Cand a fost ultima oara cand ai simtit ca mananci un mar?Unde ai vazut marea cazand peste luna si pesti inghitind stele?Ce te-a intristat atat de mult, si ce te-a facut sa nu mai intelegi placerea de a-ti incrusta simturile pe o coala de hartie?De ce nu mai vrei sa privesti cu ochi artistic de naivi lumea impovarata?Cand a fost ultima oara cand ti-ai lasat gandurile sa ti se scurga in cerneala pe hartie?Cine ti le-a absorbit incat crezi ca revederea lor le instraineaza de tine?Daca sunt tot ale tale, de ce nu le intelegi de la altii??De ce ni se dau ganduri pe care le-au mai avut altii inaintea noastra? De ce si inspiratia noastra sinestetica vrea sa devina plata si comuna?Comuna, identica. De ce nu se mai increde in puteri?De ce nu mai are nici o ambitie, nici o pretentie de originalitate?De ce ambitia ei ii e inutila?De ce ambitia ei o arunca pe noi sub forma impulsului, nevoii de a crea ceva nou?
Cautare. Si la sfarsitul cautarilor ei ne aflam noi, care ii proiectam diferite variante ale ei.Dar s-a regasit sub atatea forme cate le-a ingaduit sa traiasca mai departe de vise, mai departe de nopti posedate, istovitoare si care luminate de reflectia soarelui in cafeaua matinala se limpezesc si risipesc totodata.
Ea nu se gaseste nicaieri.Degeaba o cautam.La o rascruce, cand crezi ca totul nu mai are sens cand tristetea calma si umila, impacata in amaraciune, profunda incat ti-a umplut tot corpul pana la saturatie luand locul nevoilor si dorintelor, la o rascruce o poti vedea.O papusa fara maini si fara urechi, cu ochi cautatori si vizionari.Inselator de comvingatori.Si stii prea bine ca iti poate scrie, iti poate desena si canta.Si ea se cauta, Si nu se gaseste nicaieri.Dar ea e mai dezorientata decat tine.Nu are maini s-o caute in intuneric, nu are maini sa-si tina capul in palme sau sa-si stearga lacrimile cand ar vrea sa planga.Nu aude ocara si rasetele batjocoritoare ce o denigreaza in desene abstracte ce nu au nimic de a face cu ea.
Impreuna.Ai ajutat-o sa-si scrie tristetea.Ai miscat sute cu sentimentele lor proprii.Cu sentimentele ei. Ea are multe de spus.Are tot de aratat, are tot ce exista de aratat.Pentru ca tot ce exista, ea a dat.A dat cui a ajutat-o sa se gaseasca, cui i-a dat o parte din ce ar fi putut fi, pentru el.cui i-a dat o forma pe care ea o cauta.Unul i-a dat forma unei culori dintr-un lan de grau, altul unui rand care inca e pe buzele noastre,un altul i-a dat urechi surde cu care sa compuna mari arii si menuete.
Acuma nimeni nu i-a mai gasit nimic nou.Stau toti la coada la rascruce.Unii vin pe drumuri ascunse sa ajunga sa fure locul altuia de langa ea.Dar ea, nevinovata si totusi indiferenta ii lasa sa sufere si sa se certe pe idei inca neavute .Ii lasa sa se ciondane in agonia nestiintei, in timp ce singura incearca sa se gasasca.Nici acum nu s-a gasit.Nu se mai gaseste, si pana atunci nu o sa mai ajute pe nimeni din ceata. Si coada o sa se lungeasca si multi o s-o apuce pe drumul ce duce spre prapastie, timpul trece si ea nu poate veni cu nimic nou.Ca cel ce scrisese randurile astea, nu constientizam ca fara noi , nu poate trai, si singura nu poate muri.Fara cei ce o iau pe drumul esecului si o cred moarta, o creeaza moarta in opere plate si comune, fara cei ce-I dau penel sau pensula , ea nu poate exista.Ea se cauta in toti, ramane doar in cei nehotarati si visatori, la fel ca ea, ca sa le dea incredere.Falsa incredere, incredere zburatoare de la cel increzut la cel umil.Pana cand cineva ii va da forma sa adevarata.Forma la care a ravnit de mult.Pana se va intregi
Si atunci nu o sa mai existe arta. Si-I va lasa pe toti dezorientati sa fluctueze drumul esecului.Rascrucea va disparea.Din bucurie?Din faptul ca ea insusi nu se mai simte pierduta? Nu tocmai, desi e cert ca va fi parasit rascrucea.
Caci inspiratia s-a regasit.S-a regasit in ganduri noi, dar nu o mai asculta nimeni, nu o mai ajuta nimeni, nu mai are cine o ajuta, nu mai are de ce sa fie ajutata, atunci nu mai are cu ce ne ajuta.Nu mai are cui impartasi din perceptii din sunete noi, din culori nevazute , din forme neatinse.Tot ce ar fi cautat cineva, ea acum poate oferi.E perfecta. E perfect de inutila.Si prea departe de pete de ganduri absorbite si reabsorbite printre pseudogenii, ea ramane uitandu-se in gol alba si perfecta.Si nu va mai deveni niciodata o pata , s-a regasit in perfectiune intr-o lume imperfecta, dorindu-si petele celor pierduti la rascruce, pe care nu i-a ascultat , nu i-a ajutat si li s-a refuzat.
ș