iustin și Capdepomană rămaseră pe holul mirosind a motorină. Femeia de serviciu dăduse podelele cu motorină și mirosea urât în toată Primăria.
- Da’ dracu’ să-i spunem, că-i și secretar de partid? - mormăi Iustin. Apoi se întoarse brusc către celălalt. Mă, Capdepomană, nu care cumva să te iei de secretarii ăștia de partid...
- Ãstora ce semne le punem pe cap? Secera și ciocanul? - întrebă Capdepomană, râzând.
- Mă, tu chiar ești prost, mă... Vrei să ne trimită și pe noi la muncă, la casa aia a poporului?
- Ce să facem, să cărăm mortar sau să culegem cucuruz?
- Taci, că vine primaru’...
- Mă, parcă văd pe capul lui numai secera, ha, ha, ha...!
Brusc, nu mai spuse nici unul nimic. Primarul, un individ scund și gras, îmbrăcat într-un flanel gri, se apropia cu pași vioi de ei. Cei doi îl priveau tot mai nedumeriți. Acesta purta pe cap o caschetă care nu semăna cu nici o caschetă din cele văzute de ei până în clipa aceea. Nici de milițian, nici de ceferist, nici de poștaș.
- Ãsta poartă ciocan... - mormăi Iustin.
- Da, mă, nici n-aș fi crezut c-a fost cizmar...
- Poate-a fost pantofar sau opincar...
Primarul ajunse la câțiva pași de ei. Atunci izbucniră amândoi în râs. Un râs pe care nu și-l mai puteau stăvili.
- Ãsta a fost cizmar!- chicoti Capdepomană.
- Þi-am spus că poate a fost pantofar, mă... sări Iustin.
Primarul îi privea încruntat. Cu siguranță că despre el era vorba. Cei doi se uitau în continuare la el și râdeau.
- Ianci! - strigă. Cheamă-l pe șeful de post.
Pentru o clipă, amenințarea primarului le reteză din forța râsului, dar trecură iute peste acest hop. Și parcă și voioșia lor se amplifică. Deoarece însemnul de pe cascheta primarului li se părea acum cu mult mai mare și mai concludent.
Primarul dispăru în biroul său și cei doi continuau să hohotească pe holul mirosind a motorină, spre disperarea lui Ianci, secretarul.
- Mă, Capdepomană, nici n-aș fi crezut că primarul a fost pantofar...
- Poate a fost potcovar...
- Sau lăcătuș...
- Ori cioplitor la cimitir...
Brusc, râsul le dispăru și, foindu-se, dădură să iasă. Numai că trupul uriaș al lui Pantelimon umplu tot cadrul ușii primăriei. Telefonul lui Ianci avusese efect. Iat postul de poliție era alături de Primărie.
- Voi, iarăși tu, Capdepomană... Păi ce-am vorbit noi doi aseară? - întrebă șeful de post, privindu-l furios pe țăran.
Iustin, la rândul său, se întoarse și el spre Capdepomană. La care acesta nu mai răbdă și izbucni din nou în râs, însă într-un râs în hohote, de nestăvilit. Iustin îi ținu imediat isonul. Priveau unul la altul și hohoteau cutremurându-se.
- Un găinaț...ha, ha, ha, un găinaț, mă Iustine... ha, ha, ha...
- Un găinaț, mă, Capdepomană, un găinaț, ha, ha, ha...!
Pe cascheta lui Pantelimon, un banal găinaț de zburătoare, așa cum, poate, i s-a întâmplat oricăruia dintre noi.